ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 decembrie 2018, inițial, sub nr. x/2018, reclamantul A. Buzău– prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău, solicitând instanței interzicerea folosirii, de către pârâtă, a lucrărilor de amenajare efectuate de reclamant la complexul sportiv "A." din Buzău, obligarea acesteia la plata contravalorii respectivelor amenajări, de 241.249 RON, a contravalorii folosirii acestora în perioada cuprinsă între data predării lor și până în prezent, de 291.374 RON, raportat la prețul pieței închirierii spațiilor comerciale și la plata daunelor cominatorii; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamantul A. a înaintat cerere precizatoare, prin care a arătat că valoarea totală a amenajărilor efectuate la complexul sportiv și a lipsei de folosință este de 532.623 RON, în timp ce pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău figurează în tabelul de creanțe al reclamantei cu suma de 190.399,99 RON, achitată în totalitate în cadrul procedurii.

Pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că bunurile pretins a fi folosite de ea au fost predate, cu protocol de predare-preluare, către clubul sportiv "A.", fiind necesară introducerea în cauză a acestei instituții cu personalitate juridică, înființată prin hotărâre de consiliu local.

Pentru termenul de judecată din 25.09.2019, reclamantul "A." Buzău a depus cerere precizatoare, prin care a susținut că și-a desfășurat activitatea în cadrul complexului sportiv "A." Buzău, amplasat pe terenul concesionat de la Primăria Buzău pe o perioadă de 49 de ani, dar a efectuat lucrări și investiții.

La termenul de judecată din 25.09.2019, pârâta a arătat că lipsa calității sale procesuale pasive a invocat-o cu titlu de excepție, solicitând ca instanța să respingă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Prin încheierea de ședință de la termenul respectiv instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău.

Pentru termenul de judecată din 08.11.2019 reclamantul "A." Buzău a înaintat cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente pretențiilor patrimoniale solicitate prin cererea introductivă, în valoare totală de 29.273 RON.

Prin încheierea de ședință de la termenul respectiv, instanța a luat act de îndreptarea erorii materiale din cuprinsul cererii formulate de reclamant, în sensul că dobânzile legale pretinse de acesta urmează a fi calculate începând cu data de 01.10.2016, iar nu 01.10.2017, a calificat, sub forma excepției decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, susținerile formulate de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău cu privire la cererea depusă pentru respectivul termen de către reclamant, a admis excepția decăderii reclamantului "A." Buzău din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea cererii reclamantului de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul completării obiectului acțiunii cu solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente pretențiilor patrimoniale.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 10.01.2020 instanța a reținut că reclamantul a precizat că acțiunea de față, din punct de vedere al normelor de drept incidente, se întemeiază pe dispozițiile art. 1357 C. civ. și se circumscrie unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, iar pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâta sunt argumentate pe dreptul de proprietate pretins de reclamant asupra îmbunătățirilor aduse bunurilor imobile deținute de pârâtă, iar nu pe simpla lor posesie.

La același termen, reclamantul "A." Buzău a susținut că pretențiile sale patrimoniale au caracterul unui capăt de cerere principal, iar interzicerea folosirii bunurilor reprezintă un capăt de cerere subsidiar.

Pentru același termen de judecată, reclamantul "A." Buzău a înaintat precizări scrise, prin care a detaliat actele din care rezultă suprafețele de 3.344 m.p. clădiri și 8.250 m.p. teren, respectiv, anexa nr. 1 la Ordinul Prefectului nr. 14/1993, procesul-verbal de predare-primire nr. x/2018 și protocolul de predare-primire nr. 475/2016.

