ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187/2021

HOTĂRÂRE

02.02.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 187/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la 14 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. B." și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I., a solicitat ca primul pârât să fie obligat să îi plătească suma 181,65 RON reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru lunile noiembrie - decembrie 2019 și ianuarie 2020, sumă ce va fi indexată lunar cu indicele de inflație și la care se va calcula și dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii acțiunii, iar al doilea pârât să fie obligat să emită rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către cei doi medici specialiști în cardiologie și urologie.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe textele de lege menționate în cuprinsul acțiunii, precum și pe art. 1535 din C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16.02.2011.

Prin sentința civilă nr. 1428 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Conflicte de Muncă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut că art. 154 din Legea nr. 263/2010 prevede faptul că cererile îndreptate împotriva C.N.P.P., a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului. Celelalte cereri se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul pârâtul.

Arată că prima teză a textului de lege, în care calitatea de pârâtă o deține C.N.P.P. și casele teritoriale sau sectoriale de pensii, stabilește competența teritorială exclusivă a tribunalului de la domiciliul reclamantului privind soluționarea cauzelor ce au ca obiect litigii de asigurări sociale, iar litigiul cu care instanța a fost învestită se încadrează în ipoteza a doua a art. 154 din Legea nr. 263/2010, acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. B." și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I. la decontarea medicamentelor fostului polițist, actual pensionar, pârât care nu este nici C.N.P.P., nici casă teritorială sau sectorială de pensii.

Totodată, a arătat că, potrivit art. 129 din C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, cum este cazul de față.

Cum, în cauză, pârâtul își are sediul în Bucuresti, tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Față de cel de al doilea capăt de cerere, privind obligarea medicului de familie din cadrul Centrului Medical Dâmbovița al M.A.I. să îi emită rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumirea comercială de către medicii specialiști, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că această solicitare constituie o obligație de a face, a cărei competență teritorială este stabilită prin norme de ordine privată, pentru care nu este obligatorie o anumită instanță, operând, în cauză, prorogarea judiciară de competență, prin raportare la competența teritorială exclusivă a primului capăt de cerere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 18 noiembrie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 7026 din 7 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată, din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. B." și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I., în favoarea Tribunalului Dambovița.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a statuat că, potrivit art. 30 din Legea nr. 360/2002, dreptul la pensii și asigurări sociale pentru polițiști se exercită prin sistemul pensiilor militare de stat și alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale în condițiile prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 104 din Legea nr. 223/2015, prevederile respectivei legi, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ. și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Interpretând coroborat dispozițiile art. 30 din Legea nr. 360/2002 cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, instanța de conflict a statuat că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

Cu referire la instanța competentă din punct de vedere teritorial, a reținut că, în temeiul art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți, astfel încât, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.. În speță, reclamantul, cu domiciliul în județul Dâmbovița, a ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

În plus, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, a reținut că pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată, fiind invocată de instanță din oficiu, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe.

Existând conflict de competență, potrivit art. 133 și următoarele din C. proc. civ., cauza a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15 ianuarie 2021, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului, fost polițist, de a i se deconta contravaloarea medicamentelor pentru perioada menționată și de a i se elibera rețetă electronică pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialiști, natura prezentei cauze fiind aceea de litigiu de asigurări sociale, drepturile pretinse derivând din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului cu cele ale art. 104 din Legea nr. 223/2015 privind sistemul pensiilor militare de stat, rezultă că prevederile Legii nr. 223/2015, referitoare la jurisdicția în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispozițiile C. proc. civ.

În ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, se reține că, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ., reclamantul putea introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public, fie la instanța de la domiciliul său, fie la instanța de la sediul oricăruia dintre pârâți.

În cauză, opțiunea reclamantului a fost în sensul soluționării cauzei la Tribunalul Dâmbovița, instanța de la domiciliul său.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

Așadar, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței competente aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial alternativ, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acțiunii, s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Normele de competență reglementate de art. 111 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel încât, potrivit art. 130 alin. (3) din același Cod, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Or, în condițiile în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

În cauză, pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița.

Prin urmare, față de prevederile legale mai sus-menționate, chiar dacă Tribunalul Dâmbovița nu ar fi fost competent să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetența sa teritorială și să se desesizeze, în această manieră, de soluționarea pricinii.

Așadar, în atare situație, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

În concluzie, sesizarea Tribunalului Dâmbovița a fost făcută cu respectarea art. 111 C. proc. civ., astfel că acesta era competent teritorial să judece cauza și nu putea declina competența de soluționare altei instanțe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. și, totodată, a voinței reclamantului.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține și faptul că hotărârea de declinare a cauzei a fost adoptată după ce Tribunalul Dâmbovița, verificând din oficiu competența generală, materială și teritorială la termenul din 16 iulie 2020, conform încheierii de ședință de la acea dată, a constatat că este competent să soluționeze litigiul de față.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu "Dr. B." și Centrul Medical Dâmbovița al M.A.I., în favoarea Tribunalului Dâmbovița.