ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 661/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizații de construire.

În drept, a invocat dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 75 din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 și art. 30 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința nr. 136/C din 26 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Prin sentința nr. 132/C din 25 septembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor.

A admis, în parte, acțiunea și 1-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 16.298,32 RON, reprezentând cotă și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire nr. x/2011 și nr. y/2011.

A respins, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 595.919,26 RON.

A respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 875/A din data de 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinței Tribunalului Bihor, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest București și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, și a majorat pretențiile reclamantei, de la suma de 16.298,32 RON, la suma de 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente: x.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Prin decizia nr. 2199 din data de 03 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, și recursul incident declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest București; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr. 1309/2021-A din data de 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar; a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest București împotriva sentinței nr. 132/C din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte, cu referire la dispoziția privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârât, pe care a respins-o, și, evocând fondul: a majorat suma la care a fost obligat pârâtul Municipiul Oradea în favoarea reclamantei, de la 16.298,32 RON, la 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente: x.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din data de 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă au declarat recurs pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, la data de 26 ianuarie 2022 și reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, la data de 21 ianuarie 2021.

8.1. Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei civile atacate, rejudecarea cauzei, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea Municipiului Oradea la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire indicate în cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, încadrate de recurentul-reclamant în ipoteza de nelegalitate de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta susține, în esență, că hotărârea pronunțată este legală și temeinică în ceea ce privește admiterea acțiunii pentru suma de 612.217,58 RON, dar este vădit nelegală în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată pentru cotele/penalitățile datorate în baza autorizațiilor de construire AC nr. 1745/2010 și AC nr. 234/2011.

Arată că reținerea instanței de apel potrivit căreia în cazul celor două autorizații, nr. 1745/2010 și nr. 234/2011, sunt incidente dispozițiile art. 25 din Legea nr. 255/2010 este rezultatul interpretării greșite a acestor dispoziții legale.

În concret, învederează că, deși legea vorbește despre obligativitatea realizării de exproprieri în vederea realizării proiectelor/obiectivelor, instanța a interpretat greșit actul normativ și a considerat că este suficientă aprobarea declanșării procedurii de expropriere, iar nu realizarea propriu-zisă a acesteia.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada realizării de exproprieri efective, ci doar că au fost aprobate două hotărâri de consiliu local pentru declanșarea procedurii de expropriere, ceea ce contravine voinței legiuitorului.

Arată că prevederile art. 25 din Legea nr. 255/2010 se referă la scutirile acordate de la plata cotelor de 0,7% și 0,1% doar pentru realizarea proiectelor ce necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, scutind de taxe, către Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, numai proiectele care întrunesc în mod cumulativ următoarele condiții: - sunt cuprinse în programul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, Ministerului Mediului și Pădurilor, Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale, privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local; - realizarea proiectelor să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada că, pentru lucrările autorizate cu AC nr. 1745/2010 și AC nr. 234/2011, s-au urmat etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, astfel că, în opinia recurentului-reclamant, lucrările autorizate nu se încadrează în acest act normativ și asupra lor nu operează nicio scutire de la plata cotelor, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Este adevărat faptul că, la dosar, pârâtul Municipiul Oradea a depus două hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 622/06.09.2010 și HCL nr. 385/26.05.2011, însă reiterează faptul că cele două hotărâri sunt de aprobare a declanșării procedurii de expropriere, iar nu de expropriere efectivă.

În aceste condiții, consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legii, textul actului normativ făcând, în mod evident, vorbire despre exproprieri efective făcute în vederea realizării obiectivelor, iar nu doar despre declanșarea procedurii de expropriere.

Mai mult, arată că este evident faptul că exproprierile trebuie realizate anterior emiterii autorizațiilor de construire, legiuitorul fiind explicit în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că aceste exproprieri au și fost realizate, astfel cum prevede Legea nr. 255/2010, or, în acest context, apreciază că instanța de apel a dat o cu totul altă interpretare textului de lege, ceea ce este inadmisibil și face ca hotărârea pronunțată să fie nelegală.

