ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 269/2023

Obiectul cauzei Prin cererea formulată la data de 11 iunie 2018, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei de 243.415,11 RON, reprezentând cota de 0,1% și cota de 0,7%, precum și penalități de întârziere aferente x. Prin încheierea finală de dezînvestire pronunțată la 19 septembrie 2018 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declinat spre competentă soluționare secției I civilă a Tribunalului Bihor, cererea formulată de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor – secția I civilă Prin sentința civilă nr. 31C din 20 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor – secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții și l-a obligat pe pârât la plata către acesta a sumei de 158.042,83 RON, reprezentând cotă și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire. A respins ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cotă și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire nr. x/2012 și y/2012.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia nr. 661/2019-A din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de către apelantul municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 31C/20.02.2019, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții. Prin decizia civilă nr. 2128/20.10.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – ISC împotriva deciziei nr. 661/A/09.10.2019 date de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, ce a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că în mod eronat instanța de apel și-a fondat soluția pe dispozițiile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, care se aplică numai în circumstanțele stabilite de actul normativ respectiv. Or, în speță, nu există niciun element din care să rezulte că se punea problema exproprierii vreunui imobil pentru care s-a emis autorizația de construcție, ceea ce înseamnă că nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și ale Legii nr. 194/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, acte normative abrogate la data efectuării recepției lucrărilor pentru care au fost emise autorizațiile de construcție.

În rejudecare, prin decizia nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul Oradea prin Primar împotriva sentintei civile nr. 31/C din 20.02.2019 pronuntate de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2018.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronuntate de Curtea de Apel Oradea, în rejudecare, au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Constructii și pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, criticând solutia pentru nelegalitate. Recursurile au fost comunicate între părțile litigante, iar reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat, a recursului declarat de către pârât și admiterea recursului declarat de către reclamant, astfel cum a fost formulat.

Motivele de recurs În cuprinsul cererii de recurs declarat de reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-au formulat în esență, următoarele critici: - instanța de apel la rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare privitor la aplicabilitatea prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010. Câtă vreme soluția de casare cu trimitere nu face distincție între autorizațiile de construire pentru care sunt datorate cotele legale de 0,1% și 0,7%, consideră că instanța de apel a restrâns nepermis și fără a avea temei legal, analiza cauzei doar la o parte dintre aceste autorizații; - instanța de apel a nesocotit sub aspect procesual civil prevederile deciziei de casare sub aspectul rejudecării cauzei în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 476-477 C. proc. civ. - cererea de chemare în judecată, chiar dacă se referă la un număr de 16 autorizații, are ca obiect o sumă indivizibilă sub aspect material, astfel că orice analiză a modului de stabilire a bazei de calcul pentru debitul cotelor și pentru penalitățile justificate trebuie să se raporteze la toate autorizațiile menționate prin acțiunea introductivă și vizează integral suma solicitată; - motivarea soluției pronunțate în rejudecare cuprinde motive contradictorii, prin lipsa unei analize temeinice a cauzei referitor la toate autorizațiile menționate prin acțiune, dar și prin analizarea disproporționată, unilaterală, a aspectelor care vizau AC nr. 699/12.06.2012 în defavoarea celorlalte autorizații și fără a avea o situație similară aplicabilă celorlalte autorizații la care se referă cererea de chemare în judecată; - soluția pronunțată în rejudecare se vădește a fi nelegală și dată cu încălcarea evidentă a normelor de drept aplicabile, atât material cât și procesual, iar lipsa