ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 362/2023

HOTĂRÂRE

21.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 362/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea/contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 18.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

- constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 58/19.01.2022 emisă de către pârâtă, în temeiul art. 252 coroborat cu art. 251 din Codul muncii;

- restabilirea situației anterioare emiterii actului de concediere prin reintegrarea reclamantului pe funcția de reprezentant comercial, deținută anterior concedierii, în temeiul art. 80 alin. (2) Codul muncii;

- plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat de la momentul desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă, inclusiv a bonusurilor lunare din vânzări realizate și neîncasate la zi, precum și a primei reprezentând bonificația în cuantum de 600 RON, aferentă lunii decembrie 2021, în temeiul art. 80 alin. (1) Codul muncii;

- obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor legale constând în plata contribuțiilor sociale și impozitelor aflate în sarcina sa, precum și reținerea și virarea contribuțiilor aferente reclamantului pe perioada cuprinsă între desfacerea contractului de muncă și reintegrarea efectivă, în temeiul art. 40 alin. (1) lit. f) din Codul muncii;

- obligarea pârâtei la efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul de evidență al salariaților, în temeiul art. 40 alin. (1) lit. g) din Codul muncii;

- obligarea pârâtei la compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă neefectuate, în temeiul art. 146 alin. (4) Codul muncii;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente tuturor drepturilor salariale mai sus menționate de la data introducerii prezentei acțiuni și până la data plății efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu;

La data de 18.05.2022, reclamantul a depus cerere adițională prin care a solicitat completarea petitelor din cererea introductivă în sensul obligării pârâtei și la plata diferențelor salariale aferente perioadei 2019 – 2021, compuse din diferență salariu și bonusuri din vânzări, neîncasate conform tabelelor estimative anexate; a mai arătat că valoarea diferențelor de bonusuri de 120% pentru cele 35 de luni, începând cu 2019, este de 58400 RON, neplătiți și neîncasați de la intimată.

La primul termen de judecată, instanța, în temeiul art. 131 C. proc. civ., a pus în discuție competența teritorială.

Prin sentința civilă nr. 1454/2022 din 26 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată din oficiu, și a declinat în favoarea Tribunalului Hunedoara competența de soluționare a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj a reținut că, potrivit prevederilor art. 269 Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, aceste dispoziții fiind completate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 conform căruia, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind astfel reglementată în mod expres o competență teritorială exclusivă și absolută în această materie.

În acest sens, a reținut că, din actele dosarului, nu rezultă datele privind domiciliul sau reședința reclamantului în circumscripția Tribunalului Cluj, acesta având domiciliul în orașul Petrila, județul Hunedoara.

A mai reținut că susținerile părților legate de aplicabilitatea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt pertinente, astfel încât cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, legiuitorul stabilind o competență alternativă de la cea statuată de art. 269 din Codul muncii.

Pe de altă parte, instanța a mai reținut că, așa cum rezultă din actele dosarului, nici locul de muncă al reclamantului nu se găsește în circumscripția Tribunalului Cluj, întrucât, potrivit prevederilor contractului individual de muncă, locul de muncă al reclamantului a fost stabilit "la sediul clienților și la punctele de lucru B. S.R.L.". Suplimentar, s-a mai reținut că, prin actul adițional nr. x părțile, definind locul de muncă, au convenit că activitatea de birou se desfășoară la fabrica din Turda, iar activitatea de teren se desfășoară pe raza județelor Alba și Hunedoara.

În acest context, a apreciat că instanța competentă teritorial este Tribunalul Hunedoara, sens în care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă la 27 iunie 2022, sub același număr de dosar.

La 7 septembrie 2022, reclamantul a depus note de ședință prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Hunedoara în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1345/2022 din 24 octombrie 2022, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, invocată de reclamant, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată, a constatat existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul Hunedoara, secția I civilă și Tribunalul Cluj – secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sens în care a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.

De asemenea, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la pronunțarea soluției asupra conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța de conflict a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Apreciind că, în speță, competența aparține, în mod alternativ, fie tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul/reședința reclamantul, fie tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are locul de muncă, instanța de conflict a reținut că, în speță, domiciliul reclamantului (Petrila, județul Hunedoara - fila x) se află în raza de competență teritorială a Tribunalului Hunedoara, iar locul de muncă al reclamantului, așa cum rezultă din contractul individual de muncă nr. x/2015 este la sediul clienților și la punctele de lucru ale pârâtului, aflate în județul Cluj și județul Giurgiu . Totodată, a mai arătat că, din anexa 1 la contractul individual de muncă, rezultă că locul de muncă al reclamantului este pe teren (80%) și la birou (20%) – fila x – dosar Tribunalul Cluj, iar din actul adițional nr. x/27.09.2021 activitatea de birou se desfășoară la fabrica din Turda, județul Cluj.

Reținând că locul de muncă al reclamantului se află în raza de competență teritorială a Tribunalului Cluj, instanța a conchis în sensul că, potrivit art. 116 C. proc. civ., la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul avea posibilitatea de a alege între două instanțe deopotrivă competente din punct de vedere teritorial, respectiv între Tribunalul Hunedoara și Tribunalul Cluj. Cum reclamantul a ales să se adreseze Tribunalului Cluj, această instanță a devenit competentă absolut să soluționeze cauza, competența fiind de ordine publică, cu caracter exclusiv.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la data de 23 decembrie 2022, sub nr. x/2022/a1.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Cluj și Tribunalul Hunedoara – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a unei decizii de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, restabilirea situației anterioare emiterii actului de concediere prin reintegrarea acestuia pe funcția deținută anterior concedierii, precum și obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale.

Așadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantului să exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce privește tribunalele în a căror circumscripție se află domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc. civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunal.

Cu toate că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social reglementează o excepție de la această regulă, în sensul că: "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele individuale de muncă în care reclamantul este salariatul, Înalta Curte reține că aceste dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data formulării acțiunii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În altă ordine de idei, deși dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanțe determinate de legiuitor. Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că, deși domiciliul reclamantului se află în județul Hunedoara, locul de muncă al reclamantului se află în raza teritorială a Tribunalului Cluj (fabrica din Turda, conform actului adițional nr. x/27.09.2021 – dosar Tribunalul Cluj).

Prin urmare, atât Tribunalul Hunedoara, cât și Tribunalul Cluj, erau deopotrivă instanțe competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între acestea două.

În consecință, dat fiind că art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie un caz de competență teritorială alternativă, rezultă că alegerea instanței deopotrivă competente aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ.

În aceste condiții, introducerea acțiunii pe rolul instanței în circumscripția căreia se află locul de muncă al reclamantului impune concluzia că Tribunalului Cluj îi revine competența de soluționare a conflictului de muncă.

Pentru aceste motive, în aplicarea art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.