Decizia nr. 2199/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 136/2017 a Tribunalului Bihor

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar la plata sumei totale de 692.967,35 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferente unui număr de 20 de autorizații de construire.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor: Prin sentința nr. 136/C din 26 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea: Prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în rejudecare: Prin sentința nr. 132/C din 25 septembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor. A admis, în parte, acțiunea și 1-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 16.298,32 RON reprezentând cotă și penalități de întârziere, aferente autorizațiilor de construire nr. x/2011 și nr. y/2011. A respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 595.919,26 RON. Restul pretențiilor au fost respinse ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, după rejudecare: Prin decizia nr. 875/A din data de 25.11.2019, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Bihor, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C, pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest București și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: A respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și a majorat pretențiile reclamantei de la suma de 16.298,32 RON la suma de 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente: AC x/16.11.2009, AC x/13.05.2009, AC x/22.07.2010, AC x/22.07.2010, AC x/07.06.2011, AC x/07.06.2011, AC x/22.02.2011, AC x/07.06.2011, AC x/03.05.2011, AC x/03.05.2011, AC x/02.05.2011, AC x/27.01.2011, AC x/10.01.2011, AC x/08.11.2010, AC x/12.08.2010, AC x/05.04.2011, AC x/07.06.2011, AC x/07.06.2011. Restul dispozițiilor sentinței atacate au fost menținute. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei sus-menționate, pârâtul a declarat recurs. II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recursul principal Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: Recurentul-pârât învederează că potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 63/2001 privind înființarea Inspectoratului de Stat în Construcții - I.S.C., acesta se finanțează integral din venituri proprii, aceste venituri având regim de taxe nefiscale. Potrivit art. 16 alin. (1) din Ordinul nr. 198/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Inspectoratului de Stat în Construcții - "I.S.C. se finanțează integral din surse extrabugetare, adică nu sunt venituri înscrise în buget, sunt venituri care se fac în afara bugetului. ceea ce înseamnă că nu se varsă ia bugetul de stat consolidate. Acest fapt rezultă și din Registrul fiscal care este publicat pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, și care a fost actualizat la data de 17.01.2020. deci ulterior, pronunțării deciziei nr. 8/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 19.02.2018. Astfel, după cum se poate observa, încă la data de 17.01.2020 acest registru nu a fost modificat, acesta fiind împărțit în mai multe categorii printre care se regăsește și Registrul taxelor și tarifelor nefiscale. în cadrul acestui registru sunt prevăzute ca fiind tarife nefiscale și - taxe și tarife autorizare-taxe de autorizare în domeniul inspecției în construcții. Ca atare, rezultă în mod evident suma solicitată aferentă celor 20 de autorizații de construire care au fost emise pentru lucrări de reparare și modernizare ale unor străzi, lucrări care au fost de interes local și care au fost recepționate în anul 2011 (conform Anexei atașate la acțiune) nu reprezintă taxe fiscale cărora le-ar fi aplicabile prevederile Codul fiscal și de procedură fiscală. În opinia recurentului-pârât acestea reprezintă taxe nefiscale, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ., care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. În consecință, se solicită instanței de recurs a avea în vedere că pentru toate cele 20 de autorizații de construire, procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor au fost încheiate în anul 2011. Prin urmare, momentul finalizării lucrării coincide cu cel al semnării procesului-verbal de recepție, deoarece numai de la această dată există certitudinea finalizării construcției în condițiile legii și implicit a valorii finale a lucrării. Acest fapt se prevede și în art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017 (Text publicat în M. Of. al României în vigoare de la 29 iulie 2017), unde se artă că "Data finalizării recepției la terminarea lucrărilor este data semnării de către investitor a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor". Însă, așa cum s-a arătat deja, aceste taxe sunt venituri nefiscale, și sunt supuse normelor de drept civil, iar