aplicării corecte a reglementărilor care guvernează materia căreia se subsumează prezenta cauză menține confuzia clară, evidentă asupra caracterului creanței fiscale care face obiectul material al acțiunii - acela de creanță certă, lichidă și exigibilă - dar și asupra caracterului indivizibil al cauzei deduse judecății. Apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea vizează soluția pronunțată pe fond în integralitatea sa și tinde la desființarea acesteia din perspectiva aceleiași critici privind scutirea de la plata cotelor către reclamant în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, pentru toate autorizațiile care fac obiectul acțiunii și pentru întreaga sumă solicitată inițial, astfel că instanța de apel nu poate și nu are îndreptățirea să reconfigureze cadrul procesual ales de părți; - analiza justă și corectă a modului de stabilire și calculare a sumei solicitate prin cererea de chemare introductivă cu respectarea îndrumărilor deciziei de casare a instanței supreme nu poate avea loc decât cu respectarea principiilor generale de contradictoralitate și legalitate, bună-credință, în condițiile respectării dreptului de dispoziție al părților. Recursul declarat de către pârât a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-au formulat în esență, următoarele critici: - în mod nelegal Curtea de Apel Oradea a apreciat că dispozițiile Legii nr. 184/2008 vizând modificările aduse Legii nr. 198/2004 (art. 3 alin. (10) au fost abrogate, motivat de faptul că prin art. 35 al Legii nr. 255/2010 a fost abrogată Legea nr. 198/2004; - a invocat prevederile Legii nr. 198/2004 ca urmare a punerii în discuție a Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curti de Casație si Justiție, arătând că în cadrul acesteia au fost analizate exclusiv dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia necuprinzând o dezlegare asupra dispozițiilor Legii nr. 184/2008; - deși dispozițiile art. 35 din Legea nr. 255/2010 prevăd în mod expres abrogarea Legii nr. 198/2004, ele nu fac această mențiune și cu privire la Legea nr. 184/2008, motiv pentru care a apreciat că Legea nr. 184/2008 se află încă în vigoare, fiind aplicabilă în cauză în ceea ce privește scutirea de taxele aferente lucrărilor executate în baza autorizațiilor de construire. Acesta este și punctul de vedere al Curții de Apel Oradea expus în decizia civilă nr. 694/A/2021 în dosarul nr. x/2017, unde se indică faptul că acest raționament nu contravine celor dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 44/2019, în condițiile în care în cadrul acesteia au fost analizate exclusiv dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, această hotărâre necuprinzând o dezlegare asupra dispozițiilor Legii nr. 184/2008; - susține că instanța de apel trebuia să facă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 24/2000, Legii nr. 255/2010, Legii nr. 184/2008 și să constate că autorizațiilor emise pentru lucrări care au necesitat exproprieri le sunt aplicabile scutirile prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, iar pentru celelalte autorizații care fac obiectul cauzei sunt aplicabile scutirile prevăzute de Legea nr. 184/2008; - art. 40 din Legea nr. 10/1995 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 stabileau achitarea unei sume către reclamant fără a lua în considerare obiectul autorizației, însă atât prevederile art. 269 din vechiul Codul fiscal, cât și cele cuprinse în art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 așa cum a fost modificat de Legea nr. 184/2008 duc la concluzia că legiuitorul a stabilit o scutire în ceea ce privește lucrările de interes public județean sau local. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Municipiul Oradea prin Primar, la plata sumei totale de 243.415,11 RON, reprezentând cota de 0,1% și cota de 0,7%, aferente unui număr de 16 de autorizații de construire, cu penalități de întârziere. Prin hotărârea primei instanțe s-a admis în parte acțiunea cu privire la 14 autorizații de construire, reținându-se că, raportat la disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pârâtul nu datorează taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții prevăzute de Legea nr. 10/1995 și de Legea nr. 50/1991 pentru lucrările ce fac obiectul celorlalte două autorizații de construire, respingând ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cote și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire nr. x/2012 și nr. y/2012. După un prim ciclu procesual, în rejudecare prin decizia nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă s-a respins apelul formulat de pârât împotriva sentinței de fond, ca nefondat, iar această decizie a fost recurată atât de către reclamant, cât și de