Totodată, arată faptul că în cazul AC nr. 234/09.03.2011, emisă pentru amenajare parcări și alei în Zona Aleea Călinului - Henrik Ibsen, în niciun caz nu se poate susține că a fost necesară realizarea de exproprieri, atât timp cât HCL nr. 385, de declanșare a procedurii de expropriere, este ulterioară emiterii autorizației, fiind adoptată la data de 26.05.2011.

Drept urmare, este evident că exproprierea nu a fost necesară pentru realizarea proiectului/obiectivului autorizat, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

Concluzionând, arată că decizia contestată este, în parte, rezultatul neînțelegerii sensului dispozițiilor legale incidente în cauză (art. 25) și chiar a Legii nr. 255/2010, în integralitatea ei.

Interpretarea dată de instanța de apel este de natură a vătăma grav nu doar interesul acestuia, dar și sensul și înțelesul real pe care legiuitorului 1-a dat art. 25 din Legea nr. 255/2010.

8.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Oradea

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, arătând, în esență, că instanța de apel trebuia sa facă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 24/2000, Legii nr. 255/2010, Legii nr. 184/2008 și să constate că autorizațiilor emise pentru lucrări, care au necesitat exproprieri, le sunt aplicabile scutirile prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, iar pentru celelalte autorizații, care fac obiectul cauzei, sunt aplicabile scutirile prevăzute de Legea nr. 184/2008.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul a arătat că a invocat, în speță, prevederile Legii nr. 198/2004, ca urmare a punerii în discuție a Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în cadrul acesteia fiind analizate exclusiv dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia necuprinzând o dezlegare asupra dispozițiilor Legii nr. 184/2008.

Pârâtul a invocat prevederile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, potrivit cărora proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităților publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții, menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În continuare, a susținut că Legea nr. 198/2004 a fost modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, însă, în cuprinsul acesteia, a fost menținută dispoziția legală mai sus citată, în sensul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local, iar, prin art. 35 lit. c) al Legii nr. 255/2010, a fost abrogată Legea nr. 198/2004, nefiind, însă, reglementată nicio măsură în ceea ce privește Legea nr. 184/2008.

Or, în speță, deși dispozițiile art. 35 din Legea nr. 255/2010 prevăd în mod expres abrogarea Legii nr. 198/2004, ele nu fac această mențiune și cu privire la Legea nr. 184/2008, motiv pentru care a apreciat că Legea nr. 184/2008 se află încă în vigoare, fiind aplicabilă în cauză, în ceea ce privește scutirea de taxele aferente lucrărilor executate în baza autorizațiilor de construire x.

Totodată a susținut că, în cursul apelului (prin notele de ședință), s-a ridicat și problema aplicabilității prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal, arătând că toate obiectivele de investiții ale municipiului Oradea pentru care au fost emise autorizațiile de construire, la care se face referire în prezentul litigiu, au fost cuprinse, la momentul realizării lor, în programele anuale de investiții.

Susține că, în cadrul Planului Integrat de Dezvoltare Urbană (P.I.D.U.) al municipiului Oradea pe perioada 2007-2013, este cuprinsă dezvoltarea rețelei stradale modernizate a municipiului.

Corelat cu P.I.D.U., anual, Primăria Municipiului Oradea a modernizat străzi în municipiu, respectiv a extins rețeaua de străzi modernizate, în baza proiectelor de buget aprobate potrivit legii.

Însă, instanța de fond nu a luat în considerare această stare de fapt sau nu a analizat acest argument și nici aplicabilitatea prevederilor vechiul Codul fiscal.

Or, intenția legiuitorului, care rezultă din prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, este clară și anume scutirea de taxe în ceea ce privește autorizațiile de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi, care aparțin domeniului public al statului, precum și cele emise pentru lucrările de interes public județean sau local.

Concluzionând, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea, în întregime, a acțiunii formulate de Inspectoratul de Stat în Construcții - pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest.