nu normelor de drept fiscal, termenul de prescripție fiind de trei ani. Așadar, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal, pe de o parte că, în speță sunt aplicabile normele de drept fiscal și termenul de prescripție este de 5 ani, iar pe de altă parte, că acesta începe să curgă de la data de 01.01.2012. În consecință, față de cele arătate, prin raportate și la data înregistrării acțiunii (21.12.2016), precum și în considerarea faptului că termenul de prescripție este de trei ani, potrivit art. 2517 din C. civ., termen care curge de la data încheierii proceselor-verbale de recepție, recurentul susține că este prescris dreptul material la acțiune. Același recurent pretinde că prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit incidența în cauză a Deciziei nr. 8/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. S-a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal, pe de o parte că, în speță, sunt aplicabile normele de drept fiscal și că termenul de prescripție este de 5 ani, iar, pe de altă parte, că acesta începe să curgă de la data de 01.01.2012. Instanța de apel a reținut în mod nelegal că autorizațiile de construire nr. x/2011 și nr. y/2011 nu au ca obiect terenuri expropriate, și, prin urmare, nu cad sub incidența art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susținând că ambele autorizații au fost emise pentru modernizarea străzilor, respectiv "strada Coralilor" și "strada Delfinului" din municipiul Oradea, iar lucrările efectuate au fost recepționate tot în anul 2011. Or, mai arată recurentul-pârât, în raport de data emiterii autorizațiilor de construire și data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2011, în baza principiului activității legii, potrivit căruia dispozițiile legale se aplică raporturilor juridice născute cât timp acestea sunt în vigoare, în cauză sunt incidente prevederile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 care instituie scutirea sa de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data nașterii obligației de plată a cotei prevăzute de lege. II.1.2. Recursul incident Prin recursul formulat, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 255/2010 prin raportare la autorizațiile de construire nr. x/2010 și nr. y/2011, apreciind că, în cazul celor două autorizații, ar fi incidente dispozițiile art. 25 din legea menționată. Recurentul-reclamant arată că obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare, îl constituie exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Considerând greșit că pârâtul nu datorează reclamantului cotele de 0,7% și 0,1% a făcut o confuzie între situațiile în care operează această scutire, întrucât textul de lege invocat face referire doar la "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor (...) sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean si local (...)", ceea ce însemană că această scutire nu se aplică pentru toate investițiile/obiectivele de interes național, județean sau local, în sectorul drumurilor. Un argument suplimentar în sensul că prevederile art. 25 din Legea nr. 255/2010 se referă la scutirile acordate de la plata cotelor de 0,7% și 0,1% doar pentru realizarea proiectelor ce necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, decurge și din faptul că acesta face parte din capitolul VI al legii denumit "Avize, acorduri, certificate și autorizații" ce se referă la alte obligații ale expropriatorului (art. 24), dar și alte scutiri de la plata| taxelor/tarifelor, aferente procedurilor de intabulare a terenurilor necesare realizării obiectivelor de interes național, județean sau local (art. 27). Cu alte cuvinte, alin. (2) al art. 25 trebuie privit în contextul actului normativ, al obiectului de reglementare al acestuia, neputându-i fi dat un alt înțeles, în lipsa unei dispoziții legale exprese. În consecință, recurentul susține că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 scutesc de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. numai proiectele care întrunesc în mod cumulativ următoarele condiții: sunt cuprinse în programul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, Ministerului Mediului și Pădurilor, Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale, privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local, realizarea proiectelor să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Instanța a nesocotit în mod vădit însă înțelesul dat de legiuitor dispozițiilor Legii nr. 255/2010, hotărârea pronunțată fiind profund nelegală, ca efect al neînțelegerii cauzei deduse judecății. În speță, nu s-a făcut dovada că pentru lucrările autorizate prin autorizațiile de construire nr. x/2010 și nr. y/2011 s-au urmat etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, astfel încât, recurentul-reclamant susține că lucrările nu se încadrează în acest act normativ și, în privința acestora, nu operează nicio scutire de la plata cotelor, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010. În consecință, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și obligarea Municipiului Oradea la plata sumei totale de 692.967,35 Iei reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente autorizațiilor de construire indicate în cererea de chemare în judecată. II.2. Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului pârâtului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 septembrie 2010, completul de filtru admis în principiu recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar împotriva deciziei civile nr. 875A din data de 25 noiembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă și recursul incident declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. pentru Inspectoratul Regional în Construcții Nord-Vest București împotriva aceleiași decizii și a fixat termen de judecată la data de 3 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, în speță nefiind reținută incidența nulității recursului formulat de către pârât, potrivit celor invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea la recursul principal. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, într-o primă critică susținută prin motivele recursului principal, reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că, în cauză, cu privire la termenul de prescripție, sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ., iar nu cele din art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestând caracterul de creanțe fiscale a sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995 și al art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 pentru un număr de 20 de autorizații de construire. Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată în pricina de față încă din primul ciclu procesual, curtea de apel, în prima decizie pronunțată în calea devolutivă de atac (decizia civilă nr. 767/3.07.2018), dispunând respingerea excepției, prin aplicarea Deciziei nr. 8 din 19 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 441 din 25 mai 2018. Decizia pronunțată în apel, din primul ciclu procesual, nu a fost atacată cu recurs, astfel încât, această dezlegare a instanței de apel era intrată sub autoritate de lucru judecat, fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. Cu toate acestea, prima instanță, în al doilea ciclu procesual, a reluat dezbaterea asupra acestei excepții, respingând o parte dintre pretenții pe calea acestei excepții procesuale absolute, de fond, reținând, totodată, că doar în privința a 4 dintre cele 20 de autorizații de construire termenul de prescripție nu este împlinit, anume pentru autorizațiile de construire nr. x/2011, y/2011, z/2011 și 1745/2010. În privința autorizațiilor de construire nr. x/2011 și nr. y/2010, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reținându-se că operează o scutire legală de la plata taxelor datorate în temeiul Legii nr. 10/1995 și al Legii nr. 50/1991către Inspectoratul de Stat în Construcții. Drept urmare, s-a dispus obligarea pârâtului la plata taxelor aferente autorizațiilor de construire nr. x/2011 și nr. y/2011 către reclamant, în sumă de 16.298,32 RON, reprezentând taxe (cotele aferente acestor autorizații de 0,7% și 0,1%), precum și penalități de întârziere. Curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a restabilit efectele lucrului judecat și a admis apelul reclamatului, reținând că taxele solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă creanțe fiscale, astfel cum deja se stabilise cu autoritate de lucrul judecat prin decizia civilă nr. 767/3.07.2018 a aceleiași instanțe de apel, constatându-se că reclamantul însuși este doar un administrator al acestor obligații fiscale, conform celor dezlegate prin Decizia nr. 8 din 19 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Ca atare, cu respectarea aceleiași hotărâri prealabile obligatorii pentru instanțe, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 cu privire la termenul de prescripție ce operează în această materie, anume termenul de 5 ani, termen care începe să curgă conform regulii instituite de art. 91 alin. (2) din același act normativ - de la 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a născut creanța, iar nu data procesului-verbal de recepție, cum eronat reținuse prima instanță, acesta fiind numai momentul finalizării lucrării. Totodată, curtea de apel, prin decizia recurată, a reținut că, deși dezlegările instanței supreme în cadrul mecanismului de unificare al întrebărilor prealabile privesc doar creanța reglementată de art. 40 din Legea nr. 10/1995 (cota de 0,7%), același raționament este valabil mutatis