ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2022

HOTĂRÂRE

07.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 17 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., personal auxiliar de specialitate și conex, precum și tehnician criminalist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților la: recunoașterea și plata drepturilor salariale cu includerea unui spor la salariul de bază de 25%, corespunzător nivelului maxim de secretizare (strict secret) pe care îl dețin în exercitarea funcției cu acces la informații clasificate, în condițiile legii; plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat de la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv 30 iulie 2020, și până la recunoașterea drepturilor de către pârât sau apariția unei modificări legislative, precum și pentru viitor, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a drepturilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, dispozițiile art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii; Decizia nr. 685 din data de 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 594 din data de 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din data de 15 noiembrie 2016, Decizia nr. 667 din data de 9 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din data de 19 ianuarie 2017, Decizia nr. 318 din data de 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din data de 23 iulie 2019, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 46 din data de 15 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiile Unite privind recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din data de 16 iulie 2009.

Prin sentința nr. 1580 din 19 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut că acțiunea are ca obiect obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale, pentru care competența materială aparține tribunalului - secțiile ce judecă litigii de muncă.

Evocând dispozițiile art. 231, art. 269 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, art. 266 din Codul Muncii, precum și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul a apreciat că aceste din urmă dispoziții sunt aplicabile în cauză în ceea ce privește competența teritorială, fiind o dispoziție dintr-o lege ce are caracter special față de dispozițiile Codului muncii ce constituie legea generală în materia dreptului muncii și derogatorii de la aceasta, cu atât mai mult cu cât au intrat în vigoare ulterior dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, modificându-le implicit.

Așadar, instanța a reținut că, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanții aveau un drept de opțiune între două instanțe, respectiv, între tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul și cel în care era situat locul lor de muncă.

A mai arătat că reclamanții nu invocă și nu dovedesc că au domiciliul în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, iar locul de muncă al reclamanților este situat în Municipiul Iași, deci în circumscripția Tribunalului Iași.

Instanța a mai reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referitoare la competența facultativă, de vreme ce reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate și conex la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. Cu toate acestea, a constatat că nici aplicarea acestor dispoziții legale nu atrage competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița.

Așadar, instanța a reținut că, întrucât reclamanții funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, aceștia nu pot sesiza instanța competentă potrivit dreptului comun în materie, respectiv, Tribunalul Iași, iar Tribunalul Dâmbovița nu se află în circumscripția uneia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care aceștia își desfășoară activitatea, conform art. 127 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței sale teritoriale în soluționarea prezentei cauze, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, secția competentă să soluționeze conflicte de muncă și asigurări sociale, căruia i-a înaintat dosarul spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la 7 iulie 2021, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată din 22 noiembrie 2021, Tribunalul Neamț a dispus amânarea cauzei la 14 martie 2022, în vederea verificării competenței sale, sens în care a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași cu solicitarea de a comunica situația fiecărui reclamant privind locul de muncă, perioada de încadrare pe funcția locului de muncă și pentru a se face dovada că aceștia fac parte din structura de securitate sau că dețin certificat ORNISS.

La termenul din 14 martie 2022, instanța a constatat că au fost comunicate relațiile solicitate și, în temeiul art. 131 C. proc. civ., a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale și a reținut cauza în pronunțare pe această excepție.

Prin sentința civilă nr. 543 din 14 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Iași.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Neamț a reținut că prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanții solicită, în contradictoriu cu pârâții, obligarea acestora din urmă la plata unor drepturi bănești despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale. Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de dispozițiile art. 248-art. 253 din Codul muncii și Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

De asemenea, a evocat dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 216 din același act normativ, precum și dispozițiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reținând că Legea nr. 310/2018 a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea, dispozițiile aplicându-se în mod corespunzător și grefierilor.

În speță, a arătat că reclamanții fac parte din personalul auxiliar de specialitate și conex (grefieri și șoferi) din cadrul Parchetelor de pe lângă de pe lângă Tribunalul Iași și Judecătoria Iași, unul dintre reclamanți fiind tehnician criminalist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, astfel încât, în opinia Tribunalului Neamț, competența de soluționare a cererii aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă.

Reținând că reclamanții nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza sau la o instanță inferioară acesteia, în speță, Tribunalul Neamț a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, a mai arătat că, în speță, nu este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)

C. proc. civ., întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, iar în această pricină pârâții sunt parchete de pe lângă instanțe, astfel încât, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens, dispoziția legală mai sus amintită nu se aplică prin analogie și parchetelor de pe lângă instanțe.

A mai subliniat faptul că dispozițiile art. 127 C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt norme juridice de excepție, motiv pentru care sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie în raport de art. 10 C. civ.

Raportat la aceste considerente, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, ca instanță competentă material în circumscripția căreia se află locul de muncă al reclamanților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 24 martie 2022, sub număr de dosar x/2022

La primul termen de judecată din 4 aprilie 2022, cauza a fost amânată pentru termenul din 2 mai 2022, în vederea refacerii procedurii de citare cu anumiți pârâți, termen la care instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale și a reținut cauza în pronunțare pe această excepție.

Prin sentința civilă nr. 1004/2022 din 2 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iași, secția I civilă, în temeiul art. 132 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale (facultative), invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competență, iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a reținut că reclamanților le sunt aplicabile dispozițiile derogatorii în materie de competență teritorială de la art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., aspect clarificat prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În acest sens, a arătat că, prin decizia mai sus amintită, instanța supremă a statuat că art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești, sens în care a reprodus argumentele avute în vedere de Înalta Curte prin hotărârea mai sus amintită.

Prin urmare, Tribunalul Iași a reținut că, în speța de față, reclamanții nu puteau sesiza instanța competentă conform art. 269 alin. (1) Codul muncii și art. 208, 210 din Legea nr. 62/2011, deoarece, prin excepție de la aceste norme imperative, sunt obligați să sesizeze unul din tribunalele aflate în circumscripția teritorială a oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Iași. Raportat la faptul că prima instanță sesizată s-a declarat necompetentă și a dispus declinarea către Tribunalul Neamț, învestind în această manieră una dintre instanțele competente, Tribunalul Iași a apreciat că revine Tribunalului Neamț competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 23 mai 2022, sub număr de dosar x/2022

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ivit între cele trei instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Acțiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi bănești de natură salarială.

Față de obiectul acțiunii, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența materială revine în primă instanță tribunalului.

În determinarea competenței teritoriale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Conform alin. (3) al aceluiași articol, aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și grefierilor, cu mențiunea că, potrivit Deciziei nr. 7/2016 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, noțiunea de "grefier" din cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. trebuie interpretată ca referindu-se și la personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

Așadar, prin decizia mai sus amintită, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat faptul că, de vreme ce art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. nu distinge între grefierii din cadrul instanțelor și cei din cadrul parchetelor, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. se aplică în egală măsură grefierilor de la instanțe și celor de la parchete.

În speță, unii dintre reclamanți dețin funcția de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași.

În raport de domiciliul și locul de muncă al reclamanților, competența teritorială ar aparține Tribunalului Iași, dar având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, în cauză, competența teritorială este determinată în condițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 127 alin. (3) din Cod, în acord cu interpretarea dată textului de lege prin recursul în interesul legii.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică, în sensul că un grefier care are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate, iar, în caz contrar, instanța va putea invoca și din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel Bacău, în circumscripția căreia se află Tribunalul Neamț, este una dintre curțile de apel aflate în vecinătatea Curții de Apel Iași, în circumscripția căreia se află Tribunalul Iași, rezultă că Tribunalul Neamț este competent teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3), raportat la art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.