ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1823/2021

HOTĂRÂRE

22.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1823/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 21 ianuarie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "B." și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige pe primul pârât la plata către reclamant a sumei de 164,36 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru luna ianuarie 2021- martie 2021, sumă ce se va indexa lunar cu indicele de inflație și a dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective, iar pe al doilea pârât la emiterea rețetei electronice pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialiști.

În drept, a invocat art. 1.535 C. civ., Legea nr. 360/2002, H.G. nr. 140/2018, Legea nr. 95/2006, H.G. nr. 677/2003, O.G. nr. 13/2011, Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011.

Prin sentința nr. 987 din 7 aprilie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând în esență că, față de natura litigiului, în cauză, în ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispozițiile art. 154 din Legea nr. 263/2010 și că pârâtul are sediul în București, iar pentru cel de-al doilea petit al cererii operează prorogarea judiciară de competență.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub același număr unic la 17 mai 2021.

Prin sentința civilă nr. 3945 din 2 iunie 2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus suspendarea judecării procesului și a înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, față de obiectul acțiunii, litigiul nu este unul de asigurări sociale, ci unul privind drepturi bănești, altele decât cele de natură salarială, cuvenite reclamantului în virtutea calității acestuia de funcționar public cu statut special-polițist.

Evocând dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, instanța a apreciat că, în lipsa oricăror dispoziții derogatorii în cuprinsul aceleiași legi, devin aplicabile dispozițiile art. 536 din Codul administrativ, care instituie competența de secției de contencios administrativ și fiscal al tribunalului și ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Apreciind că dispozițiile legale indicate instituie norme de competență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ de competență în accepțiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanțe s-au dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente și, în pronunțarea regulatorului de competență, reține următoarele:

Obiectul litigiului îl reprezintă cererea reclamantului prin care solicită decontarea medicamentelor pentru luna ianuarie 2021, în sumă de 164,36 RON și eliberarea rețetei electronice pentru medicamentele prescrise pe denumire comercială de medicii specialiști.

Față de obiectul și de temeiul de drept al acțiunii, Înalta Curte constată că litigiul nu este unul în pretenții, cum în mod greșit a reținut Tribunalul București, ci unul de asigurări sociale, drepturile invocate de reclamant derivând din art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată și aplicabil în speță în momentul sesizării instanței de judecată, raportat la calitatea acestuia de funcționar public cu statut special și din prevederile H.G. nr. 140/2018, ce reglementează condițiile acordării asistenței medicale și medicamentelor în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 360/2002, "Dreptul la pensii și asigurări sociale pentru polițiști se exercită prin sistemul pensiilor militare de stat și alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale în condițiile prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare."

Art. 104 din Legea nr. 223/2015 stabilește că "Prevederile prezentei legi, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ. și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Față de prevederile legale evocate, în cauză, la stabilirea instanței competente din punct de vedere teritorial, sunt incidente dispozițiile art. 111 C. proc. civ., reclamantul având posibilitatea de a introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de domiciliu a acestuia, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți.

În speță, atât reclamantul, cât și pârâtul Centrul Medical Dâmbovița al Ministerului Afacerilor Interne au domiciliul, respectiv sediul în Târgoviște, oraș aflat în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

Totodată, este de subliniat că în cazurile de competență alternativă, alegerea instanței revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ. și, o dată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu mai poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii stabilește în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Cum reclamantul și-a manifestat opțiunea de a învesti Tribunalul Dâmbovița, determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată în favoarea acestui tribunal, această instanță a devenit singura competentă să judece cauza.

Mai mult, față de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză nu sunt incidente norme de competență teritorială exclusivă, ci de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., iar nesocotirea lor putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârâți, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Altfel spus, Tribunalul Dâmbovița nu putea invoca din oficiu, așa cum a procedat la termenul din 7 aprilie 2021, excepția necompetenței sale teritoriale de ordine privată.

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.