ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2021

HOTĂRÂRE

27.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 128/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 6 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. Nicolae Kretzulescu" (CMDTA), și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I. ca prin hotărârea ce se va pronunța, primul pârât să fie obligat la plata sumei de 283,14 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile mai- iulie 2020, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflație și la care se va calcula și dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii, iar al doilea pârât să fie obligat să îi emită rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumirea comercială de către medicii specialiști.

Pârâtul CMDTA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Centrului Medical Județean Dâmbovița, arătând că începând cu 1 iulie 2016, prin Ordinul ministerului afacerilor interne nr. 1/1865 din 17 iunie 2016, Centrul Medical Județean Dâmbovița a intrat în subordinea CMDTA "Dr. Nicolae Kretzulescu" București și nu mai are calitate de ordonator de credite.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 1 octombrie 2020, tribunalul a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 154 din Legea nr. 263/2010, cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, iar celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul. Mai reține instanța că obiectul dosarului de față este un litigiu de asigurări sociale, iar competența este reglementată de teza doua a art. 154 din Legea nr. 263/2010 în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, care este în București. Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a constatat că obiectul acestuia este o obligație de a face pentru care competența este reglementată de norme de ordine privată, astfel că operează prorogarea judiciară de competență, prin raportare la competența teritorială exclusivă a primului capăt de cerere.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului București.

La termenul de judecată de la 18 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 6451 din 18 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis, la rândul său, excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În esență, instanța a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 coroborate cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015 referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat se completează cu dispozițiile C. proc. civ.. În ceea ce privește stabilirea instanței competente din punct de vedere teritorial, s-a reținut că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 111 coroborate cu cele ale art. 116 C. proc. civ., în temeiul cărora reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți, având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Or, domiciliul reclamantului este în localitatea Târgoviște, jud. Dâmbovița și acesta a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița. A mai reținut instanța că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar în cauză, excepția a fost invocată de instanță din oficiu.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Curtea reține că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menționată și de a i se elibera rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialiști, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, iar drepturile invocate de reclamant derivă din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

Din interpretarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 coroborate cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

În ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, se reține că în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. În speță, reclamantul, cu domiciliul în județul Dâmbovița, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

Conform dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată. Excepția a fost invocată de instanță din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe. Din analiza textului de lege evocat mai sus rezultă cu claritate că numai pârâtul poate invoca o astfel de excepție.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.