ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1772/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 09.04.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Legii nr. 293/2015, Legii nr. 71/2015 și ale Codului muncii.

Prin sentința civilă nr. 1360/PI din 4 decembrie 2020, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Oradea; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru perioada 09.04.2015-29.12.2016.

Prin aceeași sentință, a admis, în parte, acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu Tribunalul Bihor și cu citarea obligatorie a Consiliului pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâtul Tribunalul Bihor să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 30.12.2016-04.12.2020 rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, respectiv la nivelul indemnizației procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., sume actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial și până la data plății. A respins în rest acțiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul Tribunalul Bihor, înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Prin cererea înregistrată la 25.03.2021, intimatul-pârât Ministerul Justiției a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și a art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Prin încheierea de ședință din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații și a fost dispusă suspendarea judecății apelurilor formulate de către apelanta-reclamantă A. și de către apelantul-pârât Tribunalul Bihor împotriva sentinței civile nr. 1360/4.12.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, până la soluționarea dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Împotriva încheierii din 18.06.2021, cu privire la soluția privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, a formulat recurs intimatul-pârât Ministerul Justiției, apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

Sub acest aspect, arătă că în cazul controlului exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate, jurisprudența CCR în ceea ce privește normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a constatat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

Astfel, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, că are ca obiect neconstituționalitatea unor dispoziții dintr-o ordonanță în vigoare, că are legătură cu soluționarea cauzei și nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, solicită instanței de judecată să observe că excepția de neconstituționalitate este admisibilă și să dispună în consecință sesizarea Curții Constituționale.

Intimații nu au depus întâmpinare.

Recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, așa cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, în cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța imediat superioară celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale are o competență specială, limitată exclusiv la examinarea legalității hotărârii pronunțate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, recursul exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale reprezentând un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului reglementat de C. proc. civ.

Așadar, în cadrul prezentului recurs, este necesar a se realiza un control de legalitate și temeinicie a dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, independent de încadrarea sau neîncadrarea criticilor formulate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare specifice recursului în materie civilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Ca atare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în a constata condițiile de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

Instanța supremă reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața Curții de Apel Timișoara și vizează dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații.

În speță, curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că dispozițiile art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015(introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) nu au legătură directă cu soluționarea cauzei, nefiind invocate de reclamantă ca temei juridic în susținerea cererii de chemare în judecată și nefiind avute în vedere de prima instanță prin sentința apelată, că prima instanță nu și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015), precum și că recurentul-intimat nu a indicat, în concret, dispozițiile criticate din cadrul Ordonanțelor de Urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016.

Din perspectiva îndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reamintește că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede ca dispozițiile pretins neconstituționale să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textelor a căror neconstituționalitate a fost invocată și față de obiectul cauzei se constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât, normele vizate de excepție având legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În plus, reclamanta a arătat că, prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a reținut că, urmarea intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție și în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim, precum și că, înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, prin art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim.

Nu în ultimul rând, reclamanta a arătat că instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare" la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

A concluzionat reclamanta că, din considerentele Curții Constituționale la care a făcut referire, considerente preluate și în decizia nr. 36/04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Acțiunea reclamantei a fost admisă, în parte, prima instanță reținând, în esență, că, reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. (1)-(3) și art. 6 din O.U.G. nr. 137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Prin apelul formulat împotriva sentinței nr. 1360/PI a Tribunalului Timiș, pârâtul Tribunalul Bihor a susținut, în esență, că hotărârile menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, chiar și în interpretarea dată prin decizia nr. 7/2019 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și-au încetat efectele la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 și nu pot constitui temei pentru recunoașterea retroactivă a unei pretinse stări de discriminare, precum și că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 (aprobată prin Legea nr. 71/2015) și art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) au fost aplicate greșit de către prima instanță.

În acest context, Înalta Curte reține că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă sunt pertinente și au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, pe de o parte, reprezintă temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a acelorași dispoziții legale, respectiv art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, constituie unul dintre motivele de apel cu a cărui soluționare instanța a fost învestită prin memoriul pârâtului Tribunalul Bihor.

Nu pot fi primite considerentele instanței de apel privind faptul că soluția primei instanțe a fost pronunțată pe baza altor motive de drept decât cele care fundamentează excepția de neconstituționalitate, cât timp aceste dispoziții au fost invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Faptul că prima instanță a reținut existența unei discriminări a reclamantei din punct de vedere salarial, rezultată din aplicarea criteriului apartenenței la o anumită categorie socio-profesională, în temeiul altor acte normative nu prezintă relevanță, din acest punct de vedere, întrucât judecata în apel presupune o nouă judecată asupra fondului cauzei, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, în limitele prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., toate acestea în contextul în care pârâtul Tribunalul Bihor a contestat soluția primei instanțe de obligare a sa la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, respectiv la nivelul indemnizației procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., apreciind atât inexistența unei discriminări, cât și faptul că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă trebuie aplicate restrictiv și în mod contrar celor susținute de reclamantă.

Nu în ultimul rând, întrucât reclamanta, prin apelul formulat, a criticat soluția primei instanțe cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, rezultă interesul evident al recurentului-pârât în invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 a căror incidență a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, recurentul urmărind, în concret, respingerea acțiunii reclamantei.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituțională a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Astfel, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile criticate își produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl reprezintă pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligați pârâții, în principal, la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), motivat de apartenența reclamantei la aceeași categorie profesională și familie ocupațională și de munca în aceleași condiții cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Totodată, Ordonanțele de Urgență nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016 prin care au fost introduse dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă pot face obiectul sesizării Curții Constituționale, raportat la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind acte normative ce pot face obiectul controlului de constituționalitate.

Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva încheierii din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, va casa, în parte, încheierea atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale, aceleiași instanțe.

Având în vedere că, prin prezentul recurs, recurentul-pârât a formulat critici numai cu privire la soluția dată, prin încheierea recurată, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, va menține celelalte dispoziții ale încheierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva încheierii din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, încheierea atacată și trimite cauza spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale, aceleiași instanțe.

Menține restul dispozițiilor încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.