pârât. Potrivit art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot forma obiect al recursului numai acele probleme care au fost invocate ca și critici în apel și au fost astfel supuse unei judecăți în etapa apelului. Chestiunile care nu au făcut obiectul apelului, nu pot fi invocate direct în recurs, adică omisso medio, impunându-se astfel un fine de neprimire în privința lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare. Analizând recursul declarat de reclamant împotriva deciziei anterior menționate, se constată că acesta nu a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 31C/20.02.2019, pronunțate de Tribunalul Bihor prin care în parte (respectiv în privința celor două autorizații de construire obiect al criticilor din recursul prezent al reclamantului) cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, motiv pentru care Înalta Curte va constata că parte majoritară a criticilor din acest recurs a fost formulată "omisso medio", respectiv fără exercitarea căii de atac a apelului de către acest recurent. Or, recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv și prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege. Având în vedere că reclamantul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanțe, marea parte a criticilor formulate în recurs, ce vizează soluția pronunțată de instanța de fond, neatacată cu apel și intrată astfel în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., nu poate fi analizată omisso medio, în lipsa exercitării căii de atac intermediare, aceste critici nefiind supuse, spre dezbatere, instanței de apel. Astfel, în raport de prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, se constată că reclamantul nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a supus cenzurii instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat. În ceea ce privește susținerile reclamantului în sensul că instanța de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare (singurele care împreună cu criticile legate de nemotivarea corespunzătoare a deciziei de apel pronunțate în rejudecare, nu pot fi apreciate ca fiind formulate omisso medio), care ar fi trimis cauza instanței de apel în vederea rejudecării sub aspectul sumei datorate pentru toate cele 16 autorizații, dar și afirmația că apelul pârâtului ar fi vizat soluția pronunțată pe fond în integritatea sa, Înalta Curte constată că ele sunt nefondate. Astfel, prin admiterea pretențiilor reclamantului numai cu privire la 14 autorizații și prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cotă și penalități de întârziere aferente celorlalte două autorizații de construire, nr. x/2012 și nr. y/2012, această din urmă dispoziție, neatacată cu apel, a intrat în puterea lucrului judecat și nu a constituit obiect de analiză al deciziei date în primul apel și subsecvent, al deciziei de casare pronunțate în recurs în primul ciclu procesual. Acest fapt rezultă clar din lecturarea considerentelor celor două hotărâri judecătorești menționate, ca de altfel și din lecturarea motivelor de apel, respectiv recurs din primul ciclu procesual. De altfel, apelantul pârât Municipiul Oradea nici nu avea vreun interes să atace partea din hotărârea primei instanțe de judecată care îi era favorabilă (adică soluția de respingere în parte a cererii de chemare în judecată formulate împotriva sa). Din toate acestea, reiese cu evidență faptul că criticile pârâtului, singurul care a declarat apel, s-au axat pe scutirea sa de la plata sumelor datorate reclamantului strict pentru cele 14 autorizații de construire, pentru celelalte două fiind deja exonerat de prima instanță. Așadar, acestea au fost limitele judecății în căile de atac în primul ciclu procesual. Susținerea că recurentul reclamant ar fi solicitat prin cererea de chemare în judecată "o sumă indivizibilă sub aspect material" nu poate fi primită ca fondată, în contextul în care recurentul-reclamant nu a contestat, prin critici care să fi fost deduse judecății în calea de atac a apelului, modul de calcul al sumei acordate de prima instanță, sumă defalcată, de altfel, chiar de reclamant prin cererea introductivă de instanță. Totodată, instanța de recurs observă că obiectul cererii de chemare în judecată prezente este perfect susceptibil de divizare prin natura sa, dat fiind caracterul clar distinct al lucrărilor autorizate prin autorizațiile de construire diferite indicate în cerere. Considerentele deciziei de casare pronunțate în cauză, referitoare la inaplicabilitatea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privită inclusiv din perspectiva învederată de recurent referitoare la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, nu pot fi extrapolate la toate cele 16 autorizații de construire, astfel