ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2021

HOTĂRÂRE

20.10.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2185/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Dâmbovița la data de 18 ianuarie 2021 și înregistrată sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. U.,V., W., X., Y., Z., AA. BB., CC., au chemat în judecată pe pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună recunoașterea și plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă funcții cu acces la informații clasificate din clasa secret de stat, în condițiile legii; plata diferențelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-am fi încasat și cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 1 5 1 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30.07.2020 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâți sau apariția unei modificări legislative (inclusiv drepturile bănești care rezultă din plata diurnei interne și/sau de deplasare - acolo unde este cazul), drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a diferenței drepturilor menționate mai înainte.

Prin încheierea din data de 27 ianuarie 2021, instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată și formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanta T..

Prin sentința civilă nr. 1403 din data de 11 mai 2021, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se soluționează de instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, iar dispozițiile art. 210 din legea nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum reclamanta își are domiciliul în județul Suceava, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanța a declinat competența de soluționare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Suceava.

În cauză, s-a reținut că nu sunt incidente disp. art. 127 C. proc. civ. deoarece reclamanta nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Suceava.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 10 iunie 2021, sub numărul de dosar x/2021

Prin sentința nr. 1528 din 13 septembrie 2021, Tribunalul Suceava, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.; a constatat declanșat conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, incidența în cauză a dispozițiilor art. 59, art. 269 alin. (2) și (3) din Codul Muncii și art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social.

Instanța a considerat că prevederile art. 59 din C. proc. civ. sunt aplicabile în cauză, întrucât drepturile bănești pretinse angajatorului, Inspecția Judiciară, de către toți reclamanții, în calitatea lor de angajați ai acestuia, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecății fiind similare și existând o strânsă legătură între pretențiile acestora.

Tribunalul a mai reținut faptul că reclamanții K., L. și P. sunt judecători în cadrul Tribunalului București și au domiciliul în București, astfel că, raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul Dâmbovița, ca fiind instanța având același grad de jurisdicție, situată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, la rândul ei, instanță învecinată Curții de Apel București, pe raza căreia se află Tribunalul București căruia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii.

Din acest motiv, având în vedere raportul litigios supus judecății, Tribunalul Dâmbovița a fost în mod corect și legal sesizat iar faptul că s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a reclamantei, reținându-se că aceasta are domiciliul în județul Suceava și formarea unui nou dosar, nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Potrivit art. 269 din Codul Muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.", iar art. art. 59 din C. proc. civ. stipulează:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Înalta Curte constată ca acțiunea înregistrata sub nr. x/2021, ce o privește pe reclamanta T., a fost disjunsa de Tribunalul Dâmbovița din dosarul nr. x/2021, în care inițial au fost mai mulți reclamanți, trei dintre aceștia fiind judecători în cadrul Tribunalului București, cu domiciliul în București. Raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul Dâmbovița, ca fiind instanța având același grad de jurisdicție, situată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, la rândul ei, instanță învecinată Curții de Apel București, pe raza căreia se află Tribunalul București căruia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii.

La termenul de judecata acordat în dosarul inițial nr. x/2021, prin încheierea din data de 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție, având în vedere faptul că numărul mare al reclamanților impietează asupra normalei desfășurări a procesului, a dispus disjungerea cauzei cu consecința constituirii unor dosare diferite în care calitatea de reclamanți să o aibă un număr de maxim patru personae, fără a invoca și excepția necompetenței teritoriale.

Abia ulterior, în dosarul nou format nr. x/2021, la data de 11 mai 2021, instanța a rămas în deliberare asupra competenței de soluționare a pricinii și, prin sentința civilă nr. 1403 din aceeași dată, Tribunalul Dâmbovița, în aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T., în favoarea Tribunalului Suceava, reținând că aceasta își are domiciliul în comuna Ipotești, județul Suceava.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

În consecință, în condițiile în care instanța nu a invocat în termenul legal excepția necompetenței teritoriale, aceasta rămâne competentă să soluționeze cauza, măsura disjungerii raporturilor juridice nefiind aptă să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite care rămâne competentă să soluționeze și cererea de chemare în judecată disjunsă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.