ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2250/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 aprilie 2022 pe rolul Tribunalului Neamț, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei totale de 557.895 RON, compusă din: suma de 285.000 RON, reprezentând despăgubirea cuvenită, conform art. 9.4. pct. II din Contractul nr. x/22.07.2020 (denumit în continuare "Contractul") și suma de 272.895 RON, reprezentând penalitățile de întârziere prevăzute la art. 9.4. pct. III din Contract, în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii nelivrate, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, compuse din taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial.

Prin sentința civilă nr. 714/20.09.2022 a Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenții.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 285.000 RON cu titlu de despăgubiri.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect penalități de întârziere, ca neîntemeiat.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.955 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 302/2023 din 29 martie 2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul-reclamant A. S.R.L. și de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., ambele declarate împotriva sentinței civile nr. 714/C/20.09.2022 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă A. S.R.L., cât și recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate raportat la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităților și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la acest aspect. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

În argumentarea recursului, a susținut, în esență, că instanța de fond a reținut în mod eronat că în cauză ar fi vorba despre solicitarea tipului de penalitate prevăzut la art. 9.4. pct. II teza finală din Contract, drept pentru care a arătat că acestea ar fi operat din momentul la care reclamanta ar fi solicitat vânzătorului achitarea penalităților, lucru care nu s-a întâmplat în cauză, drept pentru care a considerat că instanța de fond s-a pronunțat în mod corect asupra problemei.

Cu toate acestea, învederează faptul că în speță, reclamanta nu a solicitat acel tip de penalități, ci cel prevăzut la art. 9.4. pct. III din Contract, care nu impunea nicio comunicare anterioară, acesta fiind raportat la neexecutarea contractului și fiind astfel determinat de la momentul încheierii contractului. Prin urmare, confuzia instanței de fond cu privire la temeiul de drept al penalităților solicitate la plată a fost preluată și de instanța de apel.

Tocmai pentru a nu exista aceste neclarități, arată că a învederat instanței împrejurarea că, prin Contract, au fost stipulate două modalități de stabilire a penalităților, modalități care pot fi aplicate cumulativ sau individual, strict la alegerea Cumpărătorului, respectiv:

Așadar, este vorba despre o penalitate legată strict de despăgubire și întârzierea la plata acesteia și despre o penalitate de sine stătătoare, ce are ca temei chiar neîndeplinirea totală a obligației contractuale, cele două putând fi cumulate, astfel cum părțile au agreat.

Textul articolului 9.4. din Contract are în vedere nelivrarea integrală a mărfii contractate pentru toate subpunctele sale, despăgubirile nefiind reglementate strict pentru situația în care nu s-a livrat deloc. Ele sunt datorate și în ipoteza în care s-a livrat doar parte din cantitatea contractată. Textul și indică:

"vânzătorul se obliga ca (...) să-l despăgubească pe acesta cu suma reprezentând diferența dintre prețul plătit pentru achiziția de la terți a cantității de marfă nelivrate", așadar este vorba despre cantitatea pe care cumpărătorul a fost nevoit să o achiziționeze de la terți. Rațiunea introducerii acestui text subzistă chiar și în ipoteza în care o singură tonă din cantitatea promisă nu a fost livrată, despăgubirea fiind prețul plătit în plus de către cumpărător pentru acea tonă de cereale.

Preambulul articolului menționează ca ipoteză situația în care "vânzătorul nu livrează INTEGRAL marfa contractată până la termenul stabilit", așadar dispozițiile sunt incidente și în situația excepțională în care, spre exemplu, doar 0,1% din obligație nu ar fi fost îndeplinită. Faptul că instanța de fond a făcut o interpretare proprie a textului, distingând acolo unde părțile contractante nu au făcut-o, a fost de natură să conducă la o soluție injustă, pe care instanța de control judiciar a preluat-o ca atare.

