ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1000/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2018 la 14.12.2018 pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului a solicitat anularea dispozițiilor prevăzute în Secțiunea II - lit. a) - condiția impusă la teza/liniuța nr. 9 și lit. (b) - condiția impusa la teza/liniuța nr. 7 privind inexistenta stării de insolvență) din Normele interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 295 din 21 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței si trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței de fond. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1. Critici privind nelegalitatea normelor a căror anulare o solicită Contrar dispozițiilor legale mai sus menționate, care stabilesc în mod expres conditile pe care investitorul de active trebuie sa le îndeplinească pentru a putea sa concesioneze prin atribuire directa, prin Normele interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009, au fost introduse condițiile prevăzute la secțiunea II - lit. a) - condiția impusa la teza/liniuța nr. 9 si lit. (b) - condiția impusa la teza/liniuta nr. 7 privind inexistenta stării de insolventa. Impunerea condițiilor mai sus menționate este una nelegala, motivat de faptul că normele interne ale ADS au o valoare juridica inferioara legii, neputand restrânge condițiile de exercitare a unui drept prevăzut de lege. Legea 268/2001 stabilește în mod expres condițiile pe care investitorul de active trebuie sa le îndeplinească pentru a putea sa concesioneze prin atribuire directa; in lege nu se regăsește condiția ca persoanele deținătoare de active sa nu figureze cu debite sau sa nu se afle in stare de insolventa. De asemenea, prin normele interne nu se poate adăuga la lege, ci doar se pot detalia anumite dispoziții conținute de aceasta, conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona. Condițiile suplimentare impuse aduc atingere dreptului societății aflate in insolventa de a exercita drepturile si obligațiile legale, conform capacității de folosința speciala a persoanei juridice, conform scopului pentru care s-a infiintat. Redactarea si impunerea acestor condiții reprezintă o grava încălcare a dreptului societății aflata in insolventa de a apela la calea reorganizării sale In vederea reluării activității prin desfășurarea activității specif îndepărtării stării de insolventa, garantata de Legea nr. 85/2014. Procedura de reorganizare a societății, în conformitate cu Legea nr. 85/2014, recunoaște dreptul firmei insolvente de a-si exploata activele. 3.2 .Critici privind soluția pronunțată Argumentele avute in vedere de către instanța de fond pentru respingerea cererii de chemare in judecata au la baza dispozițiile 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale administrare terenuri proprietate publica si privata a statului agricola si înființarea Agenției Domeniilor Statului. Potrivit art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001: "(2) Documentele care certifică identitatea și calitatea investitorului persoană juridică română sunt: (...) d) declarație semnată de reprezentantul legal, potrivit căreia societatea comercială nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment." Analizând dispozițiile mai sus menționate, se constată că acestea se regăsesc in Secțiunea 2 "Vânzarea de acțiuni și oferta publică de vânzare." Cum in situația de fata nu este vorba de către o vânzare cumpărare a terenurilor, textele de lege mai sus menționate nu au aplicabilitate in prezenta cauza, instanța de fond aplicând in mod greșit dispozițiile legale. Secțiunea 3 din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 este cea care prevede "procedura de lucru" pentru concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice. Analizând secțiunea 3 si nu secțiunea 2, cum in mod greșit a procedat instanța de fond, se constată faptul ca, potrivit art. 77 1 , investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă li se atribuie direct în concesiune, potrivit art. 211 alin. (1) din lege, teren cu destinație agricolă. In concluzie, normele metodologice ce reglementează procedura concesiunii directe nu stabilesc vreo condiție privind starea de insolventa sau de faliment a concesionarului. Totodată, in cauza sunt incidente si dispozițiile art. 488. pct. 5 din C. proc. civ., nefiind respectate regulile procedurale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., in sensul ca hotărârea nu este motivata, instanța de fond neanalizând toate argumentele din cererea de chemare in judecată. In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului în principal, ca lipsit de interes; în secundar, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.1. Cu privire la excepția lipsei de interes Demersul părții adverse este consecința respingerii definitive de către instanțele judecătorești a două cereri de chemare în judecată, ce au constituit obiectul dosarelor nr. x/2016 și y/2016, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea intimatei la încheierea contractului de concesiune prin prin atribuire directă pentru mai multe suprafețe de teren ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiștea, jud. Călărași, pe motiv că ar fi achiziționat activele aferente. Astfel, se dovedește că afirmațiile referitoare la justificarea interesului din promovarea cererii de chemare în judecată sunt neîntemeiate, întrucât recurenta nu mai poate pretinde concesionarea terenurilor aferente fermelor nominalizate prin recurs, de vreme ce instanțele au respins definitiv solicitările formulate în acest sens, prin hotărârile pronunțate în dosarele mai sus. Pe de altă parte, așa cum se poate observa din cuprinsul hotărârilor pronunțate pe cererile recurentei, respingerea pretențiilor acesteia nu s-a datorat exclusiv stării de insolvență, ci și altor motive, la fel de pertinente. Chiar în ipoteza nedorită în care Înalta Curte ar primi argumentele referitoare la nelegalitatea normelor interne, perfectarea contractului de concesiune nu s-ar putea realiza între cele două părți, întrucât ar echivala cu nesocotirea măsurilor instanțelor, din cele două dosare menționate. 4.2. Pe fondul recursului: Recurenta solicită de fapt Înaltei Curți să-și retracteze hotărârile anterioare, prin care a respins aceleași motive de presupusă nelegalitate a normelor interne, referitoare la încheierea contractelor de concesiune prin atribuire directă. În dosarele arătate, cu putere de lucru judecat, în accepțiunea de prezumție, mijloc de probă, reglementată de art. 431 C. proc. civ., instanțele s-au pronunțat pe motivele de presupusă nelegalitate a normelor interne, invocate prin prezenta cerere de chemare în judecată și recursul declarat împotriva hotărârii din fond, în sensul contrar susținut de recurentă. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins irevocabil prin Decizia nr. 5/16.01.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (nr. vechi 1323/116/2008) acțiunea S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat obligarea ADS la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă, având ca obiect suprafețe de teren arabil, ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiștea, jud. Călărași. Susținerile recurentei S.C. A. S.R.L. privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 1 din Legea nr. 268/2001 nu au fost încuviințate de Înalta Curte, astfel că este o dovadă evidentă de rea-credință ca aceasta să afirme în continuare, prin calea de atac, că îndeplinește condițiile legale pentru încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă. Dimpotrivă, instanța supremă a apreciat ca fiind relevantă apărarea ADS, potrivit căreia capacitatea de exploatare implică și dovedirea solvabilității financiare, astfel că starea de insolvență financiară a recurentei, chiar dacă a intervenit ulterior introducerii acțiunii, o împiedică să-și asume drepturi și obligații specifice unui contract de concesiune ce se încheie pentru o perioadă îndelungată de timp. "În același sens sunt și dispozițiile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 potrivit cărora în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului, legiuitorul a prevăzut expres obligația viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenței" (pag. 13, paragr. 7 din Decizia nr. 5/16.01.2018). Așadar, Înalta Curte a reținut irevocabil, cu putere de lucru judecat, în manifestarea procesuală de prezumție, mijloc de probă, reglementată ce art. 431 C. proc. civ., faptul că, legiuitorul a prevăzut expres obligația viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenței. Acesta a fost și motivul pentru care Curtea de Apel București a respins prin hotărârea recurată acțiunea părții adverse. Prin motivele de recurs, recurenta urmărește de fapt să demonstreze că această hotărâre este eronată, afirmând că, art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 nu este aplicabil procedurilor de concesionare sau arendare, pe motiv că se regăsește în Secțiunea 2 al Cap. III, ce reglementează "Vânzarea de Acțiuni și Oferta Publică de Vânzare", ce nu fac obiectul situației de față. Aparte de faptul că susținerile părții adverse încalcă principiul securității juridice, potrivit căruia, soluția definitivă a unei instanțe judecătorești nu poate fi repusă în discuție ulterior, acestea chiar nu corespund realității, întrucât ART. 77 lit. a) din H.G. nr. 626/2001 prevede expres ca documentele prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 sunt obligatorii și în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului. Așadar, legiuitorul a prevăzut ca și obligație sine qua non, în sarcina viitorului concesionar, de a dovedi că nu se află în procedura insolvenței, conform art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, regulă aplicabilă în ceea ce privește atât vânzarea de acțiuni și oferta publică de vânzare, cât și concesionarea terenurilor agricole. Prin Decizia nr. 71/19.