ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.12.2021, sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune, prin atribuire directă cu privire la terenul în litigiu, redevența fiind cea stabilită prin "Procedura internă privind concesionarea sau arendarea terenurilor conform H.G. nr. 811/2020 privind modificarea și completarea H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, cu modificările și completările ulterioare, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea ADS"; obligarea ADS la repararea prejudiciului constând în diferența dintre taxa de folosință nelegitimă a terenului impusă de ADS prin Notificarea nr. x/18.10.2021 și valoarea redevenței, conform procedurii interne a ADS dacă s-ar fi încheiat Contractul de concesiune. Reclamanta susține refuzul nejustificat al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001.

La data de 09.02.2022 pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, arătând că obiectul litigiului este un ipotetic contract de concesiune prin atribuire nr. x/2001, deși în discuție este o suprafață de teren cu destinație agricolă aflată în domeniul privat al statului, iar nu în domeniul public al statului, consecința imediată reflectându-se în competența de soluționare a cauzei care revine instanței civile de drept comun, și nu instanței specializate de contencios-administrativ, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) 1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

La termenul din 01.04.2022 reclamanta a precizat că obiectul acțiunii este obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune în baza Legii nr. 268/2001.

Prin sentința civilă nr. 681 din 01.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel a fost admisă excepția și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că reclamanta se prevalează de acte de proprietate civile care ar atesta calitatea sa de proprietar al unei plantații de viță de vie amplasată pe un teren extravilan în comuna Jurilovca, județ Tulcea.

Potrivit dispozițiilor art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor fi atribuite prin concesionare directă investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2).

La secțiunea 3 din Legea nr. 268/2001 este reglementată concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice. Art. 18 alin. (1) dispune în sensul că inițiativa concesionării o poate avea concedentul sau orice investitor interesat, conform Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

În conformitate cu prevederile alin. (2) persoanele fizice sau juridice române ori străine, inclusiv asociațiile constituite în conformitate cu art. 16 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și societățile agricole, asociațiile agricole și alte forme asociative din agricultură, cu personalitate juridică, care doresc să concesioneze terenurile ce fac obiectul acestei secțiuni, vor adresa o scrisoare de intenție concedentului, respectiv Agenției Domeniilor Statului.

După înregistrarea scrisorii de intenție Agenția va întocmi în termen de 30 de zile studiul de oportunitate conținând o evaluare tehnico-economică și caietul de sarcini al concesiunii, pe care îl va depune spre aprobare Consiliului de administrație al Agenției Domeniilor Statului.

În raport de precizarea obiectului cererii și de prevederile legale aplicabile, competența în soluționarea litigiului aparține tribunalului, ca instanță cu plenitudine de competență în materie civilă, inclusiv relativ la litigiile cu profesioniști.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 15.06.2022.

Prin notele scrise, reclamanta a învederat că a formulat acțiune împotriva refuzului nejustificat, așa cum este definit acesta de art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. i) din Legea nr. 554/2004 al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001 și a legislației secundare, în aplicarea acesteia, în privința terenului cu destinație agricolă.

Analizând cererea formulată, în vederea soluționării cu prioritate a excepției necompetenței materiale a instanței, astfel cum a fost invocată, tribunalul a reținut că, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 instanțele de contencios administrativ competente soluționează litigiile în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Raportat la prezenta cauză, tribunalul a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca premisă refuzul nejustificat, așa cum este definit acesta de art. 2 alin. (1) lit. c)

1

și lit. i) din Legea nr. 554/2004, al ADS de a încheia Contractul de concesiune prin atribuire directă, în temeiul Legii nr. 268/2001 și a legislației secundare, reclamanta demarând procedura prealabilă prevăzută de Capitolul II din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, reclamanta a susținut atât în fața Curții de Apel București, cât și în fața Tribunalului București că terenul ce face obiectul litigiului se află în proprietatea Statului Român și în administrarea pârâtei și a învederat instanței că în mod abuziv pârâta refuză atribuirea terenului în concesiune prin atribuire directă, solicitând instanței ca redevența să fie stabilită prin raportare la dispozițiile legii speciale.

La termenul de judecată din data de 01.04.2022 reclamanta, prin avocat, a susținut că "a reclamat un refuz nejustificat la încheierea contractului raportat la dispozițiile art. 21

4

din Legea nr. 268/2001".

Față de aceste aspecte, instanța a concluzionat că litigiul se încadrează în noțiunea de contencios administrativ, astfel cum este definit de art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, iar prin raportare la împrejurarea că pârâta este o autoritate publică la nivel central sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a doua și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competența revenind curții de apel de la sediul reclamantei (București).

Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București și Curtea de Apel București, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Obiectul acțiunii, conform precizărilor reclamantei este obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune în baza Legii nr. 268/2001.

Potrivit actelor dosarului, terenul ce face obiectul litigiului dedus judecății este bun aflat în proprietatea privată a statului.

Instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 8 alin. (2) și art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004, să soluționeze numai acele litigii legate de contractele administrative, respectiv acele contracte care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică sau a altor categorii de contracte administrative reglementate expres prin legi speciale.

Întrucât cererea precizată a reclamantei are ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune care vizează un teren proprietate privată, competența de soluționare a cauzei excedează sferei de reglementare a art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În confomitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2001, Agenția Domeniilor Statului exercită în numele statului prerogativele privind dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole aparținând domeniului privat al statului, având ca atribuție concesionarea acestor terenuri.

În temeiul art. 4 din Legea nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede astfel.

La art. 21

1

din Legea nr. 268/2001 este reglementată procedura de concesionare prin atribuire directă a bunurilor imobile proprietate privată a statului.

Această lege nu stabilește norme de competență specială prin urmare, întrucât nu există un regim special care să reglementeze concesionarea bunurilor proprietate privată a statului, competența materială se determină potrivit dreptului comun în conformitate cu art. 2 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 95 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 95 alin. (1) tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, astfel că, față de considerentele reținute, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București – secția a IV-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a IV-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2023.