ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 04.12.2020 pe rolul Tribunalului Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. (actuala C.) obligarea acesteia la plata sumei de 148.720,95 USD în echivalent RON la data plății cu titlu de daune (pierdere efectiv suferită) plus dobânda legală penalizatoare (beneficiul de care a fost lipsit) de la punerea în întârziere a pârâtei cu privire la obligația de a-i plăti suma menționată și până la achitarea acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073, 1075, 1084 vechiul C. civ., art. 1522 C. civ., art. 1 alin. (3) O.U.G. nr. 13/2011, art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 401 din 24 noiembrie 2021, Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca având autoritate de lucru judecat. A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 8726,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, în sens negativ.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 676 din 21 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, luându-se totodată act de faptul că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea atât a deciziei recurate cât și a sentinței civile nr. 401/24.11.2021 pronunțată de Tribunalul Bacău, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, precum și exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță și apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020 la 12.09.2022 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

În susținerea cererii de recurs, arată recurentul-reclamant că motivarea instanței de apel este străină de specificul cauzei și al solicitărilor sale concrete, obiectul dosarului reprezentându-l pretenții întemeiate pe răspunderea civilă delictuală iar nu pe cea contractuală, în fața primei instanțe susținând că daunele pretinse rezultă din modalitatea defectuoasă în care intimata-pârâtă a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale, apărări pe care și le-a menținut și în fața instanței de apel, fără a modifica temeiul pretențiilor.

De asemenea, susține că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, art. 430 C. proc. civ., respectiv efectele lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ., atât instanța de fond cât și cea de apel soluționând cererea în temeiul excepției autorității de lucru judecat, fără însă a se referi la fondul raportului de drept material.

Astfel, după redarea conținutului art. 430 și 431 din C. proc. civ., arată recurentul-reclamant că în spetă nu este îndeplinită condiția identității de cauză și obiect, întrucât în prezentul dosar nu a supus atenției instanței modalitatea în care intimata-pârâtă a înțeles să își îndeplinească obligația asumată prin Tranzacția extrajudiciară din 29.08.2008, ci faptul că a fost prejudiciat prin refuzul acesteia de a întreprinde demersurile necesare în vederea recuperării diferenței de executat (148.720,95 USD), acest aspect nefiind analizat în dosarul nr. x/1014, în raport de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat.

Punctează recurentul-reclamant că prin Decizia nr. 942/04.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacau în dosarul nr. x/2014, s-a reținut că, din interpretarea tranzacției încheiată între părți reiese că restituirea sumei de 250.000 USD ar fi condiționată de recuperarea, respectiv încasarea efectivă a acestei sume, precum și faptul că obținerea de către intimata-pârâtă a unei hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu împotriva AVAS București nu echivalează cu recuperarea sumei de la aceasta.

Or, independent, dar și separat de ceea ce s-a analizat în dosarul nr. x/1014, prezenta cauză are ca obiect alte pretenții, respectiv dreptul la daune ca urmare a lipsei de diligență a intimatei-pârâte în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 12/22.01.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2097/03.06.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai arată recurentul-reclamant că dreptul de a i se plăti de către intimata-pârâtă pretențiile solicitate în prezenta cauză s-a născut la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 și, drept urmare, nu putea fi analizat în cadrul acelui dosar.

În continuare, arată că după începerea demersurilor sale judiciare de recuperare a sumei, intimata-pârâtă și-a pierdut orice interes legat de recuperarea diferenței de executat și s-a desistat de la orice inițiativă în îndeplinirea de acte de procedură în dosarele execuționale inițiate, iar această abstențiune, prejudiciabilă, se impunea a fi sancționată prin admiterea acțiunii, și nu încurajată prin reținerea unei excepții care în realitate nu este incidentă.

Mai susține recurentul-reclamant că într-adevăr, art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești dobândește autoritate de lucru judecat, ci și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, însă, din considerentele deciziei în raport de care s-a reținut autoritate de lucru judecat, nu rezultă că instanța s-ar fi pronunțat cu privire la sancționarea intimatei-pârâte în ceea ce privește lipsa de diligență în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD.