Pentru termenul de judecată din 10.04.2020 reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a reiterat susținerile anterioare, iar, în plus, a arătat că, ulterior deschiderii procedurii de faliment împotriva sa, s-a procedat la inventarierea bunurilor, prin raportul întocmit reținându-se că amenajările la terenuri evidențiate în contul 211 sunt în valoare de 110.761 RON, iar amenajările la construcții evidențiate în contul 212 sunt în valoare de 198.232 RON. Raportul de evaluare, care a inclus și amenajările la constructii și terenuri, a fost aprobat în cadrul adunării creditorilor din 08.06.2017 și confirmat de judecătorul sindic prin încheierea de ședință din data de 15.06.2017, din dosarul de faliment nr. x/2012

Prin sentința civilă nr. 452 din 05 august 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. – prin lichidator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ- Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, reclamantul A. – prin lichidator judiciar B..

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 412 din 2 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. Buzău– prin lichidator judiciar B.. împotriva sentinței nr. 452 din data de 5 august 2020, pronunțate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ- Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. – prin lichidator judiciar B.., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea cu trimitere a deciziei recurate, pentru pronunțarea unei sentințe legale.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Prin decizia criticată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Astfel, arată că prin sentința nr. 220/2013, rămasă definitivă, ce constituie titlu executoriu, instanța consfințește existența unui drept de proprietate, având în vedere destinația și, deci, regimul juridic al îmbunătățirilor care au adus un spor de valoare imobilului.

Faptul juridic al folosinței acestor bunuri de către intimata-pârâtă ulterior sentinței judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare prin sentința nr. 220/2013, care stă la baza soluției criticate, face abstracție de faptul că există putere de lucru judecat cu privire la caracterul juridic al acestor îmbunătățiri, astfel încât, instanța de apel încalcă puterea de lucru judecat, ceea ce duce la pronunțarea unei hotărâri nelegale și, totodată, îi încalcă dreptul de proprietate stabilit prin aceste hotărâri.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 555 C. civ., care consfințește dreptul de proprietate, în raport cu capetele de cerere cu care A. a învestit instanța fondului și conform motivelor sale de apel, considerând decizia recurată ca fiind esențial nelegală.

Instanța de fond, cât și instanța de apel au schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al rapoturilor juridice deduse judecății, considerând că litigiul de față este un litigiu de natură convențională, extinzând raționamentul asupra tuturor capetelor de cerere, fără a le examina individual.

Astfel, din considerentele deciziei criticate nu rezultă faptul s-ar fi pus în discuția părților, conform art. 22 C. proc. civ.., temeiul de drept pentru fiecare capăt de cerere în vederea stabilirii rapoturilor juridice deduse judecății și clarificarea opozabilității regimului juridic al bunurilor din averea debitoarei, înglobate în complexul sportiv, față de reclamant.

Recurentul susține că trecerea complexului sportiv în proprietatea domeniului public al U.A.T. Buzău, fără să existe acte justificative, reprezintă o îmbogățire fără just temei al proprietarului, aspect pe care instanța nu l-a examinat, ceea ce reprezintă în fapt, nemotivarea deciziei recurate.

A mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile legale considerând, fără niciun argument valabil, că prin acel proces-verbal de custodie s-ar fi încheiat o convenție între părți cu privire la predarea bunurilor respective. Ca urmare, apreciază că instanța de control judiciar face confuzie între custodie și predarea spre folosință a bunurilor.

De asemenea, a mai arătat că motivarea unică, nediferențiată a soluției criticate pentru toate capetele de cerere, echivalează cu nemotivarea hotărârii, deoarece argumentele indicate ca fiind justificarea soluției nu pot conduce la aceeași concluzie în cazul fiecărui capăt de cerere, întrucât, fiecare vizează o altă situație de fapt și presupune o altă încadrare juridică, care nu a fost pusă în discuția părților, și nici nu s-a indicat de către instanța de apel care ar fi încadrarea corectă în cazul fiecărui capăt de cerere.

