Decizia nr. 212/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 9683/2019 a Judecătoriei Craiova

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 9 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a solicitat obligarea pârâtei S.C. Georsif S.R.L., prin administrator A., la plata unei despăgubiri în sumă de 425.350 RON, reprezentând contravaloarea taxelor de licență și de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot-machine, datorate și neachitate către bugetul de stat.

Hotărârea Judecătoriei Craiova Prin sentința civilă nr. 9683 din 20 septembrie 2019, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Hotărârea Tribunalului Dolj Prin decizia nr. 378 din 23 iulie 2020, Tribunalul Dolj – secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta S.C. Georsif S.R.L., prin administrator A., la plata sumelor de 25.000 RON, reprezentând taxa aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc, 32.000 RON, constând în taxa pentru autorizația de exploatare a jocurilor de noroc pentru patru aparate de tip slot-machine și 350 RON, reprezentând venit încasat nelegal.

Hotărârea Curții de Apel Craiova Prin decizia nr. 56 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva sentinței nr. 378 din 23 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâta A., reprezentant al S.C. Georsif S.R.L..

Recursul Împotriva deciziei nr. 56 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția I civilă a declarat recurs reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, solicitând casarea hotărârii, reținerea cauzei spre rejudecare și obligarea pârâtei la plata sumei de 425.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii rezultate din încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, care a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că, în mod greșit curtea de apel nu a reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei, apreciind eronat că prejudiciul nu este cert și actual. Curtea a arătat că nu se poate reține existența unui prejudiciu cert, constând în contravaloarea taxelor pentru licență și autorizație nici în situația în care s-ar aprecia că, în lipsa săvârșirii faptei ilicite, alte persoane juridice ar fi achitat aceste sume, desfășurând o activitate legală, întrucât nu au fost realizate dovezi în acest sens, răspunderea penală fiind persoanlă. A susținut că această chestiune nu a format obiectul cauzei, iar activitatea de organizare a jocurilor de noroc poate fi desfășurată de orice agent economic ce îndeplinește condițiile legale de licențiere și autorizare, care achită taxele. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a arătat că prejudiciul este cert, fiind în strânsă legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei, aspect reliefat prin constatările organului de cercetare penală cu privire la existența faptei penale și la vinovăția pârâtei. A susținut că, din motivarea hotărârii recurate reiese că neplata celor două taxe, de autorizație și licență, nu reprezintă un prejudiciu cert, deși achitarea lor este prima condiție impusă de legislația în domeniu, taxele fiind reglementate prin lege. Chiar dacă operatorii economici licențiați pot funcționa doar ulterior achitării taxelor prevăzute de lege, curtea a constatat că este suficientă plata acestora pentru un număr mai mic de aparate față de cel prevăzut în O.U.G. nr. 77/2009. Prin pronunțarea acestei decizii, recurentul a apreciat că s-a creat un precedent periculos, în sensul că persoanele care vor să organizeze și să exploateze jocuri de noroc nu trebuie să achite taxele legale aferente celor 50 de aparate prevăzute de legiuitor, urmând a alege să exploateze aceste mijloace de joc fără îndeplinirea condițiilor legale de autorizare. Recurentul a făcut referire la prevederile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în sensul că acordarea licenței de organizare a jocurilor de noroc și a autorizației de exploatare se realizează cu perceperea unor taxe ce urmează a fi virate către bugetul consolidat al statului. A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (în prezent abrogate prin H.G. nr. 111/2018), cât și a celor ale art. 6 și art. 13 din O.U.G. nr. 77/2009, persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligația să achite la bugetul de stat suma de 25.000 RON, reprezentând taxa anuală pentru licența de organizare a jocurilor de noroc, precum și suma de 400.000 RON, constând în taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de aparate, prevăzut de reglementările legale în vigoare la data săvârșirii faptei. Recurentul a afirmat că, prin soluția adoptată, instanța nu a luat în considerare toate prevederile legale în vigoare, respectiv că prejudiciul trebuie să fie recuperat și plătit la bugetul de stat în cuantumul achitat de toți organizatorii de jocuri de noroc, care funcționează