ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1087/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea prin Primar la plata sumei totale de 457.711,34 RON, reprezentând cota de 0,1% și cota de 0,7%, aferentă unui număr de 38 de autorizații de construire, cu penalități de întârziere.

Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 2947 din 18 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței funcționale a secției a III-a a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I-a Civile a Tribunalului Bihor.

În pronunțarea acestei soluții instanța a reținut că în cauză nu există vreun act administrativ tipic sau asimilat care să fie supus controlului instanței, astfel că nu se poate vorbi de contencios administrativ, pentru a se stabili competența instanței după criteriile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei revenind astfel instanței de drept comun, respectiv civile, determinate în raport cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 201/C din 20 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar și a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. BUCUREȘTI.

Prin decizia civilă nr. 502/A/2018 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, s-a admis apelul reclamantului și s-a schimbat în totalitate sentința apelată.

S-a admis cererea de chemare în judecată, iar pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar a fost obligat să plătească recurentului suma totală de 457.711,34 RON reprezentând creanțe fiscale, respectiv cota de 0,1%, respectiv cota de 0,7%, calculată la valoarea finală a lucrărilor autorizate și penalități de întârziere aferente debitului principal, corespunzătoare autorizațiilor de construire: AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/13.11.2011, AC nr. x/22.10.2009, AC nr. x/9.06.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/13.10.2011, AC nr. x/23.07.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/24.11.2011, AC nr. x/11.06.2012, AC nr. x/14.10.2010, AC nr. x/9.06.2011, AC nr. x/23.08.2011, AC nr. x/5.10.2011, AC nr. x/30.09.2011, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/9.02.2012, AC nr. x/8.02.2012, AC nr. x/10.05.2011, AC nr. x/7.03.2012, AC nr. x/9.03.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/20.07.2012, AC nr. x/28.09.2011, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/12.06.2012, AC nr. x/18.06.2012, AC nr. x/3.08.2012 și AC nr. x/18.06.2012.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva modului de interpretare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, forma în vigoare în anul 2010, față de dispozițiile art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de apel s-a raportat în analiză la Decizia 8 din 19 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 441 din 25.05.2018.

S-a avut în vedere că din considerentele acestei decizii, rezultă faptul că natura juridică a creanței, născute în temeiul art. 40 din Legea 10/1995, respectiv cota de 0,70% din cheltuielile aferente executării construcției, este cea a unei creanțe fiscale, prescriptibilă în termenul de 5 ani specific raporturilor juridice fiscale, ce curge cu începere din 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța, fiind supusă dispozițiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 cu modificările și completările ulterioare.

În acest context, s-a statuat în sensul că termenul de prescripție pentru plata cotelor din creanțele fiscale datorate, raportat la valoarea finală a lucrării, curge de la data procesului-verbal de recepție în care este menționată valoarea finală a acesteia. Cum în cauză procesele-verbale de recepție, pentru toate lucrările executate și autorizate s-au întocmit în anul 2012, s-a considerat că termenul de prescripție al creanței fiscale pentru fiecare dintre sumele aferente lucrărilor autorizate, a început să curgă la 1 ianuarie 2013 și nu era împlinit, pentru niciuna dintre acestea la 26.06.2017, termenul de prescripție de 5 ani, calculat în condițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, nefiind împlinit.

Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 30, art. 37 alin. (3) și (4) din Legea 50/1991 coroborat cu art. 40 din Legea nr. 10/1995, pârâtul avea obligația de a achita reclamantului o cotă de 1% și respectiv de 7% din valoarea finală a lucrărilor autorizate, regularizate la data recepției lucrării, în termen de 15 zile de la finalizarea lucrării de construcție, potrivit art. 264 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu completările și modificările ulterioare, în forma sa de la data recepției lucrării, scop în care autorul lucrării avea obligația de a declara valoarea lucrării la data recepției acesteia.

De asemenea, s-a reținut că neîndeplinirea acestei obligații în termen de 15 zile de la finalizarea lucrării dă dreptul titularului dreptului să calculeze penalități de întârziere de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, fără a se depăși debitul principal.