cum eronat invocă recurentul reclamant, aceasta deoarece cele două autorizații în privința cărora cererea de chemare în judecată a fost respinsă la fond, nu au făcut obiect al controlului jurisdicțional al respectivei instanțe de recurs, astfel cum s-a ilustrat anterior. Așadar, în rejudecare, curtea de apel nu a procedat la o încălcare a prevederilor art. 476 – art. 477 C. proc. civ. sau ale art. 501 C. proc. civ., neprocedând la reconfigurarea cadrului procesual ales de părți, astfel cum i se impută. Față de aceleași considerente enunțate, nu se poate invoca în mod fondat nici încălcarea principiilor generale de contradictorialitate și legalitate, bună – credință și a principiului dreptului de dispoziție al părților, principii procesuale invocate în final de către recurentul reclamant, în parte neargumentate critic de către acesta. În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut că decizia recurată conține motive contradictorii, prin lipsa unei analize temeinice a cauzei referitor la toate autorizațiile menționate, dar și prin analiza unilaterală a aspectelor care vizau o autorizație de construire în defavoarea celorlalte care nu aveau o situație similară cu cea evaluată. Înalta Curte nu poate primi aceste aserțiuni ale recurentului, întrucât decizia recurată respectă exigențele procesuale sub acest aspect, în condițiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justificau hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere. Or, din analiza considerentelor instanței de apel în rejudecare, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al său grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea faptul că normele juridice invocate de apelant au fost respectate de tribunal, a ilustrat raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că lucrările realizate în temeiul autorizației de construire nr. x/2012 nu sunt scutite de plata cotelor amintite și a și penalităților aferente, dezbătând probele administrate sub acest aspect și a arătat concret și de ce în privința celorlalte 13 autorizații se impune prelevarea sumelor ilustrate și corectitudinea astfel, a soluției adoptate de tribunal, răspunzând așadar, în mod argumentat și punctual criticilor invocate de pârâtul apelant în susținerea căii de atac a apelului. Nu se poate invoca așadar în mod fondat, o lipsa a motivării sau o motivare contradictorie sau superficială a deciziei de apel pronunțate în rejudecare, astfel cum invocă recurentul reclamant. Pentru toate aceste considerente, constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate de această parte procesuală nu sunt fondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. Referitor la recursul pârâtului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, se observă că prin încheierea de admitere în principiu, acest recurs a fost admis în principiu, fiind practic apreciată a fi nefondată excepția nulității sale, invocată de partea adversă, în condițiile în care în cadrul său se regăsesc într-adevăr critici de nelegalitate, referitoare de exemplu, la eronata îndepărtare a prevederilor Legii nr. 184/2008, aceste critici cel puțin fiind subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat anterior, obiect de analiză al apelului prezent formulat de către pârât l-a constituit chestiunea scutirii de la plata cotelor de 0,7% și 0,1% și penalităților de întârziere prevăzute de Legea nr. 10/1995, respectiv de Legea nr. 50/1991, pentru lucrările ce au făcut obiectul celor 14 autorizații de construire, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 sau al Legii nr. 184/2008 (care a modificat Legea nr. 198/2004) și care nu ar fi fost abrogată prin Legea nr. 255/2010 ori în temeiul prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal. Înalta Curte constată că prin decizia nr. 2128/20.10.2020, în urma admiterii recursului în primul ciclu procesual, instanța supremă a trasat limitele rejudecării cauzei, arătând că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 era necesar ca proiectele de construcții să fie cuprinse în programul autorității administrației publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, cu condiția ca pentru realizarea proiectelor să fie necesară exproprierea. Instanța de casare a arătat totodată că întrucât în speță, nu există niciun element din care să rezulte că se punea problema exproprierii vreunui imobil dintre cele pentru care s-au emis autorizațiile de construcție, Înalta Curte a considerat în decizia de casare că nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și nici ale Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, întrucât aceste acte normative erau abrogate la data efectuării recepției lucrărilor pentru care au fost emise autorizațiile