legal și achită taxele de licență și de autorizare pentru minim 50 aparate, pentru a nu crea discriminare între organizatori. A învederat că soluția instanței de apel este greșită, prin raportare la prevederile legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni în această materie nu va putea reține dispozițiile de drept material penal care incriminează fapta cercetată în cadrul unui proces penal. Recurentul a apreciat că persoana a cărei faptă ilicită a făcut obiectul unei cercetări penale (dar care nu a fost condamnată, fiind achitată sau dispunându-se încetarea procesului penal), și care este chemată în judecată într-o instanță civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, va rămâne subiect al judecății civile și în aceste condiții. Astfel, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă și elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanța civilă (în fața căreia se judecă doar latura civilă a faptei cauzatoare de prejudicii). În aceste condiții, instanța civilă va trebui să îl oblige pe autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, prin atragerea răspunderii civile delictuale. Recurentul a susținut că normele legale impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral prejudiciul, indiferent de natura morală sau materială a acestuia. A menționat că sunt aplicabile prevederile art. 1349 raportate la cele ale art. 1357 C. civ., repararea integrală prejudiciului reprezentând principiul răspunderii civile delictuale, conform art. 1385 alin. (1) din același act normativ. A susținut că, potrivit art. 14 C. proc. pen., acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspunderea civilă a inculpatului, repararea pagubei putându-se realiza în natură sau prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu mai este cu putință. Astfel cum reiese din constatările inspectorilor Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, cât și din actele de urmărire penală, vinovată de prejudicierea statului este pârâta, care, prin desfășurarea activităților de jocuri de noroc fără licență și autorizație, a urmărit cu intenție utilizarea mijloacelor de joc fără a respecta prevederile privind proveniența și amplasarea acestora într-o locație declarată la Registrul Comerțului, care să îndeplinească toate cerințele legale pentru exploatare. Față de această împrejurare, recurentul a apreciat că este greșit a se reține că, pentru recuperarea prejudiciului, se aplică principiul proporționalității, de îndată ce acest principiu își găsește aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege și se stabilește de către instanță, în măsura dovedirii sale de către reclamant. A arătat că, în speța dedusă judecății, cuantumul prejudiciului este reglementat prin lege, fiind cert, în sensul dispozițiilor art. 1532 C. proc. civ. și nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin lege, taxele neputând fi fragmentate în funcție de numărul de aparate pe care dorește operatorul să le exploateze, fiind obligatorie achitarea lor înainte de exploatare, pentru minimum 50 aparate, astfel cum a prevăzut legiuitorul. Recurentul a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 13, art. 14 și art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările și completările ulterioare, iar, în situația în care numărul de aparate scade sub minimul prevăzut de lege, după adoptarea măsurii de revocare a licenței de organizare a jocurilor de noroc, de încetare a valabilității autorizațiilor de exploatare sau după încetarea activităților, organizatorilor le revine obligația de a plăti toate taxele restante potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009. În ceea ce privește obligarea la recuperarea integrală a prejudiciului, a arătat că statul este, în toate raporturile juridice de drept, un subiect dominant, care pretinde o anumită conduită socială, iar, în cazul încălcării normelor sociale și legale, prin organele specializate, are obligația de a restabili ordinea încălcată, prin tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții. Aceste dispoziții legale au fost greșit înlăturate de instanța de apel, prin faptul că nu a coroborat normele legii speciale cu prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală și care instituie obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa. Recurentul a arătat că domeniul jocurilor de noroc este restrictiv, iar dreptul și condițiile de organizare a acestora constituie monopol de stat, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 77/2009. Acest act normativ impune restricții și obligativități, astfel că, după săvârșirea faptei penale, statul are obligația și dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligația de a suporta sancțiunile aplicate.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Intimata A. nu a formulat întâmpinare.