În termen legal, recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții -ISC a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Oradea, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, recurentul-reclamant a susținut că motivele invocate de recurentul-pârât nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta formulând împotriva deciziei curții de apel critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Totodată, arată că, din perspectiva motivului invocat, recursul este și inadmisibil, întrucât sunt invocate dispozițiile Legii nr. 184/2008, care, însă, nu mai este în vigoare și nu mai poate produce efecte pentru viitor.

Susține, de asemenea, faptul că recurentul-pârât își prezintă într-o manieră originală opinia cu privire la normele de tehnică legislativă, din moment ce invocă faptul că dispozițiile Legii nr. 184/2008 nu sunt abrogate și solicită aplicarea acestora, de către instanța de recurs.

Or, așa cum prevede Legea nr. 255/2010, la art. 35:

"la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările și completările ulterioare."

Arată că modificarea și completarea ulterioară a Legii nr. 198/2004 este tocmai Legea nr. 184/2008, fiind mai mult decât evident că legiuitorul a înțeles să abroge Legea nr. 184/2008 odată cu abrogarea Legii nr. 198/2004, susținerile recurentului-pârât fiind netemeinice.

Drept urmare, afirmă că instanța de apel nu a greșit atunci când a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, iar nu ale Legii nr. 184/2008, deoarece o instanță nu poate da eficiență unor dispoziții care nu mai sunt în vigoare.

La rândul său, în termenul legal, recurentul-pârât Municipiul Oradea a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a arătat că susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu s-a probat faptul că lucrările care fac obiectul autorizațiilor AC nr. 1745/2010 și AC nr. 234/2011 ar fi necesitat exproprieri, nefiind suficientă probațiunea administrată în acest sens, este inadmisibilă, fiind invocată pentru prima oară în calea de atac a recursului, aceasta nefiind formulată nici în fața primei instanțe și nici în apel.

Astfel, arată că, în baza solicitărilor instanței, a fost depusă probațiunea privitoare la aceste două autorizații de construire, pentru care au fost necesare exproprieri.

Susține că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că "prin adresa nr. x/13.11.2018, emisă de Primăria Municipiului Oradea, depusă la dosarul primei instanțe, în al doilea ciclu procesual (...) se precizează faptul că, pentru lucrările cuprinse în autorizația de construire nr. x/2010 și în autorizația de construire nr. x/09.03.2011 s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere, prin HCL nr. 622/06.09.2010, și respectiv prin HCL nr. 385/26.05.2011, depuse la dosar (...) cuprinzând și tabelul cu imobilele proprietate privată supuse exproprierii", precum și faptul că, în privința acestor autorizații de construire sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Arată că recurentul-reclamant avea posibilitatea de a invoca acest aspect din anul 2018 și până la pronunțarea deciziei recurate.

De asemenea, susține că procedura de expropriere a fost parcursă în integralitate pentru ambele hotărâri ale consiliului local, sens în care a anexat, în probațiune, o serie de înscrisuri.

Drept urmare, având în vedere motivele prezentate și probațiunea care atestă parcurgerea integrală a procedurilor de expropriere, solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în data de 26 septembrie 2022, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, nefiind depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, invocată de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții, a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC și de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016 și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 27 aprilie 2023, ora 9:00, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar, se impune a se menționa faptul că reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizații de construire.

Cauza a parcurs trei cicluri procesuale, fiind pronunțate de către instanțele de fond hotărâri, fie în legătură cu respingerea acțiunii civile ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune, fie prin admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual, instanța de apel, procedând la analiza cauzei în limitele deciziei de casare, admițând apelul reclamantului, a constatat, în motivarea soluției, faptul că lucrările de interes public pentru care au fost eliberate autorizațiile de construire invocate de reclamant se împart în două categorii, supuse unui regim juridic distinct în ce privește obligația de achitare a taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții.

