ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1467/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.530 și art. 1.538 C. civ.

La 20 mai 2022, pârâta B S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și constatarea nulității absolute a contractului pentru lipsa consimțământului, iar în subsidiar, să se anuleze contractul pentru vicierea consimțământului, prin inducere în eroare și folosirea unor manopere frauduloase.

Prin sentința civilă 168/C din 3 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Neamț - Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 486.000 lei, reprezentând despăgubiri.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect penalități de întârziere, ca neîntemeiat.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.465 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvențională.

Prin decizia nr. 809/2023 din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bacău - Secția I Civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate.

De asemenea, a compensat cheltuielile de judecată până la valoarea de 4.500 de lei și a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariul avocatului rămas după compensare.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a expus istoricul litigiului dintre părți și a arătat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat, prevăzute de art. 430 alin. (1)-(2) și art. 431 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a invocat sentința nr. 1331/2023 din 21 martie 2023 pronunțată de Judecătoria Bacău - Secția Civilă, în dosarul nr. x/110/2022, și sentința nr. 1134/2023 din 10 martie 2023 pronunțată de aceeași instanță, în dosarul nr. x/180/2022.

Recurenta a arătat că între această pricină și cele două cauze soluționate prin hotărârile judecătorești menționate anterior există identitate de părți, deoarece intimata A S.R.L. figurează în calitate de parte în cele trei procese, iar chestiunile litigioase dezlegate prin sentințele invocate sunt dovedite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1398 din 6 noiembrie 2020 și factura nr. 01038 din 6 noiembrie 2020, care stau și la baza formulării cererii de chemare în judecată în litigiul pendinte.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara căii de atac a susținut că prin decizia recurată instanța de apel nu a analizat o parte din motivele invocate în apel, arătând că, prin cererea reconvențională, a făcut trimitere la forma contractului invocat de intimată, care nu respectă dispozițiile O.U.G. nr. 12/2006, pentru că nu a fost utilizat modelul de contract de vânzare aprobat prin Ordinul nr. 590/2018, astfel încât decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

De asemenea, în susținerea ipotezei existenței motivelor contradictorii, cu privire la analiza validității contractului încheiat între părți, recurenta a criticat decizia atacată prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel, în sensul că s-a reținut că reprezentantul recurentei de la acel moment a semnat un contract care nu purta semnătura intimatei, iar ulterior, că s-ar fi semnat un contract deja semnat de aceasta. Aceste argumente sunt contradictorii și încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că, contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, arătând că, în dovedirea despăgubirilor solicitate în baza art. 9.4. pct. II din contractul nr. 827 din iulie 2020, intimata s-a prevalat de contracte diferite încheiate cu alți furnizori, printre care contractul de vânzare-cumpărare nr. 1398 din 6 noiembrie 2020 încheiat cu C S.R.L. și de aceeași factură cu nr. 01038 din 6 noiembrie 2020 pentru a obține despăgubiri atât în prezenta cauză, cât și în alte cauze cu obiect similar, raportat la situația de fapt.

A mai adăugat că prevederile art. 4.1 din contractul nr. 27 din iulie 2020 au instituit un termen suspensiv pentru executarea obligației de livrare, a cărui depășire îndrituia intimata să uzeze de clauza art. 9.4. pct. II din același contract, întrucât doar de la expirarea acelui termen neexecutarea obligației era certă.

Referitor la validitatea contractului prin prisma cauzelor de nulitate absolută și relativă, recurenta, reluând motivele de apel, a criticat concluzia instanței de apel, bazată pe proba testimonială, conform căreia momentul la care se consideră încheiat contractul este cel al întâlnirii acceptării cu oferta, ceea ce contravine uzanțelor dintre părți.

Totodată, a susținut că dovada lipsei consimțământului recurentei la încheierea contractului rezultă din dezacordul administratorului cu privire la prețul per tona de cereale dedus din modificarea olografă a convenției scrise, în condițiile în care actul juridic prezenta o serie de vicii de formă privind semnăturile, datele de identificare a semnatarilor, ștampila, comunicarea între părți, numărul exemplarelor și înregistrarea în contabilitate.