mutandis și în privința creanței stabilite de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 (cota de 0,1%), care este, de asemenea, o creanță fiscală, cu consecința aceluiași regim juridic și în privința termenului de prescripție. Revenind la motivele de recurs ale pârâtului, se constată că acesta contestă și în această etapă procesuală caracterul de creanțe fiscale al acestor taxe, ceea ce atrage și susținerile subsecvente, anume că, în privința termenului de prescripție, în cauză nu este aplicabil art. 91 din O.G. nr. 92/2003, ci termenul de prescripție de drept comun, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ. Cu toate că instanța de apel a dat posibilitatea părților de a se exprima asupra incidenței în pricina de față a Deciziei nr. 8/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura hotărârii prealabile (aceasta fiind pronunțată și publicată în Monitorul Oficial pe parcursul primului ciclu procesual în apel), pârâtul a contestat incidența în speță a dezlegărilor cuprinse în această decizie de unificare, pe baza unor argumente legale, reluate, de altfel, și în prezentul recurs. Astfel, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 63/2001 privind înființarea Inspectoratului de Stat în Construcții - I.S.C., din care reiese că acesta se finanțează integral din venituri proprii, iar aceste venituri au regim taxe nefiscale. Pe de altă parte, s-a susținut că potrivit art. 16 alin. (1) din Ordinul nr. 198/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Inspectoratului de Stat în Construcții - "I.S.C. se finanțează integral din surse extrabugetare", adică nu sunt venituri înscrise în buget, sunt venituri care se fac în afara bugetului, ceea ce înseamnă că nu se varsă la bugetul de stat consolidat. Același pârât a mai arătat că acest fapt rezultă și din Registrul fiscal care este publicat pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, și care a fost actualizat la data de 17.01.2020, deci, ulterior, pronunțării Deciziei nr. 8/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 19.02.2018. Înalta Curte constată că pârâtul, în relație sau nu cu efectele Deciziei nr. 8/2018, a invocat aceste apărări în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, prin actele de procedură pe care le-a formulat, însă, instanța de apel, prin decizia recurată nu a justificat opțiunea aplicării Deciziei nr. 8/2018 și prin înlăturarea apărărilor pârâtului, astfel cum au fost anterior redate, apărări formulate și prin întâmpinarea la motivele de apel, deși o atare obligație subzista în sarcina sa, în temeiul prevederilor art. 477-479 din C. proc. civ. Având în vedere că apărările susținute de către pârât prin trimiterile la normele legale evocate intră în conflict cu aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 8/2018, instanța de apel era datoare să analizeze în mod real și efectiv aceste susțineri ale pârâtului și numai în cazul înlăturării acestora se putea trece la demonstrarea aplicării în cauză a art. 91 din O.G. nr. 92/2003 pe baza celor dezlegate în hotărârea prealabilă, respectiv Decizia nr. 8/2018. Cum instanța de apel, în calea devolutivă de atac, nu a realizat o atare analiză, această verificare nu este posibilă în prezentul recurs, recursul fiind o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, prin norme imperative. În plus, art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. stabilește astfel: "(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Din acest punct de vedere, Înalta Curte, în aplicarea art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., consideră că aceste critici se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar nu celui de la pct. 8, astfel cum recurentul-pârât a susținut. Într-un al doilea motiv de recurs, de asemenea, întemeiat pe ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel în mod nelegal a reținut că autorizațiile de construire nr. x/2011 și nr. y/2011 nu au ca obiect terenuri expropriate, și, prin urmare, nu cad sub incidența art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Ambele autorizații au fost emise pentru modernizarea unor străzi, respectiv "strada Coralilor" și "strada Delfinului" din municipiul Oradea, iar lucrările efectuate au fost recepționate tot în anul 2011. În această etapă a analizei, Înalta Curte reține că prin recursul incident, și recurentul-reclamant a invocat, din perspectiva aceluiași motiv de casare, greșita aplicare a acelorași dispoziții - art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 - în legătură însă cu autorizațiile de construire nr. x/2010 și nr. y/2011, susținând că, în privința lucrărilor efectuate în baza acestor autorizații nu operează scutirea legală de la achitarea cotelor prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cum greșit a