Astfel, o primă categorie de lucrări a fost stabilită ca fiind aceea corespunzătoare autorizațiilor de construire nr. x/2010 și nr. y/2011, pentru a căror executare a fost necesară exproprierea pentru cauză de utilitate publică și care, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În opoziție, cea de-a doua categorie de lucrări de interes public, reținută de instanța de apel, este reprezentată de celelalte autorizații emise, pentru executarea cărora nu se impunea efectuarea unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică și care, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, la prevederile Legii nr. 184/2008 și la art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010, nu fac obiectul scutirii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, impunându-se achitarea cotelor de 0,1% și de 0,7%, prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, reclamantul contestă reținerea, de către instanța de apel, a incidenței dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în privința autorizațiilor de construire nr. x/2010 și nr. y/2011.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantul afirmă existența unei interpretări greșite, de către instanța de apel, a acestor norme de drept, în sensul aprecierii ca suficiente doar a declanșării procedurii exproprierii, iar nu a realizării propriu-zise a acesteia, precum și a lipsei probării aspectului că exproprierile au și fost realizate.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 2199 din 3 noiembrie 2020, în urma examinării recursului incident formulat de către reclamant în legătură cu motivul de casare reprezentat de greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în legătură cu autorizațiile de construire nr. x/2010 și nr. y/2011, cu consecința că în privința acestora nu operează scutirea de la plata cotelor prevăzute de lege, instanța supremă a trasat limitele rejudecării cauzei, arătând că instanța de rejudecare va fi chemată să realizeze o analiză reală și efectivă a cerințelor acestui text de lege, să identifice condițiile normei ce se impun a fi verificate în cauză și să ia în considerare și considerentele Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În rejudecare, instanța de apel a reținut, ca urmare a evaluării probatoriului în cauză, că, prin adresa nr. x/13.11.2018, emisă de Primăria Municipiului Oradea, se precizează faptul că, pentru lucrările cuprinse în cele două autorizații de construire s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere, prin HCL nr. 622/06.09.2010, și respectiv prin HCL nr. 385/26.05.2011, motiv pentru care a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

A mai reținut instanța de apel și că această concluzie se desprinde și din statuările obligatorii ale Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se constată caracterul corect al considerentelor instanței de apel, în condițiile în care Decizia nr. 44/2019 precizează în mod clar faptul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanșării unei astfel de proceduri existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator și cărora le revin obligațiile de obținere a documentației necesare prevăzute în acest capitol.

De asemenea, se mai statuează, cu forță obligatorie, și că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerința ca lucrările de construcții să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 70-71), pentru ca, în final, să se rețină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autoritățile administrației publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72).

Ca atare, date fiind aceste dezlegări obligatorii, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., se impune precizarea că, în cauză, nu a fost contestată chestiunea privitoare la realizarea lucrărilor de interes local pe însuși coridorul de expropriere (aspect de temeinicie care, oricum este exclus analizei instanței de recurs), pentru a se putea invoca, în mod just, o eventuală înlăturare de la beneficiul scutirii de la plata cotelor legale în cazul celor două autorizații de construire.

Drept urmare, se constată că, în realitate, reclamantul s-a limitat doar la a reproșa modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel și la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare, criticile formulate neputând fi primite.

Suplimentar, această critică este neîntemeiată și din perspectiva faptului că, prin proba cu înscrisurile anexate întâmpinării la recursul reclamantului, încuviințată de către instanța de recurs în temeiul art. 492 C. proc. civ., pârâtul a făcut dovada transferului dreptului de proprietate de la persoanele expropriate la expropriator al suprafețelor supuse acestei proceduri, aspect care atestă, contrar alegațiilor reclamantului, parcurgerea în integralitate a procedurii exproprierii.

Relevant este inclusiv faptul că acesta a omis a uza de dreptul de a face proba contrară cu privire înscrisurile noi, anterior menționate, pentru a contesta cele afirmate de către partea adversă.

Înalta Curte va respinge apărarea pârâtului privitoare la formularea omisso medio, de către partea reclamantă, a acestor critici, din moment ce, prin concluziile scrise depuse în fața instanței de apel în data de 2 martie 2021, recurentul-reclamant a invocat, în mod expres, faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada că, pentru lucrările care au făcut obiectul autorizațiilor de construire nr. x/2010 și nr. y/2011, au fost urmate etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, respectiv că au fost efectuate exproprieri.