În opinia recurentei, fiind interpretate în mod greșit normele de drept material în cauza, s-a reținut că "părțile nu au înțeles să își dea acordul de voință, în sensul să cumuleze toate cele 3 opțiuni de la pct. I, II și III ale art. 9.4, ci doar pe cele de la pct. I și III."

Potrivit dispozițiilor legale, daunele compensatorii nu pot fi solicitate atunci când se cere executarea în natură a obligației principale și nu pot fi cumulate nici cu aplicarea clauzei penale, cu o singura excepție: atunci când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea la timp sau în locul stabilit a obligației principale. Cu alte cuvinte, în cazul în care clauza penală a fost instituită pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele interese compensatorii, însă poate fi cumulată cu daunele interese moratorii, prevăzute pentru întârzierea în executare. Însă, în cazul în care clauza penală a fost instituită pentru neexecutarea conformă (la timpul și locul stabilit prin convenție), aceasta se va putea cumula cu daunele interese compensatorii.

Prin urmare, arată că în speță este vorba despre neexecutarea obligației de livrare, pe de o parte, dar și despre o ipoteză de nerespectare a termenului de livrare, pârâta fiind somată în sensul livrării chiar și după achiziționarea mărfii de la un terț. Acea achiziționare nu a însemnat decât necesitatea acoperirii cantităților care se preconizau lipsă prin culpabilitatea vânzătorilor, însă s-a încercat oricum comunicarea pentru a fi duse la îndeplinire contractele până la termen.

Aplicarea penalităților de la pct. iii din Contract aveau drept caracteristică aspectul că acestea nu depindeau de faptul achiziționării mărfii de la un terț, acestea putând fi percepute chiar și în ipoteza în care marfa nu era înlocuită. Cumulul intervenea doar în ipoteza în care se achiziționa marfă de la un terț, ceea ce nu se cunoștea de la semnarea contractului. În al doilea rând, se consacra un drept de opțiune pentru cumpărător, iar nu un cumul automat al clauzelor. Prin urmare, recurenta-reclamantă arată că dacă nu ar fi achiziționat marfa de la un terț, putea să solicite doar penalitățile de întârziere de la pct. iii care, așa cum le arată și denumirea, reprezintă veritabile sancțiuni pentru neexecutarea la timp a obligației, reprezentând în fapt niște daune moratorii în cazul în care se cumulează cu clauza penală. În ipoteza în care clauza penală nu este activată prin achiziționarea mărfii de la un terț, penalitățile de la pct. iii capătă natura unor daune compensatorii, întrucât sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin faptul neexecutării în sine (neexecutare care se putea să nu fi fost nici conformă).

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu privire la soluția dată capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităților prevăzute de art. 9.4. pct. III din Contract și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în parte a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei cu titlu de despăgubiri.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1634 C. civ., care reglementează modalitatea de încetare a contractului datorită imposibilității fortuite de executare, text care trebuie coroborat cu dispozițiile art. 1351 C. civ. și a concluzionat că în speță nu se poate reține forța majoră.

Apreciază că, având în vedere că în speță vorbim despre o calamitare a culturii de porumb în procent de 62%, astfel imposibilitatea de executare de către pârâtă a obligațiilor contractuale a fost doar relativă, solicită instanței de reurs să admită în parte capătul de cerere privind obligarea recurentei-pârâte la despăgubiri proporțional cu această imposibilitate relativă, urmând a stabili în sarcina acesteia o obligație de plată corespunzătoare unei răspunderi pentru neexecutare contract de 38%.

După prezentarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a apreciat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temeiului legal al hotărârii pronunțate și încălcă prevederile legale speciale aplicabile în speță.

În continuare, prezentând situația de fapt din speță, recurenta-pârâtă a expus criticile din recurs.

Arată că instanța de apel a respins apelul și a opinat că în speță nu putem vorbi despre forța majoră, ca și cauză de înlăturare a răspunderii contractuale, pentru două motive.

