ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2799/2021

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă la data de 11.06.2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâților la:

În drept, au fost invocate Decizia nr. 685 din data de 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din I I iulie 2012, Decizia nr. 594 din data de 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din data de 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din data de 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mâi 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din data de 23 iulie 2019, dispozițiile art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 15 din Legea nr. 157/2020 pentru completarea . anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 46 din data de 15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cil privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată și formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanți J. și AA..

La primul termen de judecată din 11 mai 2021, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției privind competența de soluționare a pricinii.

Verificând, competența Tribunalului Dâmbovița, conform art. 131 C. proc. civ., prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, s-a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., deoarece reclamantele nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Brăila.

Cum reclamantele au domiciliul în Brăila, județul Brăila, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița, secția I Civilă prin sentința civilă nr. 1397 din 11 mai 2021 a declinat competența de soluționare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Brăila.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brăila la 11 iunie 2021.

Analizând excepția de necompetență teritorială, Tribunalul a constatat că este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și la art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Din coroborarea acestor dispoziții a reținut că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Normele Codului muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

Instanța a făcut trimitere și Decizia nr. 945 din 7 iulie 2011 a Curții Constituționale a României, prin care s-a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ. referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Tribunalul a mai reținut și dispozițiile art. 127 C. proc. civ. -" (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

În cauza de față, domiciliul reclamantelor fiind în Brăila, conform fișei DEPABD atașată din oficiu, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în București.

Reiese deci că, atât Tribunalul Brăila, ca instanță de la domiciliul reclamantelor, cât și Tribunalul Dâmbovița, ca instanță aflată în circumscripția curții de apel învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară reclamantele activitatea, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantele având alegerea între acestea două.

Reclamantele prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița au învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, neputându-se ulterior pune în discuție o altă competență teritorială prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Opțiunea reclamantelor între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Prin urmare, în cauză, Tribunalul Dâmbovița, fiind instanța sesizată de reclamante, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, este competentă în soluționarea prezentei cauzei și nu Tribunalul Brăila.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Brăila, secția I Civilă prin sentința nr. 730/2021 din 14 octombrie 2021 a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că Tribunalul Dâmbovița a considerat că nu este instanța competentă să soluționeze cauza, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența conflictului negativ de competență și, în temeiul art. 134 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în drept să hotărască asupra conflictului.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul Dâmbovița, secția I Civilă și Tribunalul Brăila, secția I Civilă, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de față, având ca obiect, cererea formulată de reclamantele J. și AA. prin mandatarul comun A., în calitate de angajați, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței, în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Din punct de vedere procesual, dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

Normele Codului muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În speță, reclamantele dețin funcția de magistrat și își desfășoară activitatea la Inspecția Judiciară, având calitatea de inspectori judiciari în cadrul Direcției de Inspecție pentru Judecători, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se afla instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Potrivit acestor dispoziții legale, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Or, învestind cu soluționarea cererii Tribunalul Dâmbovița, reclamantele și-au manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea litigiului.

Așadar, întrucât la data învestirii sale cu soluționarea litigiului, Tribunalul Dâmbovița a fost legal sesizat, în virtutea dispozițiilor art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, și față de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestui Tribunalului Dâmbovița.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3), art. 12 C. proc. civ. și art. 210 din Legea nr. 269/2010, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.