ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2023

HOTĂRÂRE

21.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 29.04.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu", pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, pârâtul să fie obligat la plata sumei de 188,72 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile aprilie, mai, iunie 2022, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflație și la care se va calcula și dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale speciale care stabilesc gratuitatea totală și necondiționată a medicamentelor pentru polițiștii pensionari și activi, respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, H.G. nr. 677/2003 emisă în aplicarea Legii nr. 360/2002 ce stabilește condițiile de acordare în mod gratuit a asistenței medicale și psihologice, a medicamentelor și protezelor pentru polițiști. De asemenea, reclamantul a mai invocat dispozițiile art. 1535 din C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16.02.2011.

La primul termen de judecată din 14 septembrie 2022, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 1589 din 14 septembrie 2022, Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut că, astfel cum au admis și părțile prin susținerile formulate în cadrul cererilor depuse la dosar, natura prezentului litigiului este una de asigurări sociale, partea reclamantă invocând nerespectarea un drept social conferit în calitate de pensionar fost polițist, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002.

A mai arătat că, potrivit dispozițiilor capitolului VIII al Legii nr. 263/2010, intitulat jurisdicția asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva C.N.P.P. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, însă celelalte cereri, cum este cazul și prezentei, se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul (art. 154 alin. (2) din actul normativ menționat).

Cum, în cauză, pârâtul chemat în privința pretenției principale are sediul în București, instanța a apreciat că revine Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei.

Totodată, prima instanță de conflict a mai arătat că nu poate reține susținerile părții privind existența unei jurisdicții speciale care stabilește o altă competență, întrucât Legea nr. 223/2015 reglementează în Capitolul VI exclusiv jurisdicția în sistemul pensiilor de stat, și nu litigii precum cel din cauză. De asemenea, a mai reținut că același act normativ conține și o normă de trimitere (art. 104) la dispozițiile C. proc. civ., care consacră regula adresării instanței de la domiciliul/sediul pârâtului.

Pentru aceste motive de fapt și de drept, Tribunalul Dâmbovița a hotărât admiterea excepției invocate și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 18 octombrie 2022, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Prin sentința civilă nr. 7619 din 7 decembrie 2022, Tribunalul București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CENTRUL MEDICAL DE DIAGNOSTIC ȘI TRATAMENT AMBULATORIU "DR. NICOLAE KRETZULESCU", spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița.

Totodată, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că natura prezentei cauze este aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile invocate de reclamant derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

A mai arătat că, din interpretarea coroborată a art. 30 din Legea nr. 360/2002 cu art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, prevederile Legii nr. 223/2015 referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

În ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, a reținut că, în temeiul art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți, astfel încât, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 din același Cod.

În speță, a reținut că reclamantul, cu domiciliul în județul Dâmbovița, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reținând că, din analiza textului de lege mai sus evocat rezultă că numai pârâta poate invoca o astfel de excepție, instanța a constatat că pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată, excepția fiind invocată de instanță din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 27 ianuarie 2023, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului, fost polițist, de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menționată, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile pretinse derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, se reține că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul pârâtului.

Așa fiind, instanța supremă nu poate valida raționamentul primei instanțe de conflict care a statuat că, în speță, competența teritorială este atrasă de incidența dispozițiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, întrucât acestea se referă la litigiile menționate la art. 153 din lege, în care nu se încadrează și prezentul litigiu.

Reținând, așadar, aplicabilitatea dispozițiilor art. 111 din C. proc. civ., se constată că, în cauză, opțiunea reclamantului a fost în sensul soluționării cauzei la Tribunalul Dâmbovița, instanța de la domiciliul său.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. Așadar, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței competente aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial alternativ, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acțiunii, s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Normele de competență reglementate de art. 111 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel încât, potrivit art. 130 alin. (3) din același Cod, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Or, în condițiile în care această excepție nu a fost invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

În concluzie, sesizarea Tribunalului Dâmbovița a fost făcută cu respectarea art. 111 C. proc. civ., astfel că acesta era competent teritorial să judece cauza și nu putea declina competența de soluționare altei instanțe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. și, totodată, a voinței reclamantului.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.