ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1655/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

1

adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30 iulie 2020 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâți sau apariția unei modificări legislative, inclusiv drepturile bănești care rezultă din plata diurnei interne și/sau de deplasare - acolo unde este cazul, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a diferenței drepturilor menționate mai înainte.

În drept, au fost invocate: Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 594 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mâi 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 iulie 2019, dispozițiile art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 15 din Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată și formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanți F. și X..

În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se soluționează de instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, precum și a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În consecință, raportându-se la faptul că reclamanții au domiciliul în Bacău, județul Bacău, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanța a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea regulatorului de competență. Totodată, a fost suspendată judecarea cauzei.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că, în privința competenței teritoriale, legislația muncii derogă de la dreptul comun instituit la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta aparține nu instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reședința reclamantului sau locul de muncă, derogarea fiind justificată având în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se astfel o facilitate, ca măsură de protecție a lui. CJUE prin Hotărârea din 12 iunie 2014 în Cauza C-118/13 a statuat că într-un litigiu "lucrătorul trebuie considerat ca fiind partea slabă în relația de muncă" și astfel, chiar și atunci când angajatorul este reclamant, se dă satisfacție cerinței apropierii justiției de locul de muncă.

Prin urmare, instanța a reținut incidența în cauză a unei competențe teritoriale alternative în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor, înțeles în sens larg, inclusiv reședința sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă, însă, din moment ce reclamanții și-au exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, în speță cea de la locul de muncă - cu derogarea prevăzută de art. 127 C. proc. civ., s-a fixat astfel definitiv competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză - X. și F., au învestit Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâții fiind Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, înregistrat inițial sub nr. x/2021.

Acțiunea introductivă prin care reclamanții, în calitate de salariați, pretind angajatorului drepturile salariale se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, context în care sunt aplicabile dispozițiile art. 59 C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

În cauză, se constată că prin încheierea din 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție, având în vedere faptul că numărul mare al reclamanților impietează asupra normalei desfășurări a procesului, a dispus disjungerea cauzei cu consecința constituirii unor dosare diferite în care calitatea de reclamanți să o aibă un număr de maxim patru persoane, fără a invoca și excepția necompetenței teritoriale.

Astfel, în ceea ce îi privește pe reclamanții X. și F. a fost format un nou dosar, nr. x/2021, în cadrul căruia Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, prin sentința civilă nr. 1393.

Înalta Curte constată că măsura disjungerii raporturilor juridice nu este aptă să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, aceasta rămânând competentă să soluționeze și cererea de chemare în judecată disjunsă.

În consecință, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte reține că Tribunalul Dâmbovița a fost în mod corect și legal sesizat, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării competenței de soluționare a cauzei, în condițiile în care nu s-a constatat lipsa coparticipării procesuale.

Față de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.