În primul rând, a opinat instanța de apel că nu există notificarea făcută de pârâtă către cumpărătoare, în maxim 5 zile calendaristice de la apariția cazului de forță majoră, iar în al doilea rând, instanța de apel a reținut că un ultim argument față de care nu poate reține forța majoră este dat de prevederile art. 1634 alin. (6) C. civ., conform căruia dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Arată că însăși reclamanta cumpărătoare A. a recunoscut, prin notificarea comunicată pârâtei la 22.10.2020, că ar fi fost notificată cu privire la seceta pedologică la data de 15.09.2020, totuși în mod greșit instanța de apel a reținut că în speță recurenta-pârâtă nu a făcut dovezi de notificare a cumpărătoarei în termen de 5 zile calendaristice de la apariția cazului de forță majoră.

În acest sens, susține că a trimis notificarea din 15.09.2020 transmisă cumpărătoarei, pe care a anexat-o la dosarul cauzei, la care a anexat și Procesul-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole porumb boabe și floarea soarelui nr. x/01.09.2020 UAT Mogoșești-Siret (comisia s-a întrunit la 01.09.2020, dar redactarea procesului-verbal, cu identificarea fiecărui bloc fizic, a numărului fiecărei parcele/tarlale, a fiecărei suprafețe de teren declarată/calamitată s-a făcut ulterior) așadar cu respectarea termenului de 5 zile, dar și într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut imposibilitatea de executare, astfel cum dispune art. 1634 C. civ.

Doar după ce a intrat în posesia Procesului-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole a UAT Mogoșești-Siret, recurenta susține că a știut cu certitudine că seceta pedologică din perioada august- septembrie 2020 a produs calamitarea culturilor de porumb și floarea soarelui, calamitare care a determinat imposibilitatea de executare a contractelor încheiate cu A. (atât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.2020 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de porumb boabe, care formează obiectul prezentei acțiuni, dar și contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 încheiat între aceleași părți și având ca obiect vânzarea-cumpărarea de floarea soarelui).

Consideră că a făcut dovada intervenirii forței majore prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei; astfel, din coroborarea datelor evidențiate în Procesul-verbal de constatare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020, în Adresa nr. x/14.12.2020 emisă de Administrația Națională de Meteorologie și în Avizul favorabil nr. 709/18.12.2020 emis de Camera de Comerț și Industie Iași rezultă că pentru anul 2020 culturile de porumb pe raza unității administrativ teritoriale com. Mogoșești-Siret au fost calamitate de seceta pedologică în proporție de 70-80%.

Astfel cum a arătat și în fața instanței de apel, inițial promovării de către A. S.R.L. a prezentei cereri, pârâta a formulat la Tribunalul București o acțiune în constatare a încetării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 încheiat părți (contract care a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea de semințe de floarea soarelui și care conține aceleași clauze contractuale ca cel în speță), dar și anularea incidentului de plată privind cele două bilete la ordin care au fost introduse de către intimată, în mod abuziv, acțiune care a format obiect al dosarului nr. x/2021; în acest dosar a solicitat constatarea încetării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 pentru cazul de forță majoră prevăzut de cap. 12 din contract.

În dosarul nr. x/2021 a fost pronunțată sentința civilă nr. 162/2022 de către Tribunalul București, prin care i-a fost respinsă acțiunea. Totuși, susține că în considerentele sentinței civile nr. 162/2022 a Tribunalului București se fac unele precizări care consideră că sunt utile în prezenta cauză. Astfel, la fila x se precizează:

"Atât livrarea parțială a mărfii, cât și primirea notificării la data de 15.09.2020 reprezintă aspecte ale situației de fapt confirmate de ambele părți." Chiar intimata recunoaște, printr-o notificare pe care i-a trimis-o ulterior, la data de 24.11.2020 că a primit notificarea recurentei-pârâte de intervenire a cazului de forță majoră datorat secetei excesive, care a determinat calamitarea culturilor de porumb boabe și floarea soarelui și a împiedicat-o să-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Așadar, susține că a comunicat în termen de 5 zile de când a intrat în posesia procesului-verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020 emis de UAT com. Mogoșești-Siret, jud. Iași și a adus la cunoștința intimatei imposibilitatea de a-și onora obligațiile contractuale, datorată calamitării culturilor datorate secetei pedologică.

