ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1257/2022

HOTĂRÂRE

19.05.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1257/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dîmbovița, secția I civilă sub nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițe și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: recunoașterea și plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă o funcție cu acces la informații clasificate; plata diferențelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat și cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor art. 15

adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI Ia Legea - cadru nr. x privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30.07.2020 și până la recunoașterea drepturilor de către pârât;plata sumelor actualizate cu indicele de inflație, precum și cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilității sumelor până la data plății efective a diferenței drepturilor menționate mai sus.

Prin sentința nr. 2672 din data de 13.10.2021 pronunțată de Tribunalul Dîmbovița, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că prin acțiunea formulată, recclmantul având funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat obligarea părâților la recunoașterea și plata unor drepturi de natură salarială invocând o stare de discrimnare în cadrul familiei ocupaționale.

Având în vedere că litigiul este unul de muncă, instanța competentă teritorial a soluționa cauza este tribunalul în a cărui circumscripție se regăsește locul de muncă al reclamantului.

În opinia instanței, Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. întrucât reclamantul nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță ori apel, tribunal ori curte de apel, și nici la parchetele aferente acestora.

Instanța consideră că nu poate fi reținută competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița nici în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ. întrucât acțiunea în cauză este formulată împotriva unor ordonatori de credite parchete și nu a instanțelor care sunt competente să soluționeze cauza.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București la data de 07.12.2021 sub același număr de dosar.

Verificând propria competență, Tribunalul București a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința nr. 164 din 18.01.2022 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. A constatat ivit conflictul negativ de competență și dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza raporturilor de serviciu ce decurg din calitatea sa de procuror la această unitate de parchet, reclamantul solicitând recunoașterea și plata unor drepturi salariale.

Potrivit cărții de identitate reclamantul are domiciliul legal în Municipiul Târgoviște, jud. Dâmbovița.

În materie de competență teritorială, față de natura juridică a cauzei - litigiu de muncă - tribunalul a reținut incidența prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamantul din cauza de față putea sesiza fie instanța competentă teritorial în funcție de domiciliul său, Tribunalul Dâmbovița, fie instanța competență teritorial în raport de situarea locului de muncă, Tribunalul București.

Raportat la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, instanța a reținut că sesizarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, poate avea loc doar în situația în care în raport cu toate instanțele competente în mod alternativ se reține incidența prevederilor art. 127 alin. (3) raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv în ceea ce privește instanța competentă în raport de domiciliul legal al reclamantului.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul, având calitatea de procuror, a învestit instanța de la domiciliul său, respectiv Tribunalul Dâmbovița, cu soluționarea unui litigiu de muncă, locul de muncă al acestuia fiind situat pe raza teritorială a Municipiului București.

Potrivit prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 269 din Codul muncii, reclamantul putea sesiza, fie instanța competentă teritorial în funcție de domiciliul său, fie instanța competență teritorial în raport de situarea locului de muncă.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin alegerea făcută în sensul sesizării Tribunalului Dâmbovița ca instanță competentă de la domiciliul acestuia, reclamantul a fixat în mod definitiv competența în favoarea acestei instanțe care este competentă teritorial să soluționeze cauza.

Deoarece Tribunalul Dâmbovița este instanța competentă potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 din Codul muncii, însă nu este instanța pe lângă care funcționează unitatea de parchet la care își desfășoară activitatea reclamantul sau o instanță inferioară acesteia, prevederile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Întrucât competența de soluționare a prezentei cauze se determină exclusiv în baza art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 269 din Codul muncii, fiind o competență alternativă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dîmbovița.