În fine, recurentul consideră că soluțiile ambelor instanțe fac abstracție de statutul dobândit de bunurile debitoarei în cursul procedurii de insolvență, precum și de regimul juridic al acestora, considerând în mod eronat că de aceste bunuri se poate dispune altfel decât respectând prevederile Legii nr. 85/2006, atât în ceea ce privește dreptul de proprietate, cât și de folosință.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 28.02.2022, sub nr. x/2019.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Buzău – Primăria Municipiului Buzău, prin Primar nu a formulat întâmpinare la recurs.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 18 decembrie 2018, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 20 octombrie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 9 februarie 2023, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică din recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia din apel pentru încălcarea autorității de lucru judecat în raport de sentința nr. 220/2013 din 18.02.2013 a Tribunalului Buzău, susținând că faptul juridic al folosinței acestor bunuri de către intimata-pârâtă ulterior sentinței judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare prin această sentință, care stă la baza soluției criticate, face abstracție de faptul că există putere de lucru judecat cu privire la caracterul juridic al acestor îmbunătățiri, astfel încât, nefăcând nicio referire la efectele hotărârilor judecătorului sindic enunțate mai sus, instanța de apel încalcă puterea de lucru judecat, ceea ce duce la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Cât privește, însă, această critică, Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost invocate de recurentul-reclamant și prin motivele de apel formulate, spre a fi supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât, nu pot fi primite direct în recurs.

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de apel ar fi schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al raporturilor juridice deduse judecății, considerând litigiul a fi unul de natură convențională și extinzând raționamentul asupra tuturor capetelor de cerere, fără a le examina individual. De asemenea, susține că nu s-ar fi pus în discuția părților, conform art. 22 C. proc. civ., temeiul de drept pentru fiecare capăt de cerere, în vederea stabilirii raporturilor juridice deduse judecății.

Aspectele semnalate pun în discuție încălcarea unor dispoziții de ordin procedural, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Motivul de recurs astfel invocat este nefondat.

Fiind formulate specific, ca motive de apel, aceste critici au fost examinate de instanța de prim control judiciar.

Astfel, în decizie s-a subliniat că, fiind vorba de precizarea expresă, explicită, a temeiurilor de drept de către reclamant la termenul de judecată din data de 10.01.2020, în fața Tribunalului Buzău, instanța era ținută de acest cadru procesual, fiind limitată de principiul disponibilității procesului civil.

Că este așa, rezultă cu claritate din următoarele paragrafe: "La solicitarea instanței, reclamanta A., prin avocat, precizează că acțiunea de față, din punct de vedere al normelor de drept incidente, se întemeiază pe dispozițiile art. 1357 C. civ. și se circumscrie unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, iar pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâta sunt argumentate pe dreptul de proprietate pretins de reclamantă asupra îmbunătățirilor aduse bunurilor imobile deținute de pârâtă, iar nu pe simpla posesie a lor".

Pentru ca mai apoi instanța să rețină: "Având în vedere precizările formulate de reclamanta A., prin avocat, în ședință publică, și actele de procedură din prezenta cauză, instanța apreciază că nu se impune a se proceda la o calificare a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., aceasta fiind promovată sub forma unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, iar pretențiile reclamantei fiind justificate în baza pretinsului ei drept de proprietate asupra îmbunătățirilor aduse bunurilor imobile care i-au fost date în folosință în baza Ordinului Prefectului nr. 14/1993, în timp ce, din modalitatea de argumentare a acțiunii, reiese că reclamanta nu vizează protecția unei simple posesii asupra respectivelor bunuri, ci invocă însuși dreptul de proprietate, sens în care apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 1003 - 1005 C. proc. civ., cu referire la art. 949 – 952 C. civ., care reglementează acțiunile posesorii".

Sub acest aspect, instanța supremă reține că temeiul juridic al acțiunii se stabilește în baza motivelor de fapt și de drept invocate de reclamant în fața primei instanțe, iar nu prin raportare la precizările ulterioare formulate în cursul judecării apelului.

A accepta soluția contrară ar echivala cu recunoașterea dreptului reclamantului de a-și schimba în apel temeiul juridic al acțiunii. Or, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi."

