ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 318/2023

HOTĂRÂRE

15.02.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 318/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș – secția I Civilă la 02.12.2021, reclamantele A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (în continuare, D.I.I.C.O.T.), solicitând obligarea acesteia la înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu consecința uniformizării modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, precum și obligarea pârâtei la plata efectivă a salariilor recalculate, începând cu data de 01.01.2018, conform sentinței civile nr. 684/PI/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019. De asemenea, au solicitat actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică și aplicarea dobânzii legale penalizatoare, începând cu data scadenței și până la plata lor efectivă.

Prin sentința nr. 593/04.05.2022, Tribunalul Timiș – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Bihor.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamantele au calitatea de personal auxiliar și conex în cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara și că, prin decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 1191/LM/14.12.2022, Tribunalul Bihor – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că soluționarea cererii revine, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalului Timiș, întrucât reclamantele au domiciliul în jud. Timiș, nefiind aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât D.I.I.C.O.T. - Serviciu Teritorial Timișoara nu funcționează pe lângă instanțele din județul Timiș, conform art. 1 și 4 din O.U.G. nr. 78/2016.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ., și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente:

Din actele dosarului rezultă că reclamantele au funcția de grefier în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Timișoara, iar acțiunea are drept obiect acordarea de drepturi salariale.

Articolul 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

Este adevărat că, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, însă sintagma "se aplică în mod corespunzător" vizează desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, care își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și având sediul în municipiul București.

Prin urmare, organizarea D.I.I.C.O.T. în structură centrală și structuri teritoriale nu îngăduie concluzia că cele din urmă ar funcționa pe lângă alte instanțe decât Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față, în care reclamantele sunt personal auxiliar al unei structuri teritoriale.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în vigoare la data sesizării și revine instanței de la domiciliul reclamantelor.

Raportat la dispozițiile legale anterior evocate, concluzia care se impune este că obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă. Necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu, în acest sens fiind dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Așadar, Tribunalul Timiș nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opuneau dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. și, cum pârâta nu a invocat această excepție, Tribunalul Timiș a fost legal învestit și a devenit singura instanță competentă să soluționeze litigiul.

Față de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.