ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1909/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Bihor, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților, ca o consecință a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația rezultată luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - conform O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 5 iulie 2010 - 8 aprilie 2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective și obligarea pârâților, ca o consecință a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referință sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din O.G. nr. 10/2007 (5%, 2% și 11%), în concret VRS de 405 RON, pentru perioada 5 iulie 2010 - 8 aprilie 2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Pârâții Tribunalul Bihor și Ministerul Justiției au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 2348/2020 din 9 noiembrie 2020, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă si Asigurări Sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâți, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de aceiași pârâți, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca urmare a admiterii excepției prescripției.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., iar pârâtul Ministerul Justiției a declarat apel incident.

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2019, astfel cum a fost completată, reclamanta a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 și art. 24 din Constituția României, art. 6, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000, a art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 520 alin. (4) și art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ.. A admi în parte cererea fomulată de reclamantă și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 și art. 24 din Constituția României, art. 6, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 și a art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. A respins cererea formulată de reclamantă având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2020/a1.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că întregul său demers judiciar se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 și arată că este greșită soluția curții de apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale și statuarea că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluționarea cauzei. Apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 întrucât actul normativ continuă să producă efecte chiar dacă nu mai este în vigoare.

Autoarea căii de atac se consideră discriminată deoarece o parte dintre judecătorii Curții de Apel Oradea au încasat sume de bani, reprezentând VRS 405/coeficient de multiplicare 19, pentru perioada cuprinsă între 2010 și aprilie 2015, în temeiul Legii nr. 330/2009 și a considerentelor Deciziei nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Afirmă că dispozițiile legale menționate mai sus contravin art. 16 din Constituție și practicii CEDO.

Intimații Tribunalul Bihor și Ministerul Justiției au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin încheierea recurată, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale la 8 iunie 2021, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Textul de lege invocat prevede că "(2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege."

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate: excepția de neconstituționalitate să fie ridicată într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj; excepția de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; dispoziția legală care face obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei; prevederile legale care formează obiectul excepției să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate a sesizării deci neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții atrage respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 714 din 2017 a Curții Constituționale, "respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a excepției ar putea privi exclusiv condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte (…). De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții."

Înalta Curte constată că din încheierea recurată rezultă că instanța care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a verificat temeiul cererii de chemare în judecată și a reținut că reclamanta nu a invocat în susținerea pretențiilor sale dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. Constatând că nu este îndeplinită una din condițiile de admisibilitate prevăzute de lege și față de faptul că aceste condiții sunt cumulative, în mod corect Curtea de Apel Cluj a respins cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, în ceea ce privește dispoziția de respingere a sesizării Curții Constituționale a României.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.