ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1703/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 6 februarie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Bihor, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanței să dispună: obligarea pârâților, ca o consecință a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată si indemnizația rezultată luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.- O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective; obligarea pârâților, ca o consecință a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referință sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% și 11%), în concret VRS de 405 RON, pentru perioada 24.02.2013-08.04.2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1826/29.09.2020, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. x/2020, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu acesta; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și excepția inadmisibilității, invocate de acesta; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Bihor și Curții de Apel Oradea; s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți pentru petitul doi (obligarea la despăgubiri generate de discriminări cu privire la aplicarea majorărilor la VRS în cuantum de 2%, 5% și 11 %, pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015) și s-a respins acțiunea reclamantei pentru aceste pretenții, ca fiind prescrisă; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Bihor și Curtea de Apel Oradea, cu citarea CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, și în consecință, pârâții au fost obligați să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația de bază lunară calculată cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (egalizarea cu indemnizațiile procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015, precum și să-i plătească reclamantei despăgubirile anterior stabilite, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data scadenței și până la data plății efective.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanta A. și pârâții Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și Tribunalul Bihor.

Prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2021, apelanta A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României pentru declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea 62/2011, în raport de prevederile constituționale ale art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, precum și prin raportare la dispozițiile din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevăzute la art. 6, art. 14, art. 17 și art. 18, la dispozițiile din Directiva nr. 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 prevăzute la art. 9 alin. (1), precum și la dispozițiile din Carta drepturilor fundamnetale ale Uniunii Europene prevăzute la art. 47 alin. (1).

De asemenea, a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 7/2019 pronunțată de I. C. civ..J, în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în MO nr. 343/06.05.2019), în măsura în care acestea se aplică doar magistraților care au obținut hotărâri judecătorești (prin care li s-au recunoscut drepturile salariale, similare despăgubirilor solicitate de subsemnatul în prezentul dosar) anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu și magistraților care au fost în imposibilitate legală, reală și efectivă de a obține astfel de hotărâri judecătorești în perioada cuprinsa între 2010 și 2019, neconstituționalitate ce urmează a fi pronunțată raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și la dispozițiile din legea fundamentală înscrise în: art. 1 alin. (5) (în componenta sa privind previzibilitatea legii), art. 16, art. 21, art. 24, art. 44 privind garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate, precum și a creanțelor asupra statului, fiind de natură să afecteze statutul profesiei de magistrat, astfel cum este reglementat în art. 124 din Constituția României, precum și raportat la art. 20 din legea fundamentală, întrucât conduc la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O, art. 6 și art. 14 cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 și art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 și art. 24 din Constituția României, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000, precum și art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, ca inadmisibilă.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea de apel a reținut că aceasta este inadmisibilă, deoarece nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât reclamantul nu și-a întemeiat în drept acțiunea pe acest temei de drept, iar pârâtul nu a invocat-o prin întâmpinare,

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta A., în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009.

Recurenta a criticat în esență faptul că, în mod nelegal Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, în cauză fiind întrunite toate condițiile de admisibilitate. Susține că excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile legale în discuție nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu-i putea cenzura dreptul de a se adresa Curții Constituționale, fiind limitată strict la verificarea îndeplinirii condițiilor de formă în ceea ce privește trimiterea sesizării pentru analizarea excepției de neconstituționalitate.

Recurenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța supremă reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în fața Curții de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale și vizează prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Înalta Curte constată că în încheierea recurată au fost analizate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și că în mod corect s-a reținut că prevederile legale a căror neconstituționalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

Înalta Curte reține că pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prin criticile de recurs formulate, recurenta a criticat în esență faptul că, în mod nelegal Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, menționând că excepția invocată are legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile legale în discuție nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, reiterând argumentele expuse în cadrul cererii prin care a invocat excepția de neconsituționalitate.

Înalta Curte reține că soluția adoptată de Curtea de Apel Cluj, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, constatând că respectivele dispoziții legale nu au legătură cu cauza, este corectă.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin excepția de neconstituționalitate formulată, petenta a apreciat că, în măsura admiterii excepției de neconstituționalitate, aceste dispoziții legale s-ar aplică nu doar magistraților care au obținut hotărâri judecătorești anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ci și magistraților care au fost în imposibilitate legală, reală și efectivă de a obține astfel de hotărâri judecătorești în perioada cuprinsă între 2010-2019. Or, această susținere formală nu este suficientă pentru a da relevanță cerinței ca soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță. În acest sens, instanța de apel a motivat că textele legale contestate, respectiv art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu au o legătură cu cauza, petenta nu și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe acest temei de drept, ci pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, situație în care aceasta nu are o înrâurire asupra soluționării litigiului în ceea ce privește obiectul acestuia.

În concluzie, Înalta Curte constată că în încheierea recurată au fost analizate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată și în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2021.