În aplicarea acestor dispoziții legale, reclamantul a calculat pentru fiecare autorizație de construcție emisă, depusă la dosar, cota de 0,1% și respectiv 0,7%, raportat la valoarea finală a lucrării, așa cum apar aceste valori în procesele-verbale de recepție a lucrării executate, depuse la dosar pentru fiecare debit solicitat în parte, precum și penalități de întârziere de 0,15% pentru fiecare creanță fiscală în parte, fără ca suma calculată cu titlu de penalități să depășească valoarea debitului principal, potrivit dispozițiilor legale.

Curtea a avut în vedere că modul de calcul al creanței se regăsește în mod detaliat pentru fiecare creanță fiscală în parte, în cererea de chemare în judecată, în Anexa 1, totalizând suma de 457.711,34 RON, sumele calculate corespunzând valorilor rezultate din cele 38 de procese-verbale de recepție lucrări, aferente celor 38 de autorizații de construcție, ce se regăsesc la dosar, toate lucrările fiind recepționate în anul 2012.

Instanța de apel a reținut că nici în fața instanței de fond și nici în apel pârâtul intimat nu a adus critici concrete nici modului de calcul al sumei și nici sumei finale solicitate în concret în urma totalizării debitului reprezentând creanțe fiscale și penalități aferente, formulându-se critici în principal în privința prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului.

La data de 12 iulie 2018, pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant.

Recurentul susține că instanța de apel, în analizarea fondului cauzei, face referire doar la faptul că pârâtul nu a adus critici concrete modului de calcul al sumei și nici sumei finale solicitate prin acțiunea formulată, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel. Contrar celor reținute, recurentul arată că a contestat în totalitate însăși obligația de a plăti sumele solicitate, arătând în primul rând că sunt prescrise, iar în subsidiar că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 și ale Legii nr. 255/2010, potrivit cărora pârâtul Municipiul Oradea este scutit de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții.

Astfel, raportat la data emiterii autorizațiilor de construire, respectiv între anii 2011-2012 și data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2012, în baza principiului activității legii, potrivit căruia dispozițiile legale se aplică raporturilor juridice născute cât timp acestea sunt în vigoare, recurentul consideră că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, care instituie scutirea recurentului - pârât de la plata taxelor menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data nașterii obligației de plată a cotei prevăzute de lege.

Recurentul-pârât mai susține și faptul că pe rolul Tribunalului Bihor a fost înregistrat dosarul cu nr. x/2016, având ca obiect pretenții (același obiect și aceleași părți ca și în prezentul dosar), doar că sumele solicitate sunt aferente unor autorizații de construire care au fost emise într-o altă perioadă, respectiv între anii 2009-2010. În această speță, Tribunalul Bihor a respins ca fiind prescrisă acțiunea reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții, fără a analiza și hotărî fondul cauzei. Împotriva sentinței, Inspectoratul de Stat în Construcții a declarat apel, iar ca urmare a faptului că pe parcursul judecării litigiului a fost pronunțată decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 a Înaltei Curți, datorită căreia prescripția nu mai operează, Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, pronunțată într-o speță similară, a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de această situație, recurentul-pârât apreciază că instanța de apel a soluționat în mod eronat cauza în acest fel, deoarece nici prin sentința pronunțată în dosarul de față instanța nu a analizat fondul cauzei, limitându-se doar la analiza excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Municipiul Oradea.

Recurentul a mai susținut că, raportat la data emiterii autorizațiilor de construire, respectiv între anii 2011-2012 și data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2012, în baza principiului activității legii, potrivit căruia dispozițiile legale se aplică raporturilor juridice născute, cât timp acestea sunt în vigoare, în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 184/2008 și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, care instituie scutirea intimatului Municipiul Oradea de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data nașterii obligației de plată a cotei prevăzute de lege.