stabilit instanța de apel. Autorizația x/11.11.2010 a fost emisă pentru "Modernizarea Str. x", recepționată prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/31.03.2011, iar autorizația nr. x/2011 a fost emisă pentru "Amenajare parcări și alei zona Aleea Călinului - Henrik Ibsen, pe domeniul public", recepționată prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/5.12.2011. Referitor la susținerile părților din motivele de apel asupra acestor aspecte - incidența dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în privința tuturor celor 4 autorizații de construire, anume nr. 705/2011 și nr. 707/2011 (cu privire la care prima instanță a dispus achitarea cotelor legale și a penalităților de întârziere), dar și autorizațiilor nr. x/2011 și y/2010, (exceptate de la plata acelorași taxe) - curtea de apel a reținut următoarele: "În ceea ce privește autorizațiile nr. x/2010 și nr. y/2011, în mod corect a reținut instanța de fond că pârâta nu datorează taxele de 01% și 0,7 %, deoarece potrivit adresei din data de 13.11.2018 s-au efectuat exproprieri. Prin Decizia nr. 44/2019 a ÎCCJ, în Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației publice, Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor Publice și Agenția națională pentru resurse Minerale sau cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local. Aceste statuări sunt obligatorii în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care motivele de apel ale Municipiului Oradea sunt nefondate și nu pot fi primite." Înalta Curte constată că această modalitate de soluționare a acestor critici din motivele de apel - incidența prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 cu referire la cele 4 autorizații de construire - nu permite exercitarea controlului de legalitate, întrucât instanța de apel nu a indicat cerințele intrinseci ale normei a cărei aplicare a realizat-o și nu a demonstrat verificarea efectivă a acestor condiții în cauză prin aplicare la circumstanțele particulare ale pricinii ce conturează situația de fapt a speței, astfel încât, nu rezultă de ce în privința unora dintre autorizații cerințele normei sunt îndeplinite pentru a opera scutirea de la achitarea cotelor solicitate, în schimb, pentru celelalte două autorizații, condițiile normei nu sunt întrunite. Mai mult decât atât, se reține că, în mod lapidar s-a făcut trimitere la o "adresă din 13.11.2018 din care ar rezulta că s-au efectuat exproprieri", fără a se arăta conținutul adresei, emitentul ei și nici condiția legală care a justificat trimiterea la o atare împrejurare, astfel încât, în absența posibilității instanței de recurs de a face aprecieri de fapt, nu este posibil a se determina nici la care dintre cele 4 autorizații de construire în legătură cu care se cerea verificarea incidenței art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, era utilă o astfel de circumstanță, întrucât prin acest considerent comun s-a răspuns atât motivelor de apel ale pârâtului (referitoare la autorizațiile nr. x/2011 și nr. y/2011), cât și celor ale reclamantului (privind autorizațiile nr. x/2010 și nr. y/2011). Pe de altă parte, curtea de apel, în soluționarea acelorași motive de apel, s-a raportat și la dezlegările date de instanța supremă prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauza fiind amânată în apel la termenul din 16 septembrie 2019 pentru termenul din 11 noiembrie 2019, în vederea pronunțării acestei decizii. Deși instanța de apel, în primul ciclu procesual a dat posibilitatea părților de a cunoaște considerentele Deciziei nr. 8/2019, amânând cauza în acest scop, curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, nu a procedat în mod similar în legătură cu Decizia nr. 44/2019, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, în condițiile în care, în speța de față, sunt pertinente și considerentele acestei decizii, în cadrul căreia se realizează o analiză de substanță a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, așadar a formei legii ce interesează și speța de față. În consecință, Înalta Curte apreciază că și pentru acest motiv se impune admiterea recursului, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să realizeze o analiză reală și efectivă a cerințelor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 (în forma legii aplicabilă speței), să identifice condițiile normei ce se impun a fi verificate în cauză și să ia în considerare și considerentele Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 46 din 23 ianuarie 2020 (după data pronunțării deciziei recurate), evaluând și susținerile ambelor părți cu privire la această chestiune. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, va admite atât recursul principal, cât și recursul incident, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.