Instanța de recurs notează, astfel, că instanța de apel nu a eludat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., dimpotrivă, a valorificat pe deplin principiul disponibilității și al contradictorialității în procesul civil, reținând calificarea cererii de chemare în judecată și a temeiurilor de drept invocate pentru fiecare capăt de cerere formulat în funcție de precizările reclamantului.

Nicio încălcare a normelor de procedură în apel nu este identificată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura și criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul că, prin motivarea instanței de apel se analizează toate raporturile juridice deduse judecății ca având același izvor de drept și, mai ales, aceeași cauză, și astfel, susține recurentul, argumentarea instanței fiind subsumată unei situații de fapt unice, deși nu a invocat niciodată răspunderea civilă delictuală ca temei de drept pentru vreunul dintre capetele de cerere cu care a învestit instanța fondului.

Susține, în continuare, recurentul-reclamant că motivarea unică, nediferențiată a soluției criticate pentru toate capetele de cerere ale apelului echivalează cu nemotivarea hotărârii, deoarece argumentele indicate ca fiind justificarea soluției nu pot conduce la aceeași concluzie în cazul fiecărui capăt de cerere, întrucât, fiecare vizează o altă situație de fapt și presupune o altă încadrare juridică, care nu a fost pusă în discuția părților și nici nu s-a indicat de către instanță care ar fi încadrarea corectă în cazul fiecărui capăt de cerere.

Aceste critici vor fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care, este nelegală hotărârea instanței de apel dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Instanța de recurs subliniază că, în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a expus cu suficientă claritate argumentele juridice care susțin caracterul nefondat al acestei critici din recurs, considerentele acesteia regăsindu-se pe larg la paginile 7 și 8 ale deciziei, dosar apel.

Pe lângă considerentele deja arătate ale deciziei recurate, în mod repetat instanța de apel a afirmat că instanța nu se poate substitui părții în alegerea anumitor mijloace procesuale pentru apărarea dreptului subiectiv, mai ales, în ipoteza unor situații de fapt care pot genera raporturi juridice complexe, legiuitorul dând prevalență, până la o anumită limită, ideii de asigurare a garanției de legalitate în aflarea adevărului judiciar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu a examinat, și nici nu a abordat aspectul privind îmbogățirea fără just temei a proprietarului.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel respectă exigențele motivării impuse de garanțiile unui proces echitabil și unei judecăți efective a cauzei și reflectă aplicarea corectă a normelor procesuale.

În fine, Înalta Curte va înlătura și critica formulată de recurent, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat prevederile legale considerând, că prin acel proces-verbal de custodie s-ar fi încheiat o convenție între părți cu privire la predarea-primirea bunurilor respective și, că instanța de control judiciar face confuzie între custodie și predarea spre folosință a bunurilor în cauză.

Înalta Curte observă că, în susținerea acestei critici, pe lângă faptul că recurentul aduce în discuție probatoriile cauzei, încearcă să supună analizei instanței de recurs și restabilirii, de către aceasta, a situației de fapt a litigiului- ceea ce, nu este permis în această cale extraordinară de atac.

Aceste critici privesc aspecte de netemeinicie, și nicidecum aspecte de nelegalitate.

Fără a relua argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant nu și-a întemeiat în niciun caz demersul judiciar pe aceste temeiuri de drept ci, temeiul de drept al acțiunii sale, l-au constituit dispozițiile art. 1357 C. civ., care se circumscriu răspunderii civile delictuale, pretențiile formulate fiind argumentate pe dreptul de proprietate pretins de reclamant asupra îmbunătățirilor aduse bunurilor imobile deținute de pârâtă, iar nu pe simpla posesie a lor; pretențiile patrimoniale pentru îmbunătățirile aduse au constituit capătul principal de cerere, iar solicitarea de interzicere a folosirii acestor bunuri de către intimata-pârâtă s-a constituit într-un capăt de cerere subsidiar.

Pentru toate cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentul-reclamant nu justifică casarea acesteia, recursul fiind nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 412 din 2 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2023.