În fine, solicită admiterea recursului, reiterând faptul că în speță nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat, dat fiind faptul că în prezentul dosar nu a invocat ceea ce s-a analizat în dosarul nr. x/2014.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 19 septembrie 2022, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. (fosta B.).

La 30 septembrie 2022, intimata-pârâtă C. (fosta B.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La 11 octombrie 2022, întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentului-reclamant, aceasta neuzând de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

La 26 ianuarie 2023 recurentul-reclamant a formulat și înaintat la dosar, prin fax, note de concluzii prin care a redat ad liteream cele menționate prin cererea de recurs.

La 27 ianuarie 2023 intimata-pârâtă C. (fosta B.) a înaintat la dosarul cauzei, prin poșta electronică, factura nr. x/25.01.2023 și ordinul de plată nr. x/26.01.2023, reprezentând onorariu avocat, în faza de recurs.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute raportat la pretinsa motivare străină de obiectul cauzei, în sensul de pretenție dedusă judecății și care determină limitele învestirii instanței.

Instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, prezentând motivele pentru care corect a reținut instanța de fond incidentă excepția autorității de lucru judecat.

Înalta Curte reține că limitele învestirii instanței sunt stabilite de părți prin cererea de chemare în judecată, iar conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța în aceste limite.

Procedând la verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar în mod corect a înlăturat susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reținând în considerente faptul că pretențiile solicitate izvorăsc tot dintr-o răspundere civilă contractuală raportat la tranzacția intervenită între părți.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin însăși cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant a susținut că acțiunea în pretenții are legătură atât cu modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2014, cât și cu obiectul convenției încheiate între părți, respectiv Tranzacția extrajudiciară din 29.07.2008.

De asemenea, în fața instanței de fond recurentul-reclamant, având cuvântul pe excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a susținut că în cauză nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală ci, dimpotrivă, cererea de chemare în judecată se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală.

Înalta Curte notează că aceste susțineri au fost consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, încheiere interlocutorie ce nu a făcut obiectul cererii de apel, astfel că dezlegările date de prima instanță au devenit definitive, instanța de apel fiind "legată" de această chestiune litigioasă tranșată definitiv, neputând reveni asupra celor hotărâte.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de control judiciar în mod corect a conferit aplicabilitate dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, atunci când a reținut că a susține pentru prima dată în fața instanței de apel că pretențiile au fost formulate ca urmare a răspunderii civile delictuale echivalează cu o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis.

Înalta Curte reține așadar, că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanța de apel a analizat efectele juridice ale sentinței civile nr. 401/24.11.2021 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin prisma existenței autorității de lucru judecat și a reținut că este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 431 C. proc. civ., raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă prin decizia civilă nr. 942 din 04.12.2017, soluție menținută prin decizia nr. 2133 din 20.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în același dosar.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Textul de lege reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acțiunii, cât și dreptul subiectiv invocat.

Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), reprezintă fundamentul juridic al acesteia (temeiul juridic), fiind distinctă de cauza acțiunii (causa petendi), prin care se înțelege scopul urmărit de partea care declanșează litigiul, cele două neputând fi confundate.

Pornind de la aceste considerații teoretice, contrar celor susținute de catre recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, este întrunită cumulativ tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Referitor la părți, se observă că atât în dosarul nr. x/2014, cât și în prezenta cauza, au figurat în calitate de reclamant A. iar în calitate de pârât C. (fosta B.), fiind îndeplinită condiția identității de părți, așa cum a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește condiția identității de obiect, se constată că dosarul nr. x/2014, a avut ca obiect pretenții, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 USD, conform tranzacției extrajudiciare din 29 iulie 2008, a sumei de 167.730,2 RON reprezentând daune și dobânda legală aferentă debitului calculat pentru perioada 05.09.2011-12.07.2012, precum și la plata dobânzii legale aferente aceluiași debit pentru perioada 12.07.2012 – data executării efective a hotărârii, cu cheltuieli de judecată, cererea fiind întemeiată pe răspunderea civilă contractuală rezultată din tranzacția extrajudiciară încheiată între părți, nr. 106/29.07.2008.

