ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2021

HOTĂRÂRE

16.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 18 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. și BB., în calitate de inspectori judiciari, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, recunoașterea și plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă funcții cu acces la informații clasificate din clasa secret de stat, în condițiile legii; plata diferențelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat și cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 15

adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la data de 30.07.2020 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâți sau apariția unei modificări legislative (inclusiv drepturile bănești care rezultă din plata diurnei interne și/sau de deplasare - acolo unde este cazul), drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor și până la data plății efective a diferenței drepturilor menționate mai înainte.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2021 Tribunalul Dâmbovița a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată și formarea de noi dosare, în dosarul pendinte fiind reclamante doar d-nele A. și R..

Prin sentința civilă nr. 1390 din 11 mai 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

În conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum cele două reclamante au domiciliul în loc. Botoșani, competența teritoarială aparține Tribunalului Botoșani, în cauză nefiind incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1010 din 15 septembrie 2021 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 din C. proc. civ., Tribunalul Botoșani, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, înaintând dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare s-a reținut că, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cu privire la competența teritorială, Tribunalul Botoșani a reținut că art. 127 din C. proc. civ. prevede obligativitatea introducerii unei acțiuni de către judecătorul care activează în cadrul unei instanțe ce ar avea competența de a soluționa cererea în prima instanță, la o altă instanță de grad egal aflată în raza unei curți de apel învecinată cu cea în a cărui circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Cele două reclamante sunt judecători în cadrul Inspecției Judiciare București, iar conform art. 210 din Legea 62/2011, o cauză privind acordarea despăgubirilor decurgând din derularea raporturilor de muncă este de competența Tribunalului București, ca instanță în a cărei rază teritorială se află locul de muncă al acestora. Se observă, în acest sens, că legiuitorul nu a folosit expresia de "competență exclusivă" a instanței la care își desfășoară activitatea, ci pe cea de "competența instanței la care își desfășoară activitatea". Din acest punct de vedere, sub aspectul tezei a doua din art. 210 din Codul Muncii, Tribunalul București ar fi fost competent teritorial și material să soluționeze un asemenea litigiu de muncă.

Reclamantele au domiciliul în municipiul Botoșani, județul Botoșani.

Însă, sub aspectul noțiunii de domiciliu, prevederile art. 210 din Legea 62/2010 trebuie interpretate într-un sens mai larg, interesând nu atât locuința statornică și principală a reclamantului, ci adresa unde locuiește efectiv.

Din punct de vedere procesual, dispozițiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că, prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare. Mai mult decât atât, normele din Codul muncii, care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

Or, reclamantele trăiesc și muncesc în București, fiind judecători la Inspecția Judiciară, locul unde și-au ales domiciliul procesual pentru citare și comunicarea tuturor actelor de procedură. Rezultă, în aceste condiții, că în raport cu prevederile art. 127 din C. proc. civ. reclamantele, în mod corect, au introdus acțiunea la instanța competentă egală în grad din circumscripția unei curți de apel învecinate Curții de Apel București.

Având în vedere că acestea au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița pentru soluționarea litigiului de muncă, precum și faptul că locul lor de muncă este în Municipiul București, rezultă că Tribunalul Dâmbovița este instanța competentă în soluționarea cauzei, ca urmare a manifestării de voință a reclamantelor, fiind nerelevantă împrejurarea că părțile au domiciliul în Botoșani.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11 octombrie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Botoșani, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui conflict de muncă, întrucât reclamantele solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești de natură salarială.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este dat de art. 248-253 din Codul muncii și de Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează că "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

De asemenea, art. 127 alin. (2)

din același cod statuează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar potrivit alin. (3), dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Se reține că Legea nr. 310/2018 a modificat prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., extinzându-i sfera de aplicare, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea, dispozițiile aplicându-se în mod corespunzător procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

În speță, reclamantele au calitatea de inspectori judiciari în cadrul Inspecției Judiciare cu sediul în Municipiul București. Prin urmare, având în vedere calitatea reclamantului, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, litigiului nu-i este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)

din cod, întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanță de judecată are, după împrejurări, calitatea de reclamant sau de pârât, ceea ce nu este cazul în speță. Este de subliniat faptul că prevederile art. 127 din C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt norme juridice de excepție, motiv pentru care sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie. O interpretare așa-zis extensivă a textului de lege aflat în discuție echivalează cu adăugarea la lege, operațiune prohibită de art. 5 alin. (4) din același cod.

În consecință, competența teritorială aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție reclamantele au domiciliul, respectiv Tribunalul Botoșani, iar nu instanței sesizate în temeiul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege neaplicabil în cauză.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.