Arată că aceeași este și opinia exprimată de Tribunalul București cu privire la intervenirea forței majore și a notificării intimatei cu privire la survenirea acesteia:

"în speță, reclamanta a făcut atât dovada intervenției forței majore cât și a notificării pârâtei cu privire la survenirea acesteia. Așadar, referitor la prima condiție, aceea a cazului de forță majoră, instanța retine că din coroborarea datelor evidențiate în procesul-verbal de constatare a pagubelor la culturile agricole nr. x/01.09.2020, în adresa nr. x/14.12.2020 emisă de Administrația Națională de Meteorologie și din avizul favorabil nr. 709/18.12.2020 emis de Camera de Comerț și Industrie lași rezultă că pentru anul 2020 culturile de floarea soarelui deținute de reclamantă pe raza unității administrativ teritoriale com. Mogoșeși-Siret au fost calamitate de seceta pedologică în proporție de 50-60%."(sentința civilă nr. 162/2022 a Tribunalului București).

Totuși, instanța de apel a conchis că nu pot fi reținute aprecierile făcute de Tribunalul București deoarece vizează un alt contract dintre părți, cu privire la livrarea de floarea soarelui; consideră opinia instanței de apel eronată și înțelege să depună contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2020 despre care a făcut vorbire, contract care prevede aceleași clauze contractuale ca și contractul nr. x/22.07.2020, care fomează obiectul prezentei cauze.

Recurenta-pârâtă mai susține că deși nu există o obligație expres prevăzută în contract de livrare exclusiv a porumbului boabe produse de către aceasta, din analiza sistematică a clauzelor contractuale se poate trage concluzia că părțile au încheiat contractul în considerarea calității de producător a pârâtei. În acest sens, indică și susține relevanța primului paragraf al contractului în speță, potrivit căruia "contractul este încheiat în temeiul art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/2006 ... în scopul valorificării de către producători a cerealelor din producție proprie către primul partener comercial de pe filiera cerealelor." Aceasta este și opinia Tribunalului București exprimată în sentința civilă nr. 162/2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Pentru toate motivele prezentate, recurenta-pârâtă susține că în speță a făcut dovada intervenirii forței majore și a notificării intimatei cu privire la survenirea acesteia, dar având în vedere că justifică doar o imposibilitate relativă de executare a obligațiilor, și liberarea/exonerarea va produce doar un efect parțial. Așadar, consideră că soluția justă în cauză este de obligare a sa la plata unei sume reduse cu 62% din suma de 285.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor atașate.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat o cerere de suspendare a cauzei până la judecarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, motivat de faptul că soluția din prezentul dosar nu poate fi dată decât după soluționarea cauzei menționate, în care se solicită tocmai constatarea nulității absolute a acestui contract pentru lipsa consimțământului vânzătoarei la încheierea convenției, deoarece nu este semnat de către administratorul B. S.R.L., ci de către o altă persoană, care nu are nicio calitate.

La termenul de judecată din 31 octombrie 2023, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., a rămas în pronunțare asupra excepțiilor nulității recursurilor, apreciind că nu se mai impune soluționarea cererii de suspendare și admisibilitatea probei cu înscrisuri, întrucât primează legala învestire a instanței.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererile de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursurilor.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părților prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de recurs prevăzute, astfel cum s-a menționat în dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părților poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

Se constată că recurenta-reclamantă A. a invocat formal dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Argumentele expuse urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma interpretării clauzelor contractuale.

