ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 15.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Național Pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în suma de 425.230 RON în baza dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., sumă ce reprezintă contravaloarea taxei de licență și respectiv de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate și neachitate către bugetul statului, suma fiind formată din: 25.000 RON taxă aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc; 400.000 RON (respectiv 50 de aparate, minim pentru autorizare x 8000 RON taxă pe aparat) - taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc și 230 RON reprezentând venit încasat din exploatarea nelegală a celor 13 aparate de jocuri de noroc, calculul de mai sus fiind făcut în conformitate cu pct. 1. I lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009 și pct. 1. II lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 9826/24.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Craiova a declinat competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința nr. 111/20 02 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul A. la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON reprezentând taxă aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc și la 104.000 RON reprezentând taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc pentru cele 13 aparate de tip slot-machine; totodată, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea față de pârâtul B..

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 2231/16.09.2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova, a declarat recurs reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că au fost încălcate prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ., dar și cele ale O.U.G. nr. 77/2009, întrucât pârâtul a fost obligat să achite taxa aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 13 aparate de tip slot-machine (taxă autorizație de 8.000 RON pentru fiecare aparat), și nu pentru 50 aparate minim așa cum se prevede în legislația specifică jocurilor de noroc.

Astfel, persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligația să achite la bugetul de stat 25.000 RON reprezentând taxa anuală aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc tip slot machine, precum și 400.000 RON reprezentând taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de mijloace de joc tip slot machine, prevăzut de reglementările legale în vigoare la data săvârșirii faptei.

Suma de 425.000 RON reprezintă doar taxă aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc și taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc, care se achită înainte de a începe activitatea de exploatare a jocurilor de noroc, nicidecum venituri realizate din exploatarea aparatelor de joc, iar aceste taxe nu au fost achitate la bugetul de stat, în condițiile în care pârâtul A., în calitate de administrator la C. S.R.L., a desfășurat activități de jocuri de noroc la fel ca și un organizator de jocuri care și-a plătit aceste taxe înainte de a începe activitatea.

Prin soluția adoptată, se ignoră prevederile legale în vigoare, prejudiciul trebuind să fie recuperat și plătit la bugetul de stat în cuantumul achitat de toți organizatorii de jocuri de noroc care funcționează legal și care plătesc taxa de licență și taxa de autorizare pentru minim 50 aparate.

Dacă pentru acei organizatori de jocuri de noroc, organizați legal, există obligația de a plăti aceste taxe pentru minim 50 aparate pentru a funcționa legal, atunci și pentru cei ce încalcă legea și au funcționat ca organizatori de jocuri de noroc trebuie să existe obligația de a plăti aceleași taxe, pentru a nu se crea o discriminare sau beneficiul unui tratament mai blând decât pentru organizatorii de jocuri de noroc corecți, onești și care își desfășoară activitatea în spiritul legii.

Faptul că persoana fizică nu poate, în contextul legislației în domeniul jocurilor de noroc, să fie licențiată și autorizată - drept pe care îl au doar persoanele juridice, conform art. 6 din O.U.G. nr. 77/2009 -, nu-i dă dreptul să desfășoare activități de jocuri de noroc fără a se constitui ca persoană juridică și fără să achite anticipat la bugetul statului (care deține monopolul asupra jocurilor de noroc desfășurate pe teritoriul României), a taxelor obligatorii înainte de a începe exploatarea acestor jocuri de noroc, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Soluția instanței de apel - ca, de altfel, și a primei instanțe de fond - este greșită prin raportare la prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ., deoarece instanța civilă învestită cu soluționarea acțiuni în răspundere civilă delictuală nu se va putea prevala de dispozițiile de drept material penal care incriminează fapta (aceeași faptă ilicită) ce a fost cercetată în cadrul unui proces penal.

Mai mult decât atât, o persoană care a făcut obiectul unei cercetări penale și care, în același timp, este chemată în judecată, în calitate de pârâtă, într-o instanță civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar care nu a fost însă condamnată (fiind achitată sau dispunându-se față de aceasta încetarea procesului penal), va rămâne subiect al judecății civile chiar și în aceste condiții. Cu alte cuvinte, dacă este condamnată, hotărârea penală este obligatorie pentru instanța civilă, dar, în schimb, dacă nu este condamnată penal, acest lucru nu va influența cercetarea judecătorească făcută de instanța civilă, adică hotărârea penală nu mai este obligatorie în instanța civilă.

Astfel, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă și elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanța civilă, în sensul că autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) va fi obligat să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit un fapt ilicit să repare integral toate prejudiciile care au rezultat din săvârșirea faptei, indiferent de caracterul lor, respectiv material sau moral. Indiferent de împrejurarea că fapta este sau nu infracțiune ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeași. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 14 din C. proc. pen., acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, repararea pagubei putându-se realiza în natura sau prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natura nu mai este de putință. Repararea integrală prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de art. 1385 alin. (1) C. civ.

Așa cum reiese din constatările inspectorilor ONJN, cât și din actele de urmărire penală, vinovați de prejudicierea statului se fac A. și B., care, prin desfășurarea activităților de jocuri de noroc în această formă, nelicențiată și neautorizată, au urmărit cu intenție utilizarea de mijloace de joc fără să respecte prevederile privind proveniența și amplasarea acestora într-o locație declarată la Registrul Comerțului care să îndeplinească toate cerințele legale pentru exploatare.