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație nr. 1497/26.09.2019 (aceasta din urmă neredactată la data prezentei), s-a respins acțiunea formulată de către recurentă, prin care a solicitat instanței obligarea pârâtei ADS să încheie contract de concesiune prin metoda atribuirii directe cu privire la suprafața de 929,66 ha teren agricol și suprafața de 991 ha teren, aflat în proprietatea privată a statului, teren ce s-a aflat anterior în exploatarea S.C. B. S.A. Grădiștea, pe motiv că a achiziționat sediile Fermelor nr. 8 și 9 ale fostei societăți de stat. Curtea a reținut în motivarea deciziei că odată cu intrarea în insolvența, Normele Interne ale ADS nu-i mai conferă apelantei vocația de a mai primi în concesiune teren prin metoda atribuirii directe; aplicabilitatea acestei norme privind organizarea și desfășurarea licitațiilor se face în toate situațiile în care statul organizează astfel de licitații, indiferent de ce instituție se vorbește. Așadar, instanța nu doar că respinge argumentele părții adverse, referitoare la nelegalitatea normelor interne ale ADS, dar și subliniază că prevederi similare sunt aplicate de toate instituțiile statului, în situația organizării de licitații publice. Pe de altă parte, respingerea solicitărilor recurentei de obligare la încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe nu se datorează exclusiv stării de insolvenței, ci și altor motive, la fel de pertinente, așa cum se poate observa din cuprinsul hotărârilor pronunțate. În consecință, normele interne, prin care s-a inserat interdicția deținătorilor de active aflați în insolvența de a solicita încheierea contractelor de concesiune nu încalcă sau adaugă la legislația în vigoare, așa cum afirmă partea adversă. Alegațiile din cererea de chemare în judecată și recurs nu pot fi primite, întrucât legiuitorul a dispus în sarcina viitorului concesionar dovedirea faptului că nu se află în procedura insolvenței, conform art. 62 alin. (2) lit. d) și art. 77 din H.G. nr. 626/2001, așa cum au reținut instanțele, prin deciziile menționate. Puterea de lucru judecat, în accepțiunea de prezumție, mijloc de proba, spre deosebire de cea de excepție procesuală, se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit, printr-o altă hotărâre judecătorească. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Prin urmare, în situația încuviințării argumentelor reclamantei, aceleași chestiuni de drept referitoare la faptul că legiuitorul a prevăzut expres obligația viitorului concesionar de a dovedi că nu se află în procedura insolvenței, ce probează legalitatea normelor interne ale ADS, vor fi dezlegate diferit, cu consecința încălcării principiului securității raporturilor juridice.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Soluția instanței de recurs 6.1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul a solicitat anularea dispozițiilor din Sectiunea II - lit. a) - conditia impusa la teza/liniuta nr. 9 și lit. b) - conditia impusa la teza/liniuta nr. 7 privind inexistenta stării de insolvență din Norme Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale ordinului ministrului agriculturii, padurilor și dezvoltarii rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale ordinului ministrului agriculturii, padurilor și dezvoltarii rurale nr. 644/23.10.2009. Cererea de anulare este formulată în contextul în care reclamantul arată că îndeplinește condițiile stabilite de prevederile art. 21 1 alin. (1) din Legea 249/2003 având astfel dreptul de a dobândi în concesiune, prin atribuire directă, anumite terenuri cu destinație agricolă, drept care i-a fost însă refuzat de către pârât fiind invocate prevederile Normelor a căror anulare este solicitată și care stabilesc că atribuirea nu se poate realiza dacă societatea este în insolvență. În susținerea cererii de anulare, reclamantul a arătat că pârâtul, prin emiterea acestor norme, a introdus o condiție suplimentară pe care Legea 268/2001 nu o stabilește, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentă și a apărărilor intimatei 6.2.1. Cu privire la excepția lipsei de interes in promovarea recursului, invocată de intimata - pârâtă Agenția Domeniilor Statului Intimata a invocat faptul că recurenta a pierdut două litigii ce aveau ca obiect obligarea sa la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru mai multe suprafețe de teren ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiștea, jud. Călărași, pe motiv că ar fi achiziționat activele aferente și că soluționarea definitivă a acestora prin respingerea acțiunii conduce la concluzia lipsei interesului in formularea recursului din prezenta cauză. Înalta Curte constată că, de fapt, în motivarea excepției, intimata invocă aspecte care ar avea legătură cu lipsa interesului acțiunii, iar nu cu lipsa interesului formulării recursului. Or, câtă vreme recurenta a formulat o acțiune ce a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta justifică interesul în formularea recursului, în vederea reformării sentinței. Pe de altă parte, faptul că recurenta este deținătoare de active prevăzute de Legea nr. 268/2001 conduce la concluzia că aceasta are o speranță legitimă de încheiere a unor contracte de concesiune prin metoda atribuirii directe în baza prevederilor art. 21 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 249/2003, speranță care îi conferă interes procesual în a contesta legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ ce pune în aplicare prin emiterea de norme cele două