Astfel, recurenta-reclamantă își întemeiază motivele de recurs invocate pe afirmații privind modalitatea de stabilire a penalităților, fără a indica vreo motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, ori normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel cu privire la soluția dată capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata penalităților prevăzute de art. 9.4 pct. III din contract.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care excedează cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul nemotivării și încălcării normelor de drept material, recurenta-reclamantă a criticat, în realitate, modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătorești, legea prevăzând dublul grad de jurisdicție, nu și pe al treilea.

Nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate modul de interpretare de către instanța de apel a clauzei prevăzute de art. 9.4 pct. III din contractul încheiat de părți, sub aspectul domeniului de aplicare a clauzei prin care au fost stabilite penalități de întârziere, în condițiile în care recurenta nu a indicat norma de drept material încălcată sau aplicată greșit.

În consecință, se constată că recurenta-pârâtă s-a îndepărtat de la cerințele motivelor care pot fi invocate în recurs, iar argumentele prezentate vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În cazul disputei dintre părți cu privire la înțelesul și aplicarea unor clauze contractuale, lămurirea intenției reale a părților poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului. Se intră în domeniul legalității numai în situația în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenției prevăzute de C. civ. sau aplicarea unor norme de drept material în materia convențiilor. În speță, recurenta nu a invocat însă încălcarea unor asemenea norme de drept material.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 a fost făcută doar formal.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B. S.R.L. se constată că aceasta, în mod formal, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și reevaluarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Se constată că întreaga construcție a recursului formulat de recurenta-pârâtă se fundamentează pe aprecierea greșită a probelor administrate de către instanța de apel, care în mod greșit nu a reținut intervenirea forței majore ca urmare a notificării de la data de 15.09.2020, notificare care a fost făcută după ce recurenta a intrat în posesia procesului-verbal de constatare și evaluare la culturile agricole nr. x/01.09.2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 12.3 din contract, ceea ce vizează modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze probele. Or, analiza acestor critici care vizează exclusiv restabilirea situației de fapt excedează competenței instanței de recurs.

Susținerile recurentei-pârâte repun în discuție situația de fapt reținută de instanța de apel și nu pot forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanța este suverană în a evalua pertinența, concludența, deci forța probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta-pârâtă se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Astfel, deși a criticat decizia atacată sub aspectul încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1351 alin. (1) și art. 1634 alin. (6) din C. civ., se observă că recurenta-pârâtă în argumentarea acestui motiv de recurs a solicitat în realitate reaprecierea probatoriului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, susținerile potrivit cărora în mod greșit instanța de apel nu a reținut forța majoră - cauză exoneratoare de răspundere - deși tind să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale de drept material menționate cu referire la clauza prevăzută la art. 12.3 din contractul încheiat de părți privind obligația pârâtei de a notifica cumpărătorul în maxim 5 zile calendaristice de la apariția cauzei de forță majoră și cu referire la o imposibilitate absolută de executare a obligației contractuale, pun în discuție în realitate modul în care instanța de apel a evaluat mijloacele de probă și a stabilit situația de fapt.

Consecința este că, pe calea acestui raționament și fără a demonstra încălcarea legii, recurenta-pârâtă, nemulțumită de aprecierea făcută de instanța de apel, solicită în mod eronat ca instanța de recurs să intre pe tărâm probator și să facă ea însăși o altă opțiune, în condițiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

În concluzie, din expunerea argumentelor evocate de ambele recurente în cuprinsul cererilor de recurs rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurentele au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziții legale sau acte normative, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În considerarea celor arătate, constatând că recurentele nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 302/2023 din 29 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte reține că ambele recurente sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac.

Având în vedere că recurentele nu au dovedit în mod distinct cheltuielile de judecată efectuate pentru susținerea propriului recurs, respectiv pentru apărarea față de recursul părții adverse, instanța nu poate face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca fiecare recurentă să suporte propriile cheltuieli efectuate în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 302/2023 din 29 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.