Cât privește afirmația reclamantului potrivit căreia beneficiul scutirii de la plata cotelor, ce îi sunt datorate conform legii, nu ar fi trebuit reținut în cazul autorizației de construire nr. x/2011, dat fiind faptul că adoptarea HCL nr. 385/2011 a avut loc la o dată ulterioară, Înalta Curte constată că aceasta vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar.

Cu titlu preliminar, se observă că, prin încheierea din 24 noiembrie 2022, acest recurs a fost admis în principiu, fiind respinsă excepția nulității sale, invocată de partea adversă inclusiv sub forma inadmisibilității acestuia, în condițiile în care, în cuprinsul său se regăsesc critici de nelegalitate referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Legilor nr. 24/2000, nr. 198/2004, nr. 184/2008 și nr. 255/2010, subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia recurată, curtea de apel a statuat în sensul că, din moment ce, prin art. 35 lit. c) al Legii nr. 255/2010, a fost abrogată Legea nr. 198/2004, nu se poate reține că dispozițiile Legii nr. 184/2008, vizând modificările aduse Legii nr. 198/2004, și în cuprinsul căreia a fost menținută dispoziția legală abrogată, prevăzută în art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, nu au fost abrogate.

Drept urmare, a obligat pârâtul la plata cotelor de 0,1% și de 0,7%, prevăzute de lege, pentru un număr de 18 autorizații de construire aferente unor lucrări de interes public, pentru care nu au fost realizate exproprieri.

Prin memoriul de recurs, pârâtul a înțeles să formuleze critici de nelegalitate în legătură cu aceste considerente ale deciziei atacte, în sensul că autorizațiilor emise pentru lucrări care nu au necesitat exproprieri le este aplicabil beneficiul scutirii de la plata cotelor de 0,1% și de 0,7%, conform Legii nr. 184/2008.

Critica are caracter nefondat.

Se constată că pârâtul își prezintă propriul raționament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la dispozițiile Legii nr. 198/2004, susținând, în esență, că abrogarea realizată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 nu a vizat și Legea nr. 184/2008, care s-ar afla în vigoare și care ar continua să producă efecte juridice.

În ce privește temeiul în baza căruia reclamantul a susținut că este îndreptățit la plata sumei totale de 692.967,35 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferentă unui număr de 20 de autorizații de construire, în mod corect instanța de apel a reținut și a prezentat cadrul legal care instituie taxele datorate Inspectoratul de Stat în Construcții, respectiv art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, până la data de 23 decembrie 2010, potrivit căruia "proiectele cuprinse în programul Ministrului Transporturilor sau în cele ale autorităților publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

În perioada de activitate a acestei legi, au survenit evenimente legislative, sub forma modificării, completării și abrogării.

Astfel, art. I pct. 4 din Legea nr. 184/2008 (prin care fost modificată Legea nr. 198/2004), prevede că dispozițiile art. 3 alin. (10) din acest act normativ vor avea următorul conținut:

"proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Se observă, deci, că deși Legea nr. 184/2008 a adus modificări și completări normelor Legii nr. 198/2004, a păstrat beneficiul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local.

Cu privire la legea de modificare, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează efectele dispozițiilor de modificare și de completare, statuează în sensul că:

"dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta (...)."

Ulterior, prin apariția Legii nr. 255/2010 s-a dispus abrogarea Legii nr. 198/2004.

Astfel, potrivit art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010:

"la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările și completările ulterioare."

Abrogarea, definită drept eveniment legislativ prin dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, constituie o modalitate de încetare a efectelor actelor normative și reprezintă scoaterea din vigoare a unei norme ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.

Are în vedere Înalta Curte faptul că abrogarea actelor normative poate îmbrăca mai multe forme.

Astfel, după criteriul modalității de realizare, abrogarea este de două feluri: expresă și tacită, iar la rândul său, abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

Abrogarea expresă directă constă, deci, în desființarea efectelor vechii reglementări prin precizarea în detaliu, în conținutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare.

De asemenea, după criteriul efectelor, abrogarea poate fi totală sau parțială.

