ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1255/2021

HOTĂRÂRE

19.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1255/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 27 octombrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu" și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I., să dispună ca primul pârât să fie obligat la plata sumei de 194,6 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile noiembrie și decembrie 2020 și pentru luna ianuarie 2021, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflație și la care se va calcula și dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii; al doilea pârât să fie obligat la emiterea rețetei electronice pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către cei doi medici specialiști în cardiologie și urologie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 360/2002, ale H.G. nr. 677/2003, ale Legii nr. 95/2006 și ale H.G. nr. 140/2018.

Prin sentința civilă nr. 365 din 16 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța inițial învestită a reținut următoarele:

Reclamantul A., prin capătul principal de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu", a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 194,60 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile noiembrie, decembrie 2020 - ianuarie 2021, suma ce va fi indexată lunar cu indicele de inflație și la care se va calcula și dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii.

În conformitate cu dispozițiile art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat să verifice din oficiu și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ., când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă, iar dacă se declară necompetentă, hotărârea pronunțată nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești apreciate ca fiind competentă.

Prezenta acțiune, a reținut instanța, a fost întemeiată de reclamant, conform principiului disponibilității procesuale, pe principiile legislației de asigurări sociale, aspect necombătut de pârâtă (prin neinvocarea unor excepții privind competența funcțională), invocând nerespectarea unui drept social, conferit în calitate de pensionar - fost polițist, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, astfel încât s-a apreciat că acțiunea are ca obiect un litigiu de asigurări sociale.

Potrivit dispozițiilor capitolului VIII al Legii nr. 263/2010, intitulat jurisdicția asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva C.N.P.P. sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, însă celelalte cereri, cum este cazul și celei deduse judecății de față, "se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul" [art. 154 alin. (2) din actul normativ menționat].

Deoarece în cauză pârâtul are sediul în București, instanța a apreciat că revine competența teritorială de soluționare a cauzei Tribunalului București, motiv pentru care a dispus declinarea cauzei în favoarea acestei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 2585 din 9 aprilie 2021, Tribunalul București a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență în soluționarea cererii, a suspendat din oficiu cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut următoarele:

Potrivit art. 30 din Legea nr. 360/2002, "Dreptul la pensii și asigurări sociale pentru polițiști se exercită prin sistemul pensiilor militare de stat și alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale în condițiile prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare".

Conform art. 104 din Legea nr. 223/2015, "Prevederile prezentei legi, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ. și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Din interpretarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002, coroborate cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

Referitor la instanța competentă din punct de vedere teritorial, instanța a reținut că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și altor persoane juridice de drept public fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., competența fiind de ordine privată. În speță, reclamantul, cu domiciliul în orașul Târgoviște, județul Dâmbovița a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

Conform dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată, fiind invocată de instanță din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe.

Față de aceste aspecte, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Curtea reține că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menționată și de a i se elibera rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialiști, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, iar drepturile invocate de reclamant derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

În ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, se reține că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, care este o competență de ordine privată, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. În speță, reclamantul, cu domiciliul în orașul Târgoviște, județul Dâmbovița a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

Conform dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Instanța supremă constată că niciunul dintre pârâți nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței inițial învestite, nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată.

Excepția a fost invocată de instanță din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, cu nesocotirea dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care, din analiza textului de lege evocat mai sus, rezultă cu claritate că numai pârâta putea invoca o astfel de excepție.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, legal învestit din punct de vedere al competenței teritoriale prin alegerea de competență, instanță căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.