Parcursul dosarului Cauza a fost suspendată la 21 februarie 2022, după care, fiind sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 1385 C. civ. raportate la cele ale art. 13 alin. (1), art. 14 și art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77 din 24 iunie 2009, cu modificările ulterioare, în ceea ce privește interpretarea noțiunii de prejudiciu derivat din săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77 din 24 iunie 2009, a fost repusă pe rol la 1 noiembrie 2022 și s-a stabilit termen la 26 ianuarie 2023 pentru soluționarea recursului, pronunțarea fiind amânată la 9 februarie 2023, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele: Criticile invocate în recurs, subsumate de recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esență, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357, art. 1532 și art. 1385 alin. (1) C. civ., din perspectiva modalității de evaluare a prejudiciului, susținându-se că, în mod greșit nu s-a reținut caracterul cert al acestuia și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, acest aspect conducând la înlăturarea obligației pârâtei de a achita despăgubirile datorate bugetului de stat pentru neîndeplinirea obligațiilor pecuniare prevăzute de O.U.G. nr. 77/2009 (taxa de autorizare și de licență pentru un număr de 50 de aparate de tip slot-machine), în cuantumul solicitat prin acțiunea civilă. Raportând aceste critici la soluția pronunțată de instanța de apel și la considerentele reținute în fundamentarea acesteia, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Prioritar oricărei analize, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situația îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite. Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație. La baza răspunderii civile delictuale se află principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1385 alin. (1) C. civ.), despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, l-ar fi putut realiza și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (alin. (2) al aceluiași articol). Pe acest temei legal, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). În ambele situații, este necesar ca prejudiciul pretins de persoana păgubită prin săvârșirea faptei ilicite, căreia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existența acestuia este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent. Raportând aceste considerente și dispoziții legale la decizia recurată, Înalta Curte constată că, în mod corect curtea de apel a validat soluția instanței de fond, reținând că prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtei se limitează la sumele datorate pentru obținerea licenței de organizare a jocurilor de noroc (25.000 RON), a autorizației de exploatare pentru cele patru aparate tip slot-machine deținute (32.000 RON) și pentru venitul încasat nelegal ca urmare a folosinței acestora (350 RON). Raționamentul care a stat la baza confirmării soluției instanței de fond este rezultatul coroborării situației de fapt (necontestate de părți), cu prevederile O.U.G. nr. 77/2009, curtea reținând că prejudiciul reclamat de recurent se cuantifică în raport de daunele efectiv suferite, ținându-se cont de numărul de aparte exploatate în vederea obținerii câștigului de către pârâtă. Această statuare a instanței de apel este corectă de vreme ce, prin art. 12 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 77/2009, legiuitorul a stabilit că, în cazul jocurilor de tip slot-machine, autorizația de exploatare se acordă pentru fiecare mijloc de joc, iar, potrivit constatărilor echipei de inspectori a DGSCP – Serviciul Teritorial Sud Vest din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, în locația destinată desfășurării activității comerciale a S.C. Georsif S.R.L. (al cărei administrator era pârâta), a fost descoperit un număr de patru aparate de acest tip. Contrar celor susținute de către recurent, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se putea solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă prejudiciul efectiv sau beneficiul nerealizat, neputându-se vorbi, în nicio situație, despre un prejudiciu cert în privința existenței sale. Astfel cum s-a arătat, sunt certe prejudiciile actuale și viitoare, sigure că se vor produce, întinderea acestora fiind criteriul de bază în funcție de care se stabilesc daunele-interese, între prejudiciu și reparație trebuind să existe echivalență. Din această perspectivă, Înalta Curte va acredita aspectele statuate de curtea de apel asupra faptului că valoarea taxei de autorizare, în cuantumul solicitat de recurent, nu reprezintă un prejudiciu cert și actual, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, săvârșită de pârâtă. Argumentul care susține această ipoteză este cel potrivit căruia achitarea taxelor de licență și de autorizare nu conducea în mod automat la obținerea licenței și a autorizației, dispozițiile art. 15 alin. (1) și (6) din O.U.G. nr. 77/2009 impunând îndeplinirea unui cumul de obligații, referitoare, printre altele, la exploatarea unui număr minim de 50 de aparate de tip slot-machine de către un operator economic, care să aibă ca obiect principal de activitate organizarea de jocuri de noroc, existența avizului organelor de poliție acordat reprezentanților legali, precum și asociaților/acționarilor persoanei juridice, lipsa stării de incompatibilitate sau a unei condamnări suferite de reprezentantul persoanei juridice etc. În limitele în care recurentul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtei, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condițiile în care acest număr face parte dintr-o serie de alte condiții pentru care este necesară autorizarea pentru exploatarea mijloacelor de joc. Prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenței indicate de recurent, este cel produs în mod efectiv, prin exploatarea celor patru aparate de joc, cum, în mod corect a apreciat instanța de apel, care a validat cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, prin raportare la taxa aferentă autorizației de funcționare doar pentru aceste aparate. Critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a înlăturat obligarea pârâtei la plata integrală a prejudiciului, din perspectiva încălcării normelor sociale și legale de cei vinovați de săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă în urma cercetării penale efectuate față de pârâtă s-a reținut că aceasta a săvârșit cu vinovăție fapta penală prevăzută la art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, prejudiciul poate fi reparat numai prin raportare la gravitatea daunelor produse. Cât privește susținerea recurentului referitoare la faptul că, și în cazul pronunțării unei soluții penale definitive, prin care s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii, se impune tragerea la răspundere a acesteia pentru prejudiciul produs, în baza legii civile, Înalta Curte observă că, prin hotărârile pronunțate în etapele anterioare s-a instituit măsura obligării pârâtei la repararea prejudiciului, însă proporțional cu paguba creată, conform principiilor răspunderii civile delictuale. Deși, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o", se reține că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului, atunci când s-a pronunțat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cum este cazul în speță. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc împotriva deciziei nr. 56 din 10 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.