ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 594/2023

Ședința publică din data de 14 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017.

În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut că, raportat la obiectul litigiului, nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, deoarece această normă de competență este supusă unei interpretări stricte, având caracter de normă specială, astfel că nu poate fi extinsă la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale.

S-a constatat că cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune de drept comun, justificată prin afirmarea existenței unei fapte de discriminare directă, fiind astfel incidente prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 10/2016 pronunțată pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, a oferit o interpretare, în sensul că instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale.

Totodată, prima instanță a reținut că pretinsa faptă de discriminare s-a produs în cadrul unui raport de muncă, reclamantul fiind șofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, fiind antrenată o altă normă specială de competență. În acest sens, au fost evocate dispozițiile art. 269 din Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în raport cu care s-a stabilit că Tribunalul Timiș este competent să soluționeze litigiul pendinte.

În pronunțarea acestei sentințe, instanța a reținut că acțiunea are mai multe capete de cerere, petitul principal fiind cel privind emiterea în favoarea reclamanților a unor noi ordine de salarizare prin reîncadrarea salarială a acestora și abia apoi, în mod subsecvent, reclamantul solicită acordarea diferențelor salariale ce rezultă din noua încadrare salarială, iar competența se stabilește în raport cu petitul principal, potrivit art. 123 C. proc. civ.

Totodată, au fost avute în vedere dispozițiile art. 7 din capitolul VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017, reținându-se că parcurgerea sau nu, prealabil sesizării instanței de judecată, a unei proceduri administrative, nu înlătură aplicarea dispozițiilor imperativ menționate, respectiv competența Curții de Apel București.

În acest sens, s-a constatat că reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva deciziei de salarizare nr. 102/30.12.2021, care a fost respinsă prin Ordinul nr. 26/05.02.2022 emis de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

De asemenea, Tribunalul Timiș a mai notat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat plata unor diferențe salariale, ci a contestat chiar actul administrativ de stabilire a salariului, astfel încât Curtea de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal este competentă să judece acest tip de acțiune.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș – secția I Civilă, pentru următoarele considerente:

Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competență a fost generată de interpretarea diferită a instanțelor aflate în conflict asupra naturii litigiului, respectiv dacă este de competența instanței de contencios administrativ sau este de competența secțiilor civile.

Înalta Curte constată că prin acțiunea promovată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului la includerea majorării salariale de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 în salariu, fără limitarea impusă de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel cum s-a dispus prin hotărâri judecătorești rămase definitive, acțiunea având un singur petit.

Astfel, cererea de chemare în judecată reprezintă o acțiune de drept comun, justificată prin afirmarea existenței unei fapte de discriminare directă, motiv pentru care s-a solicitat și citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Raportat la obiectul litigiului, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Acest text de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 10/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilindu-se că instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale.

În cauză, reclamantul are calitatea de șofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, astfel încât, în mod corect a stabilit Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal că pretinsa faptă de discriminare s-a produs în cadrul unui raport de muncă, fiind antrenată o altă normă specială de competență.

Conform art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, reclamantul are domiciliul în jud. Timiș, astfel cum rezultă din copia actului de identitate atașată cererii de chemare în judecată, iar locul de muncă se află în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta.

Față de considerentele anterior expuse, și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș – secția I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș – secția I Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2023.