Abrogarea totală presupune că actul normativ este scos din vigoare în totalitate, în timp ce abrogarea parțială are în vedere că numai o parte a actului normativ vizat este scoasă din vigoare, caz în care evenimentul legislativ este asimilat modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.

Reținând aceste elemente de ordin general, în ceea privește abrogarea actelor normative prin prisma dispozițiilor Legii nr. 24/2000, și examinând dispoziția de abrogare prevăzută de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 se poate concluziona, cu claritate, faptul că intervenția efectuată de legiuitor cu privire la Legea nr. 198/2004 are în vedere abrogarea expresă, directă și totală a actului normativ în integralitatea sa, abrogare ce se întinde și cu privire la legile ulterioare de modificare și completare în perioada de activitate a actului normativ de referință, deci și asupra Legii nr. 184/2008, atât prin prisma dispoziției exprese instituite în cuprinsul normei de abrogare, care are în vedere inclusiv "modificările și completările ulterioare", cât și prin prisma efectelor de modificare instituite de art. 62 din Legea nr. 24/2000, din care rezultă că actul normativ de modificare se încorporează în actul de baza, identificându-se cu acesta.

A reține alt efect dispoziției prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 decât cel ce vizează abrogarea totală, expresă și directă a Legii nr. 198/2004 nesocotește, deci, principiul activității legii civile prevăzut de art. 6 alin. (1) C. civ., precum și normele de tehnică legislativă anterior arătate.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a primit critica pârâtului, reluată prin recursul pendinte, în sensul că, deși prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, totuși Legea nr. 184/2008 (care a modificat Legea nr. 198/2004) a rămas în vigoare, astfel că, în privința celor 18 autorizații de construire, ar fi aplicabile prevederile art. I pct. 4 din Legea nr. 184/2008.

În ceea ce privește susținerea pârâtului în sensul că ar beneficia de scutire de la plata taxelor către reclamant în temeiul prevederilor art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (act normativ în vigoare la data emiterii autorizațiilor de construire ce fac obiectul pricinii), se constată caracterul formal al acestei critici, care nu se traduce într-un veritabil motiv de nelegalitate, din moment ce textul de lege invocat este străin de chestiunea de drept dedusă judecății în prezenta pricină.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor nu se datorează pentru: a) certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru lăcaș de cult sau construcție anexă; b) certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului; c) certificat de urbanism sau autorizație de construire, pentru lucrările de interes public județean sau local; d) certificat de urbanism sau autorizație de construire, dacă beneficiarul construcției este o instituție publică; e) autorizație de construire pentru autostrăzile și căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii."

Se remarcă, totodată, faptul că, dispozițiile art. 266 din același act normativ, prevăd că respectivele taxe sunt datorate înseși autorității publice locale:

"orice persoană care trebuie să obțină un certificat, aviz sau altă autorizație prevăzută în prezentul capitol trebuie să plătească taxa menționată în acest capitol la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizația necesară.

Se constată, așadar, că dispozițiile art. 269 din Legea nr. 571/2003 prevăd scutiri doar de la plata taxei pentru eliberarea certificatelor de urbansim și autorizațiilor de construire, nu și de la plata cotelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții, obligație pecuniară specială, distinctă și care este prevăzută în mod independent, prin prevederile Legii nr. 10/1995, respectiv ale Legii nr. 50/1991.

În atare circumstanțe, vor fi înlăturate și criticile pârâtului privitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, din moment ce scutirea operată de Codul fiscal nu poate fi extinsă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, în ceea ce privește cotele datorate reclamantului, în temeiul normelor speciale, fiind eronat argumentul analogiei, expus de către pârât.

În final, se impune a se preciza că trimiterile, din cuprinsul memoriului de recurs, privitoare la modalitatea de stabilire, de către instanțele fondului, a situației de fapt relevă aspecte de temeinicie, excluse controlului de legalitate realizat de către instanța de recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi primite.

Pentru aceste considerente, conform prevederilor art. 497 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. și de pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. și de pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1309/2021-A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2023.