Intimatul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - I.S.C. BUCUREȘTI a depus "răspuns la întâmpinare", prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Prin încheierea nr. 203 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin încheierea nr. 689 din 2 aprilie 2019 a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a suspendat judecata cauzei, înaintând dosarul, spre competentă soluționare, Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 113 din 13 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a admis în principiu recursul declarat de declarat de pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

La termenul din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul și-a încadrat motivele de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Acesta susține, în esență, că instanța de apel, în evocarea fondului, nu i-a examinat în cadrul controlului judiciar argumentele, hotărârii pronunțate lipsindu-i raționamentul logico-juridic complet care să fundamenteze soluția pronunțată. Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate în legătură cu decizia atacată se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Sub acest aspect, prioritar se reține că prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă iar instanța de apel a constatat că excepția prescripției dreptului material ala acțiune a fost greșit admisă, soluție care nu formează obiectul contestării în recurs.

Cu toate acestea, legea cuprinde o formulă largă în cuprinsul ipotezei reglementate prin art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., ce include în conținutul său neregulile procedurale care au determinat pronunțarea soluției fără cercetarea fondului, cum este în cazul respingerii ca prescrisă.

Prin urmare, deși instanța de apel a constatat în speță că, în mod greșit, s-a soluționat procesul fără a se intra în judecata fondului, pe baza excepției care a fost admisă, soluția corectă nu era de schimbare a sentinței, ci de anulare a acesteia, urmând a se evoca fondul în măsura în care părțile nu solicitaseră trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cauză, instanța de apel fiind îndrituită să rejudece cauza sub toate aspectele, în virtutea faptului că prin apelul reclamantului se invocase greșita necercetare a fondului și nulitatea hotărârii primei instanțe.

Prin urmare, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., prin care s-a înlăturat incidența dublului grad de jurisdicție, instanța de apel, după admiterea căii de atac, era învestită cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului.

În cuprinsul considerentelor aferente soluției privind cererea de chemare în judecată a reclamantului ar fi trebuit să aibă în vedere și apărările pârâtului și să indice normele juridice aplicate la situația de fapt stabilită, în caz contrar aducându-se atingere principiului dreptului la apărare, contradictorialității procesului și principiului egalității de arme între părți în cadrul acestuia.

Instanța de apel nu a luat în considerare apărările din cadrul întâmpinării depuse la instanța fondului, prin care pârâtul a contestat în fața tribunalului existența obligației de plată a sumelor solicitate prin acțiune.

Această apărare a fost amplu argumentată de pârât prin trimiterea la cadrul legislativ pe care l-a apreciat ca fiind incident în speță, invocându-se următoarele:

Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție autostrăzi și drumuri naționale a reglementat până la data de 23 decembrie 2010 cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național județean și local prevăzute la art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Conform prevederilor acestei legi, respectiv art. 3 alin. (10), până la data de 23 decembrie 2010, "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Această lege a fost modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, dar și în cuprinsul acesteia a fost menținută prevederea referitoare la faptul că "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Deși prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, Legea nr. 184/2008, care a modificat Legea nr. 198/2004 nu este abrogată, ceea ce înseamnă că scutirea taxelor menționate mai sus, aferente proiectelor cuprinse în programul autorităților administrației publice locale ar opera în continuare.

Prin urmare în opinia pârâtului, din cuprinsul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ar rezulta faptul că proiectele autorităților administrației publice locale care privesc dezvoltarea de obiective de interes local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții, prevăzute de Legea nr. 10/1995 și de Legea nr. 50/1991.

În finalul argumentației, recurentul-pârât a făcut trimitere la Anexa acțiunii, arătând că aceasta cuprinde lista obiectivelor de investiții recepționate în anul 2012 de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORADEA pe care le-a apreciat ca fiind de interes local și situate, astfel, în sfera de reglementare a Legii nr. 184/2008, scutite de la plata taxelor către ISPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII.

În baza acestei argumentații recurentul-pârât a solicitat, în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată, apărările nefiind limitate la incidența prescripției extinctive.

Instanța de apel a ignorat în totalitate aceste apărări și a reținut în mod eronat faptul că pârâtul nu ar fi adus critici nici modului de calcul al sumei și nici sumei finale solicitate în concret în urma totalizării debitului, reprezentând creanțele fiscale și penalitățile aferente, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță a apelului reclamantului, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL ORADEA prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 502/A din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.