A criticat recurenta și considerentul din decizia atacată potrivit căruia în cauză nu s-a făcut dovada manoperelor dolosive, deși circumstanțele de fapt relevă că reprezentantul legal al recurentei a fost indus în eroare de prepusul intimatei.

Intimata A S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar pe fondul cererii de recurs, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 17 septembrie 2024, reprezentantul recurentei a precizat că înțelege să invoce autoritatea de lucru judecat ca motiv de recurs, iar Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată, și a rămas în pronunțare asupra căii extraordinare de atac.

Recursul declarat în cauză a fost încadrat de recurentă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar raportat la invocarea excepției autorității de lucru judecat, calea de atac va fi examinată și prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Invocarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. necesită individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală de care se prevalează autorul căii de atac, dar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Recurenta a contestat legalitatea deciziei atacate, considerând că prin hotărârea pronunțată instanța de apel nu a motivat corespunzător sau deloc o parte din criticile din apel privind nerespectarea cerințelor legale de formă ale contractului nr. 827 din 20 iulie 2020 și neîndeplinirea condițiilor de validitate ale acestuia, despre care susține că este afectat atât de cauze de nulitate absolută, cât și de cauze de nulitate relativă.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, a concluzionat că între părți s-a încheiat un contract valid, reținând că circumstanțele referitoare la semnarea contractului nu susțin teza lipsei de consimțământ, deoarece actul juridic încheiat este guvernat de principiul consensualismului prevăzut de art. 1.174 C. civ., precum și că administratorul societății nu a avut consimțământul viciat din eroare obținut prin manopere dolosive, astfel încât convenția nu este afectată de cauze de nulitate.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că prima ipoteză a motivului de recurs de la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. se referă la împrejurarea în care hotărârea atacată „nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”, însă din verificarea deciziei recurate rezultă concluzia că aceasta vizează absența considerentelor pe care instanța de apel își justifică soluția pronunțată sau existența unei motivări lacunare, inadecvate lămuririi problemei care necesită o dezlegare juridică, nu poate fi primită.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu se pune problema unei restrângeri excesive a raționamentului juridic ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia, întrucât proporția și conținutul considerentelor reținute de instanța de apel sunt adecvate și complete pentru dezlegarea chestiunilor invocate.

În privința motivelor contradictorii, recurenta a susținut că validitatea contractului a fost analizată de instanța de apel pe baza unor argumente divergente, reținând atât că administratorul societății pârâte B S.R.L. ar fi semnat un contract care nu purta semnătura celeilalte părți, cât și că acest contract era deja semnat de intimată.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel a reținut că momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea ajunge la ofertant, iar cum contractul de vânzare ce face obiectul cauzei este consensual, conform art. 1.174 C. civ., restul circumstanțelor de fapt privind aplicarea semnăturii sau condiția de formă privind numărul de exemplare nu prezintă relevanță pentru a se pune la îndoială valabilitatea întrunirii acordului de voințe al părților.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este concis, logic și răspunde întru totul motivelor cu a căror analiză a fost învestită prin calea ordinară de atac, decizia atacată fiind dată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și cu păstrarea integrității dreptului la un proces echitabil consfințit de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, și va fi înlăturat, ca atare.

Al doilea de motiv de casare pe care recurenta și-a întemeiat calea de atac este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dar și criticile aduse în susținerea acestui motiv de recurs sunt nefondate și vor fi înlăturate pentru rațiunile care succed.