În cauza de față, obiectul dosarului este tot pretenții, solicitându-se obligarea pârătei la plata sumei de 148.720,95 USD în echivalent RON la data plății cu titlu de daune (pierdere efectiv suferită) plus dobânda legală penalizatoare (beneficiul de care a fost lipsit) de la punerea în întârziere a pârâtei cu privire la obligația de a-i plăti suma menționată și până la achitarea acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1073, 1075, 1084 vechiul C. civ., art. 1522 C. civ., art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Așa fiind, este întrunită și condiția identității de obiect.

Cât privește cel de-al treilea element, cauza, instanța supremă reține că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 l-a reprezentat răspunderea civilă contractuală întemeiată pe tranzacția extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, instanța de judecată soluționând cererea în urma analizării conținutului tranzacției intervenite între părți, în baza acesteia fiind solicitate și daunele.

În prezentul dosar, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este același, răspunderea contractuală, deși recurentul-reclamant susține că prezenta cauză ar fi o continuare a dosarului nr. x/2014, intenția acestuia fiind, de fapt, de a se repune în discuție modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă rezultate din tranzacția extrajudiciară, suma solicitată prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar, 148.720,95 USD în echivalent RON plus dobânda penalizatoare, fiind inclusă în suma prevăzută în tranzacție, de 250.000 USD, și care a făcut obiect de analiză în dosarul nr. x/2014.

Ca atare, este îndeplinită și condiția identității de cauză.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, în spetă, instanța de apel în mod judicios a reținut că între cele două litigii este îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză, arătând că este vorba despre părți ce figurează în aceeași calitate, obiectul reprezentându-l recuperarea sumei ce a făcut obiectul contractului de tranzacție extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, chiar dacă în prezentul litigiu se solicită doar suma pentru care s-au respins pretențiile în primul litigiu, scopul final urmărit în ambele litigii fiind același, respectiv de a obține plata în întregime a sumei de 250.000 USD, cauza celor două litigii fiind aceeași, temeiul juridic al cererilor fiind reprezentat de răspunderea civilă contractuală, pretențiile solicitate în ambele litigii izvorând din tranzacția extrajudiciară nr. 106/29.07.2008, astfel încât, nu i se poate reproșa acesteia ignorarea prevederilor art. 431 C. proc. civ. sau încălcarea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., cum nefondat pretinde recurentul- reclamant.

În continuare, Înalta Curte arată că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, din decizia recurată nu rezultă că instanța de apel s-ar fi pronunțat cu privire la sancționarea intimatei-pârâte în ceea ce privește lipsa de diligentă în recuperarea în integralitate a sumei de 250.000 USD, instanța supremă reținând că prin tranzacția extrajudiciară nr. 106/29.07.2008 intimata-pârâtă nu si-a asumat efectiv obligația de a recupera suma de 250.000 USD pentru a o restitui recurentului-reclamant ci, ceea ce s-a stipulat a fost faptul că, în situația în care o va încasa de la AVAS București sau de la Statul Român, o va restitui recurentului-reclamant, fără a-și asuma obligația de a întreprinde demersuri în numele și pe seama acestuia în vederea obținerii sumei pentru a o restitui apoi.

Chiar dacă intimata-pârâtă a obținut un titlu executoriu împotriva AVAS București și a întreprins demersuri legale în vederea recuperării sumei executate nelegal, acestea au fost exercitate din diligentă și nu ca urmare a vreunei obligații asumate prin tranzacția încheiată, în sarcina sa neexistând nicio obligație, legală sau contractuală, în a executa silit AVAS București.

Așa fiind, instanța supremă reține că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de casare invocate, pct. 6 și 8 din alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2022 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7.379,30 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 7.379,30 RON, astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. x/26.01.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2022 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul –reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.379,70 RON reprezentând onorariu avocat către intimatul-pârât C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.