ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 615/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 8 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții Biroul Individual Notarial "A." și A. au chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata de daune-interese în valoare de 15.279 euro (72.758,59 RON), reprezentând diferența dintre valoarea totală de 33.500 euro fără T.V.A. a autoturismului marca x și suma primită de la asigurătorul C. S.A. de 18.221 euro; contravaloarea unui laptop marca x în valoare de 1.280 euro (6.095,36 RON); contravaloarea bunurilor personale ale reclamantei ce se aflau în autoturism și care au fost distruse ca urmare a incendiului în sumă totală de 12.755 euro (60.739,31 RON); cheltuieli cu închirierea unui autoturism necesar desfășurării activității notariale în sumă de 9.239,81 euro (4.400 RON), fără T.V.A.; daune morale în valoare de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor pretinse, de la data producerii incendiului și până la data recuperării efective a prejudiciului, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1.516, art. 1.522, art. 1.530, art. 1.531, respectiv art. 1.535 alin. (3) C. civ., precum și pe prevederile art. 110, art. 113 alin. (1) pct. 3 și 9 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 245/2020 din 8 decembrie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantul Birou Individual Notarial "A." a echivalentului în RON, la data plății, a următoarelor sume: 4.555,32 euro, reprezentând diferență contravaloare auto D. cu număr x, 1.000 euro, reprezentând contravaloare Laptop x și 9.239,91 euro fără T.V.A., reprezentând cheltuieli cu închirierea unui autoturism, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 06.04.2018 până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a echivalentului în RON, la data plății, a următoarelor sume: 2.000 euro, reprezentând contravaloare bunuri personale și 1.000 euro, reprezentând daune morale, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 06.04.2018 până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5.364 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 4.364 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru și suma de 1.000 RON, cu titlu de onorariu expert.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea în tot a sentinței atacate și, în consecință, respingerea acțiunii formulate de reclamanți.

Împotriva aceleiași hotărâre a declarat apel reclamanta A..

Prin încheierea de ședință din 27 septembrie 2021, curtea de apel a respins proba testimonială solicitată de apelanta-reclamantă, precum și proba cu contraexpertiză în apel și a amânat pronunțarea la data de 5 octombrie 2021, având nevoie de timp pentru deliberare.

Prin decizia civilă nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 245 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu intimatul-reclamant Birou Individual Notarial "A.", ca nefondate.

Împotriva încheierii de ședință din 27 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu i-a dat posibilitatea efectivă să administreze probe în dovedirea apărării sale, prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă arată că respingerea unei probe utile cauzei în condiții vătămătoare pentru partea care a solicitat proba constituie o încălcare a dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel având obligația de a statua atât în fapt, cât și în drept.

Totodată, raportat la prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că apelantul are dreptul de a propune probe, în dovedirea susținerilor prin care combate situația reținută de prima instanță prin sentință, în speță B. S.R.L. solicitând încuviințarea unei noi probe cu expertiza tehnică auto, indicând obiectivele acesteia.

În opinia recurentei-pârâte, cererea de încuviințare a expertizei a fost respinsă nelegal de instanța de apel, ceea ce a determinat anularea efectului devolutiv al acestei căi de atac, proba fiind utilă cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, expertiza solicitată era admisibilă, în raport de prevederile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă, coroborat cu art. 470 alin. (4) C. proc. civ., dezlegat prin decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, expertiza era cu atât mai mult necesară, cu cât a arătat că prima instanță a stabilit în mod greșit situația de fapt cu privire la cauza incendiului și la culpa sa, soluționând dosarul printr-o greșită interpretare a probatoriului, considerând concludentă și utilă o expertiză tehnică auto lovită de nulitate, deoarece expertul judiciar a dat dovada de rea credință în efectuarea expertizei, nu a efectuat expertiza în mod profesionist, a distrus anumite probe, a expertizat epava fără a arăta că aceasta era incompletă, analiza autoturismului a fost efectuată fără o bază materială corespunzătoare, nu a colaborat cu expertul parte desemnat și nu a luat în considerare declarațiile și explicațiile acestuia.

Mai mult, recurenta-pârâtă susține că raportul de expertiză întocmit în cauză conține concluzii care sunt contrare realității, reluând argumentele expuse în susținerea acestei critici în fața instanței de apel.

Recurenta-pârâtă mai arată că instanța de apel a respins proba cu expertiză, apreciind în mod greșit prin încheierea de ședință din data de 27 septembrie 2021 că, în situația în care instanța s-ar pronunța asupra admisibilității și pertinenței unei astfel de expertize, ar însemna că s-ar antepronunța asupra unui motiv de apel, urmând a fi repusă în discuție această probă în ipoteza în care va anula sentința și va reține cauza, pentru rejudecarea fondului.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a făcut o confuzie, întrucât în apel nu a solicitat o contraexpertiză, ci o nouă expertiză.

Un alt motiv de casare vizează faptul că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că, în raport de persoana fizică A., instanța s-a pronunțat în mod greșit pe un alt temei decât a fost învestită, respectiv pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care această reclamantă și-a întemeiat cererea pe temeiul răspunderii contractuale - art. 1.350 C. civ.

Arată recurenta-pârâtă, că practica și doctrina sunt clare în sensul că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, în cadrul unei acțiuni mixte, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar, la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală. Cu privire la problema opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală, în practica judiciară s-a conturat regula că, în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale. Mai mult, sub nici o formă, nu există posibilitatea pentru persoana prejudiciată de a primi două despăgubiri, în temeiul ambelor forme de răspundere, de îndată ce s-a optat pentru una din cele două căi, nemaifiind posibil a se urma cealaltă cale, conform regulii electa una via non datur recursus ad alteram.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu avea posibilitatea de a combina regulile aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, întreaga motivare în fapt și în drept a acțiunii fiind grefată pe răspunderea civila contractuală, fiind invocat în mod expres art. 1.350 C. civ. ca și temei legal, în raport de principiul disponibilității părților.

Un alt argument vizează faptul că răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanți nu reprezintă o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, în atare condiții neputând fi modificat temeiul pretențiilor inițiale.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă arată că a încheiat cu Biroul Individual Notarial "A." un contract de prestări servicii, în temeiul căruia a efectuat lucrările de reparație la autovehicul, motiv pentru care nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală. Obligația de a repara autovehiculul este o obligație contractuală, reclamanta și-a întemeiat cererea în drept pe prevederile care reglementează răspunderea civilă contractuală, răspunderea civilă delictuală fiind exclusă.

În speță, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța a fost învestită cu o acțiune unitară, formulată de reclamante în temeiul art. 1.350 C. civ., ca o acțiune în răspundere civilă contractuală, în concursul dintre principiul disponibilității părților și principiul rolului activ al judecătorului, prevalență având principiul disponibilității.

În opinia recurentei-pârâte, raportat la faptul că instanța a fost învestită să judece o acțiune în răspundere contractuală de către reclamanta A., instanța de fond după ce a apreciat că între aceasta, în calitate de persoana fizică, și pârâtă nu au existat raporturi contractuale, ar fi trebuit, fie să admită excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, fie să respingă capetele de cerere aferente acestei reclamante ca inadmisibile.

În opinia recurentei-pârâte, temeiul corect al pretențiilor acestei persoane fizice prin raportare la situația de fapt ar fi putut fi doar răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit întrunirea condițiilor cumulative necesar a fi îndeplinite în vederea atragerii răspunderii delictuale raportat la reclamanta A., daunele materiale sau morale solicitate de persoana fizică nefiind provocate în mod direct de o acțiune sau inacțiune a recurentei-pârâte, ci de bunul proprietatea biroului notarial, lipsind raportul de cauzalitate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 483 și urm. din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., precum și pe orice alt temei invocat prin cerere.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 3 ianuarie 2022 .

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare la 28 ianuarie 2022, prin care au solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 2 februarie 2022 .

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 10 februarie 2022, solicitând respingerea apărărilor intimaților-reclamanți.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (4) și a art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea de încuviințare a probei cu expertiza tehnică auto în apel.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că instanța de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluționării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței cu privire la probatoriul administrat.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probei cu expertiza tehnică auto țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Ca atare, recurentei-pârâte nu i s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Totodată, Înalta Curte arată că recurenta-pârâtă nu indică dispozițiile legale în raport de care invocă nulitatea raportului de expertiză întocmit în cauză, criticile expuse vizând aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanța de recurs nu poate să procedeze la verificarea conținutului concret al raportului de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că în mod legal instanța de apel a arătat că, deși cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1.350 C. civ., prin răspunsul la întâmpinare depus în fața primei instanțe, reclamanții au arătat că, în ceea ce o privește pe reclamanta A., temeiul de drept invocat este răspunderea civilă delictuală, iar pârâta nu a invocat încălcarea vreunei norme de procedură cu privire la o eventuală modificare a cererii de chemare în judecată. Ca atare, orice nulitate legată de o astfel de modificare a acțiunii s-a acoperit, în raport de dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, nici criticile ce vizează cumulul răspunderii civile contractuale și al răspunderii civile delictuale și cele care privesc încălcarea regulii electa una via nu pot fi reținute, instanța de apel analizând cererea formulată de reclamantul Birou Individual Notarial "A." în temeiul răspunderii civile contractuale, iar cererea formulată de reclamanta A. din perspectiva răspunderii civile delictuale.

Argumentele ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1.357 C. civ., în opinia recurentei-pârâte reclamanta A. având deschisă numai calea acțiunii în răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, conform art. 1.376 C. civ., vor fi, de asemenea, înlăturate, Înalta Curte reținând că instanța de apel nu se putea pronunța decât în limitele învestirii.

De altfel, reclamanta persoană fizică nu avea la dispoziție acțiunea în răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucru, împotriva celuilalt reclamant, respectiv biroul notarial în condițiile art. 1376 alin. (1) C. civ.. Aceasta întrucât există o cauză exoneratoare de răspundere, în sensul art. 1380 C. civ., anume fapta terțului, respectiv delictul civil imputabil recurentei însăși.

Criticile ce vizează incorecta apreciere a instanței de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, instanța de recurs, astfel cum a arătat anterior, neputând proceda la analiza acestora.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 27 septembrie 2021 și a deciziei civile nr. 590/2021 din 6 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.