legi mai sus amintite. Astfel, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes in promovarea recursului, invocată de intimata - pârâtă Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiată. 6.2.2. Pe fondul recursului Prin Normele interne (privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009)- Secțiunea II, au fost introduse următoarele dispoziții, atacate de către recurenta-reclamantă: - condiția impusă la teza/liniuța nr. 9 de la lit. a): "în cazul persoanelor juridice, declarație autentificată la notar și semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvență, dizolvare sau lichidare, după caz-în original;" - condiția impusa la teza/liniuța nr. 7 de la lit. b): ""în cazul persoanelor juridice, declarație autentificată la notar și semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvență, dizolvare sau lichidare, după caz-în original". Actele normative de forță juridică superioară în aplicarea cărora au fost emise Normele interne de mai sus sunt Hotărârea de Guvern nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și Legea nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. Dispozițiile art. 21 1 din Legea 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului stabilesc: "(1) Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)." Potrivit art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001: "(2) Documentele care certifică identitatea și calitatea investitorului persoană juridică română sunt: (...) d) declarație semnată de reprezentantul legal, potrivit căreia societatea comercială nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment." Înalta Curte constată că, așa cum a observat în mod corect prima instanță, condiția ca societatea comercială să nu se afle în reorganizare judiciară sau în faliment nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 268 din 28 mai 2001, dar se regăsește în cuprinsul H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, aspect reținut cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea deciziei nr. 5/16.01.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016. Or, cât timp Normele interne sunt inferioare ca forță juridică față de H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, nu se poate reține încălcarea ierarhiei actelor normative și nici că acestea ar adăuga la norma juridică cu putere superioară. În mod eronat, recurenta se raportează direct la Legea nr. 268/2001, omițând să ia în considerare normele cuprinse în H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001. Astfel, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă, fiind respectată ierarhia actelor normative și neinvocându-se ca și petit distinct o eventuală neconformitate a H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 în raport de Legea nr. 268/2001. În ceea ce privește critica legată de împrejurarea că prevederile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001 se regăsesc în Secțiunea 2 -"Vânzarea de acțiuni șî oferta publică de vânzare",neavând aplicabilitate in prezenta cauza cât timp se invocă un drept de concesionare, iar procedura pentru concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice este reglementată de Secțiunea 3 din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, Înalta Curte constată că este eronată. Astfel, conform prevederilor art. 77 din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001, aflat în Secțiunea 3 ("Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice"), pentru participarea la licitație în termenul prevăzut în anunțul publicitar ofertanții au obligația să depună la adresa prevăzută în anunțul publicitar plicul sigilat cuprinzând documentele de participare la licitație, în conformitate cu art. 62, precum și celelalte documente solicitate în caietul de sarcini. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5/16.01.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (nr. vechi 1323/116/2008) că art. 77 lit. a) din H.G. nr. 626/2001 prevede expres ca documentele prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 sunt obligatorii și în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului. Așadar, legiuitorul a prevăzut ca și obligație sine qua non, în sarcina viitorului concesionar, de a dovedi că, nu se află în procedura insolvenței, conform art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, regulă aplicabilă în ceea ce privește atât vânzarea de acțiuni și oferta publică de vânzare, cât și concesionarea terenurilor agricole. Peste acest aspect de judecată și de aplicare corectă a legii statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu purtat între aceleași părți ca cele din prezenta cauză nu se poate trece, fără a se încălca prev. art. 430 din C. proc. civ. Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă în finalul cererii de recurs (deși ar fi avut prioritate față de cel de la punctul 8), Înalta Curte constată că pe calea acestor critici se invocă de fapt nemotivarea sentinței, critică ce se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce au fost verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, și motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.