de construcție. Având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de rejudecare este ținută de dezlegările de drept statuate de Înalta Curte, se observă că în mod just instanța de apel nu a putut primi criticile pârâtului în sensul că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la momentul realizării lucrărilor autorizate, nu impunea ca și condiție de scutire de taxe către intimatul reclamant, realizarea de exproprieri și nici susținerea acestuia referitoare la faptul că prin Legea nr. 184/2008 s-au menținut dispozițiile referitoare la scutire. Prin motivele de recurs, pârâtul prezintă propriul său raționament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la dispozițiile Legii nr. 198/2004, susținând în esență, că abrogarea realizată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 nu a vizat și Legea nr. 184/2008, care se află în vigoare. Or, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod expres că "nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010 și ale Legii nr. 194/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, acte normative abrogate la data efectuării recepției lucrărilor pentru care au fost emise autorizațiile de construcție". Așadar, atât timp cât instanța de casare a dezlegat expres problema abrogării Legii nr. 184/2008 la momentul de referință pentru nașterea obligației pecuniare prezente, reevaluarea acestei probleme de drept a cauzei (inclusiv din perspectiva art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă sau a statuărilor Deciziei nr. 44/2019 a instanței supreme – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau din perspectiva unor soluții izolate pronunțate în practica judiciară), astfel cum solicită recurentul pârât prin amplele sale critici sub acest aspect formulate în recurs, este prohibită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. menționat. Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a primit critica apelantului pârât, reluată prin recursul pendinte, în sensul că, deși prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, totuși Legea nr. 184/2008 care a modificat Legea nr. 198/2004 a rămas în vigoare, astfel că în privința celor 14 autorizații de construire ar fi aplicabile prevederile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008. În ceea ce privește susținerea pârâtului în sensul că beneficiază de scutire de la plata taxelor către reclamantul intimat în temeiul prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal, se observă de plano că recurentul reiterează susținerile din apel, fără a critica efectiv considerentele deciziei atacate sub acest aspect. Conform art. 269 din Codul fiscal vechi, "Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor nu se datorează pentru: a) certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru lăcaș de cult sau construcție anexă; b) certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului; c) certificat de urbanism sau autorizație de construire, pentru lucrările de interes public județean sau local; d) certificat de urbanism sau autorizație de construire, dacă beneficiarul construcției este o instituție publică; e) autorizație de construire pentru autostrăzile și căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii". Însă, relativ la aceste dispoziții legale, în mod just instanța de apel a reținut că acestea prevăd scutiri de la plata taxei pentru eliberarea certificatelor de urbanism și autorizațiilor de construire, taxă distinctă (de obligația juridică prezentă) care potrivit art. 266 din același Codul fiscal se plătește către autoritatea publică locală ("Orice persoană care trebuie să obțină un certificat, aviz sau altă autorizație prevăzută în prezentul capitol trebuie să plătească taxa menționată în acest capitol la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizația necesară"), aceste scutiri nefiind așadar și scutiri de la plata cotelor datorate către Inspectoratul de Stat în Construcții, obligație pecuniară prevăzută în mod diferit, independent, prin prevederile speciale ale Legii nr. 10/1995, respectiv ale Legii nr. 50/1991. Atât timp cât dispozițiile legilor speciale menționate impun o astfel de obligație specială, distinctă, nu se poate aprecia că scutirea operată de Codul fiscal în privința unui alt tip de taxe poate fi extrapolată și la îndatorirea de plată a cotelor și penalităților aferente din prezentul litigiu, argumentul analogiei invocat practic de către acest recurent fiind înlăturat de principiul obligativității aplicării legii (speciale) în vigoare. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – I.S.C și de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar împotriva deciziei nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă.