ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2105/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, 1530, 1538 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 413/C din 21.06.2022, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri, fiind respins capătul de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere, ca neîntemeiat. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.305 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 108/2023 din 2 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost admis apelul promovat de pârâta B. S.R.L., fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul că obligația de plată în sarcina pârâtei este în sumă de 52.500 RON, corespunzătoare unei răspunderi pentru neexecutarea contractului în procent de 25%.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamanta A. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe, fiind respinsă totodată și cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-intimată A. S.R.L.

După expunerea situației de fapt, a arătat recurenta-reclamantă cu privire la apelul formulat de către pârâta B. S.R.L. că instanța de apel, deși a reținut că această apelantă nu a formulat critici referitoare la întinderea prejudiciului, s-a pronunțat în afara limitelor sesizării, cu nerespectarea dispozițiilor art. 477 și 478 C. proc. civ.

În aprecierea titularei memoriului de recurs, motivarea instanței de control judiciar devolutiv este contradictorie, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că rolul activ al instanței nu trebuie să determine pierderea poziției de neutralitate față de cauză și să se substituie apărătorului uneia dintre părți.

Instanța de control judiciar devolutiv a reținut în mod eronat că motivul principal de apel al pârâtei a fost acela al constatării stării de secetă pedologică, care a făcut imposibilă executarea obligației contractuale, deși intimata nu invocase nicio cauză exoneratoare de răspundere și nici vreo imposibilitate totală de executare.

De asemenea, autoarea cererii de recurs a susținut că, pentru a putea fi calificată drept cauză de forță majoră, seceta pedologică la nivelul anului 2020 necesita administrarea de probatorii din care să rezulte gradul de afectare a culturilor, raportat la zona în care se aflau culturile pârâtei. Or, pârâta-apelantă nu a depus nicio probă în acest sens.

În susținerea criticii privind motivarea contradictorie a hotărârii recurate, s-a arătat că instanța de apel, pe de o parte, a înlăturat răspunderea contractuală pentru un procent de 75%, iar pe de altă parte a menținut-o pentru procentul de 25%.

În ipoteza dovedirii procentului de 75% calamitare, acesta nu putea reprezenta o imposibilitate totală de executare.

S-a arătat și că instanța de control judiciar devolutiv s-a raportat trunchiat la dispozițiile privitoare la imposibilitatea fortuită de executare, fără interpretarea și aplicarea art. 1634 alin. (6) C. civ., care prevede că aceasta nu poate fi invocată dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, citând în acest sens clauza de la art. 12.2 din contract.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, având în vedere că aspectele reținute au fost invocate din oficiu de către instanța de control judiciar devolutiv cu prilejul deliberării, reclamanta neavând astfel posibilitatea de a formula apărări.

În ceea ce privește cererea de apel formulată de către reclamantă privind respingerea penalităților prevăzute de art. 9.4 pct. 3 din contract, a precizat titulara memoriului de recurs că instanța a preluat eroarea instanței de fond. Acesta a reținut în mod eronat faptul că prin factura din data de 29.12.2020 s-ar fi calculat penalități în temeiul art. 9.4 pct. 2. Reclamanta a arătat că nu a pretins calcularea penalităților conform acestor dispoziții.

A menționat recurenta-reclamantă că potrivit pct. 2 al art. 9.4 din contract, au fost solicitate despăgubirile, iar conform pct. 3 penalitățile sunt pretinse cumulativ prin raportare la neexecutarea culpabilă a contractului. Aplicarea penalităților de la pct. 3 aveau drept caracteristică faptul că nu depindeau de achiziționarea mărfii de la un terț, penalitățile putând fi percepute în virtutea clauzei penale.

La 13 iunie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, cu respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă în data de 26 iunie 2023 a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte ca nefondate și admiterea recursului formulat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 2 mai 2023, prin rezoluție fiind acordat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 octombrie 2023, cu citarea părților în ședință publică, termenul fiind preschimbat din oficiu prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prioritar, cu privire la cadrul judecății, Înalta Curte reține că prima instanță, admițând acțiunea, a dispus obligarea pârâtei (vânzător) la plata despăgubirilor în temeiul art. 9.4 pct. 2 din contractul de vânzare încheiat cu reclamanta, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul reclamantei (cumpărător), constând în diferența de preț la care aceasta a achiziționat, ulterior expirării termenului de livrare, aceeași cantitate contractată de produse agricole.

Constatarea privind întrunirea elementelor răspunderii contractuale a pârâtei este câștigată definitiv cauzei, soluția primei instanțe fiind menținută în parte de instanța de apel, care a procedat doar la reducerea cu 75% a cuantumului despăgubirilor, pentru incidența unei situații de forță majoră, doar reclamanta declarând recurs.

Recurenta-reclamantă invocă nesocotirea dispozițiilor art. 477 și art. 478 din C. proc. civ. privind limitele învestirii și depășirea rolului activ al instanței de apel care, în absența unor motive ale pârâtei-apelante în sensul incidenței cauzei exoneratoare de răspundere a forței majore, ar fi reținut din oficiu incidența acesteia, fără a se da posibilitatea reclamantei să își formuleze apărările corespunzătoare, critici încadrate din oficiu de Înalta Curte în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, privind nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte reține că erau incidente în cauză dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluțiunea operând cu privire la soluția de admitere a pretențiilor reclamantei, respectiv a sumei de 210.000 RON despăgubiri în temeiul art. 9.4 pct. 2 din contract, această cerere urmând a fi rejudecată sub toate aspectele, astfel cum au fost criticate de apelantă.

Chiar dacă apelul nu a fost motivat amplu și cu trimiteri exprese la normele interpretate sau aplicate greșit, instanța de apel, în virtutea rolului activ instituit prin dispozițiile art. 22 Cod procedură civilă, în vederea asigurării garanțiilor procesului echitabil, avea posibilitatea de a da calificarea juridică exactă motivelor de nelegalitate și netemeinicie.

Or, apelanta-pârâtă a susținut prin cererea de apel, fără echivoc, necesitatea reformării sentinței în sensul respingerii cererii de despăgubire întemeiate pe clauza de la art. 9.4 pct. 2, avându-se în vedere seceta pedologică ce a afectat culturile agricole, cu consecința imposibilității executării obligațiilor contractuale asumate față de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte reține și că instanța de apel era chemată să controleze ceea ce a judecat prima instanță în temeiul art. 478 C. proc. civ., observându-se că prin considerentele sentinței apelate, prima instanță a analizat apărările pârâtei formulate prin întâmpinare, concluzionând că nu era dovedită în cauză forța majoră (cauză exoneratoare de răspundere contractuală), potrivit art. 249 Cod procedură civilă.

Prin urmare, motivele de apel analizate nefiind invocate din oficiu, cu încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului de apărare ori a limitelor judecății, reaprecierea situației de fapt fiind întemeiată pe înscrisurile administrate la prima instanță, aceste critici sunt nefondate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, prevede că o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, ipoteze care se regăsesc în cauză, criticile fiind fondate.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituind premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii instanței de recurs, de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept substanțial incidente.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., viciul motivării inexacte a hotărârii judecătorești include cuprinderea unor considerente lacunare ori contradictorii, care nu corespund imperativelor legale de claritate, precizie și consecvență.

Astfel, în temeiul art. 1634 alin. (4) C. civ., instanța de apel reține, prin decizia atacată, o situație de fapt diferită față de prima instanță, în legătură cu starea generală de calamitare a culturilor agricole pentru secetă pedologică, cu concluzia subsecventă că 75% din neexecutarea obligației nu îi putea fi imputată pârâtei, apelul acesteia fiind admis.

Potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., forța majoră are un caracter invincibil și inevitabil, astfel încât chiar și în cazul în care evenimentul prejudiciabil ar fi putut fi anticipat în mod obiectiv, nu puteau fi evitate nici producerea acesteia și nici efectele, în pofida luării tuturor măsurilor necesare de către debitor.

Având în vedere aceste caractere, efectele forței majore înlătură în totalitate răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate, ceea ce vine în contradicție cu confirmarea răspunderii contractuale a pârâtei prin decizia recurată.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că în rejudecarea acțiunii în răspundere contractuală nu se putea echivala necontestarea situației de secetă pedologică cu necontestarea cauzei exoneratoare de răspundere civilă, nefiind analizate argumentele formulate de reclamantă în apărare.

Debitoarea-pârâtă era obligată la plata despăgubirilor, în lipsa dovedirii de către aceasta a unui caz fortuit ori a forței majore, potrivit art. 1634 alin. (4) C. civ.

Confirmând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că potrivit acestor dispoziții, sarcina legală a probei îi revenea debitoarei-pârâte și în privința efectelor asupra abilităților sale de a executa obligațiile contractuale față de reclamantă.

Imprevizibilitatea caracteristică forței majore presupune o evaluare prin raportare la situația de fapt particulară, în raport cu momentul asumării obligației contractuale, deci cu momentul încheierii contractului, reper care lipsește din analiza instanței de apel.

De asemenea, din considerentele deciziei recurate nu rezultă consecințele forței majore în relația pârâtei cu partenerul contractual (cumpărătoarea-reclamantă), stabilirea duratei situației calificate ca forță majoră și a legăturii de cauzalitate dintre evenimentul de forță majoră invocat și imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor asumate.

Astfel, motivarea admiterii apelului pârâtei se referă la intervenirea unui risc de producție cauzat de nerealizarea în parametrii scontați a producției agricole, fără a se verifica dacă realizarea acesteia, în procentul reținut prin considerente de 25%, nu permitea executarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul de vânzare dedus judecății.

Sunt întemeiate criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunțată cu nesocotirea și înfrângerea normelor de drept material incidente.

Astfel, teoria riscului contractual care fundamentează în drept admiterea apelului pârâtei impunea, cu necesitate, observarea conținutului acordului de voință al părților.

Potrivit art. 1351 alin. (1) C. civ., forța majoră se analizează în particular prin raportare la clauzele contractului, analiză care lipsește din considerentele deciziei recurate.

Înalta Curte constată omisiunea instanței de apel de a se apleca asupra convenției părților, privind calificarea situațiilor de forță majoră și răspunderea în această situație, potrivit art. 1270 C. civ.

Instanța de apel avea de verificat existența unei clauze prin care evenimentul în legătură cu care debitorul invocă forța majoră să nu fi fost exclus din domeniul de aplicare al acesteia, ori a unei clauze de limitare a răspunderii și de asumare a riscului, prin care debitorul să își fi asumat în mod expres executarea obligației, chiar în situația de forță majoră.

De altfel, se observă că prin sentința primei instanțe se face referire la clauza de la art. 12 și la sancțiunea instituită de părți pentru neîndeplinirea obligației pârâtei de notificare cu privire la apariția forței majore, condiție pentru exonerarea de răspundere, precum și pentru evitarea suportării cheltuielilor efectuate de reclamanta-creditoare în vederea executării contractului după intervenirea situației de forță majoră, ipoteză dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanța de apel se limitează să constate, față de neîndeplinirea obligației de notificare a forței majore și de depunere a actelor emise de camera de comerț de către pârâtă, că "problematică este calificarea secetei pedologice drept caz fortuit/forță majoră prin prisma art. 1634 alin. (6) C. civ..", deci în legătură cu neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor de vânzare a unor bunuri de gen, fungibile, forța majoră nefiind o cauză exoneratoare absolută.

Această constatare nu este urmată, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de dezlegarea, printr-un raționament logico-juridic a chestiunii litigioase enunțate în raport cu clauzele contractului și dispozițiile legale evocate.

Instanța de apel era chemată să verifice în ce măsură art. 1351 C. civ., invocat de pârâtă era aplicabil, în raport cu regula "genera non pereunt" și cu regulile speciale din materia vânzării (art. 1686 alin. (3) C. civ.).

În cadrul motivelor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică și interpretarea clauzei de la art. 9.4 pct. 3, cu nesocotirea acordului de voință al părților (art. 1270 C. civ.), care fundamentează soluția dată apelului propriu, de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Pentru început, Înalta Curte formulează observația că instanța de apel a confirmat susținerile reclamantei în sensul că art. 9.4 din contractul de vânzare încheiat cu pârâta îi recunoaște creditorului obligației neexecutate un drept de opțiune asupra punerii în executare a remediilor în cazul răspunderii, instituite la punctele 1-3, acestea putând fi solicitate individual ori cumulat.

Contrar acestei concluzii, instanța de apel reține că daunele-interese de la art. 9.4 pct. 2 și art. 9.4 pct. 3 nu se pot cumula.

Astfel, potrivit art. 9.4 pct. 2, din ziua următoare expirării termenului de livrare, prin cumpărarea mărfurilor nelivrate de la un alt vânzător (ipoteza dedusă judecății prin acțiune), creditoarea s-ar prevala, în realitate, de rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea obligației pârâtei, în timp ce situația reglementată la art. 9.4 pct. 3, în temeiul căruia sunt pretinse penalitățile, vizează întârzierea la predarea mărfii, deci nu se asociază rezoluțiunii.

Instanța de apel reține o interpretare în sensul asocierii dreptului la daune-interese instituit prin art. 9.4 pct. 2 din contract cu rezoluțiunea contractului, distincția față de daunele-interese respinse, solicitate în temeiul art. 9.4 pct. 3 în virtutea art. 1554 alin. (2) C. civ., fiind dată de funcția diferită și momentul în care își produc efectele clauzele respective, respectiv înainte ori ulterior încetării contractului.

Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel nu este însoțită de o analiză în drept, în temeiul regulilor de interpretare a contractului. Potrivit art. 1266 C. civ., declarația comună de voință se prezumă, până la proba contrară, că exprimă voința reală a părților. Or, o disociere a instanței de apel de sensul literal al termenilor convenției era posibilă doar în ipoteza dovedirii unor nepotriviri ori contradicții ale acestora, fiind de observat că instanța era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Raționamentul instanței de apel este deficitar pentru lipsa calificării daunelor-interese pretinse de reclamantă pentru a se putea aprecia asupra unei eventuale incompatibilități a acestora, din considerentele deciziei atacate rezultând că respingerea lor este determinată de temeiul greșit indicat de reclamantă al art. 9.4 pct. 3 și nu al art. 9.4 pct. 2 din contract.

Motivarea deciziei recurate nu poate susține soluția pronunțată, fiind dubitativă, lipsită de claritate și incompletă, în raport cu reperele faptice și juridice deduse judecății.

Prin urmare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8, art. 496 și art. 497 Cod procedură civilă, se impune admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 108/2023 din 2 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cererile accesorii privind plata cheltuielilor de judecată din recurs, care, dată fiind casarea pronunțată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 108/2023 din 02 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.