Motivul de nelegalitate invocat în cauză este incident atunci când prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

De lege lata, unul dintre efectele de care se bucură hotărârea judecătorească este cel al autorității de lucru judecat, indiferent că aceasta a soluționat fondul procesului, a statuat asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., iar acest efect privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care hotărârea se sprijină, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Potrivit art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat implică un aspect negativ, bazat pe existența unei triple identități, respectiv că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, precum și un aspect pozitiv conform căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Recurenta susține că aspectele tranșate prin sentințele nr. 1331/2023 din 21 martie 2023 și nr. 1134/2023 din 10 martie 2023, pronunțate de Judecătoria Bacău - Secția Civilă, în dosarele nr. x/110/2022, respectiv nr. x/180/2022, au autoritate de lucru judecat în cauză, fiind îndeplinite condițiile identității de părți, respectiv a societății reclamante A S.R.L., și a similitudinii chestiunii litigioase dezlegate.

Din verificarea hotărârilor judecătorești de care se prevalează recurenta rezultă că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor două sentințe nu operează în cauză, întrucât chiar dacă fiecare proces a fost început de aceeași reclamantă, cauzele au vizat pretenții prevăzute în contracte diferite.

Astfel, Înalta Curte constată că Tribunalul Neamț - Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal și Judecătoria Bacău - Secția Civilă au fost învestite cu soluționarea unor acțiuni în pretenții, cererile de chemare în judecată fiind formulate de reclamanta A S.R.L., în temeiul art. 1.270, art. 1.530 și art. 1.538 C. civ.

Societatea A S.R.L. a încheiat trei contracte diferite, respectiv contractul nr. 827 din 20 iulie 2020 cu societatea B S.R.L., care face obiectul prezentei cauze, contractul nr. 615 din 6 iulie 2020 cu societatea D S.R.L. și contractul nr. 729 din 13 iulie 2020 cu E Î.I., fiecare pentru altă cantitate de porumb.

Prin urmare, rezultă cu evidență nu numai că recurenta-pârâtă B S.R.L. nu a fost parte în niciunul din celelalte contracte și litigii, pentru a se crea situația premisă de a se folosi de o eventuală soluție favorabilă pronunțată într-una din aceste cauze, dar și că fiecare proces a fost pornit ca urmare a nerespectării obligațiilor prevăzute în contracte diferite.

În consecință, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., textul legal impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege împiedică instanța de recurs să procedeze la examinarea incidenței acestui text legal.

Examinând cererea de recurs prin prisma acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că recurenta susține că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile contractuale și nici condiția ad validitatem privind consimțământul părților la momentul încheierii contractului.

Pentru a demonstra nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă, titulara memoriului de recurs s-a raportat la proba cu înscrisuri și proba testimonială, administrate în cauză, care, în opinia sa, nu atestă faptul că intimata a achiziționat cantitatea de cereale pentru care a solicitat despăgubiri în considerarea celei care nu a fost livrată de recurentă, nefiind dovedit nici că neexecutarea obligației de livrare a cantităților de cereale era certă.

Totodată, s-a arătat că lipsa consimțământului reprezentantului societății recurente la momentul încheierii contractului provine din faptul că acesta a modificat olograf prețul per tona de cereale, fiind indus în eroare prin manopere dolosive de către prepusul cocontractantei.

În legătură cu susținerile recurentei, Înalta Curte constată că modul de interpretare a probelor, pe baza cărora instanța de apel a stabilit situația de fapt, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, a căror analiză se situează în afara cadrului legal stabilit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care prin cererea de recurs, în afara unor clauze contractuale, nu este indicată nicio normă de drept material despre care să se afirme că a fost încălcată sau aplicată greșit.

În consecință, instanța supremă constată că motivele invocate de recurentă nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci relevă, în realitate, nemulțumirea acesteia în raport cu soluția pronunțată de instanța de apel, încercând în recurs o reinterpretare a probelor cu scopul modificării situației de fapt, care a fost stabilită deja de instanțele devolutive și nu poate fi schimbată în recurs.

Prin urmare, în absența unor critici concrete de nelegalitate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei nr. 809/2023 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - Secția I Civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Raportat la aceste norme, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor aflate la filele 145-146 din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-reclamante, în sensul obligării recurentei-pârâte B S.R.L. la plata sumei de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei nr. 809/2023 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bacău - Secția I Civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B S.R.L. să plătească intimatei-reclamante A S.R.L. suma de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.