Astfel, este greșit a se reține de către instanțe că pentru recuperarea prejudiciului se aplică principiul proporționalității, de îndată ce acest principiu își găsește aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege și se stabilește de către instanță în măsura dovedirii acestuia de către reclamant. Or, în speță, acesta este reglementat de către lege.

Deși răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reținerea răspunderii penale unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puțin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective).

În ceea ce privește obligarea la recuperarea integrală a prejudiciului, recurenta a arătat că statul este în toate raporturile juridice de drept un subiect dominant care pretinde o anumită conduită socială pentru a menține o ordine în domeniul reglementat și tot statul este acela care, în caz de încălcare a normelor sociale și legale, prin organele sale specializate, are obligația restabilirii ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții.

În materia jocurilor de noroc, piața este una restrictivă, dreptul de a organiza, precum și condițiile de exploatare a acestora, constituie monopol de stat, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009. În acest sens, în repetate rânduri, Curtea Constituțională a constatat că în domeniul exploatării jocurilor de noroc - monopol de stat - statul poate adopta condițiile pe care le consideră necesare tocmai pentru a salvgarda imperativul interesului public, precum și pentru a asigura un control eficient al acestei activități în scopul evitării comportamentelor care intră în sfera penalului.

Gradul de pericol social al faptelor penale în materia jocurilor de noroc rezultă și din motivațiile pe care le-a avut legiuitorul român când a adoptat O.U.G. nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 77/2009.

Raportat la intenția legiuitorului din domeniul jocurilor de noroc, se observă că actul normativ impune restricții și obligativități, în consecință, după săvârșirea faptei penale, între stat și făptuitor, statul are obligația și, totodată, dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligația de a suporta consecința faptei sale și anume, să suporte sancțiunile aplicate. Respectarea disciplinei impuse în domeniul jocurilor de noroc se poate realiza doar prin menținerea acestor restricții și obligativități care au fost prevăzute de actul normativ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Recurentul nu a invocat vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, referirea la considerentele deciziei urmărind demonstrarea aplicării greșite de către instanța de apel a normelor de drept material incidente raportului juridic dedus judecății.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este învestită, prin motivele de recurs, exclusiv cu aspectul întinderii prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâtul A..

Astfel, aprecierea primei instanțe privind întrunirea în persoana pârâtului a elementelor răspunderii civile delictuale beneficiază de autoritate de lucru judecat, în condițiile în care pârâtul nu a declarat apel, iar apelul reclamantului a vizat doar cuantumul despăgubirilor la care pârâtul a fost obligat prin hotărârea primei instanțe.

În acest sens, în considerentele deciziei recurate s-a arătat că reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc nu a contestat situația de fapt reținută prin sentință, respectiv faptul că pârâtul A. a exploatat 13 aparate tip slot - machine, fără a se preocupa de obținerea autorizațiilor necesare funcționării acestora și fără a plăti taxele de autorizare și de funcționare.

În schimb, reclamantul a contestat aprecierea primei instanțe potrivit căreia prejudiciul rezultat din exploatarea celor 13 aparate este reprezentat, pe lângă contravaloarea licenței de organizare a jocurilor de noroc - care a fost acordată de către prima instanță - de contravaloarea taxei aferente autorizației doar pentru acestea, în cuantum de 104.000 RON, și nu de contravaloarea taxei aferente a unui număr de 50 de aparate, în cuantum de 400.000 RON, însă instanța de apel a înlăturat susțineri.

Prin motivele de recurs, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a legii în ceea ce privește limitarea prejudiciului doar la contravaloarea a 13 aparate, în loc de 50 aparate, ce reprezintă numărul minim necesar pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, care pot fi exploatate în cadrul aceleiași locații sau în locații diferite, conform art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Criticile recurentului - reclamant nu sunt fondate.

Dispozițiile art. 1385 C. civ., la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparației și impun principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă "pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

În ambele situații, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârșirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare.

Contrar celor susținute de către reclamant, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situație despre un prejudiciu cert în privința existenței sale.

După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării și exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârșirii faptei ilicite, cât și cea actuală, o persoană fizică nu ar obține nici licența de organizare a jocurilor de noroc și nici nu ar fi autorizată să le exploateze.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în luna iunie a anului 2014, prin "organizator de jocuri de noroc" se înțelege "persoana juridică licențiată să organizeze și să exploateze jocuri de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice".

De asemenea, conform art. 21 din aceeași ordonanță (conținutul textului din 2014 coincizând cu cel actual), "Răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență revine în totalitate persoanelor juridice care dețin licență de organizare a jocurilor de noroc."

Așadar, voința legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obțină licență de organizare și exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deține în mod legal o asemenea licență, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct și exclusiv răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc conform legii.

Contrar susținerilor recurentei, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condițiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 și cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obținut în mod efectiv licența.

Această definire explică obligația operatorilor economici organizatori de jocuri de noroc să suporte diferența rămasă de plată din taxa anuală aferentă autorizației/autorizațiilor de exploatare a jocurilor de noroc chiar și "după revocarea licenței de organizare a jocurilor de noroc, pe perioada suspendării autorizației de exploatare a jocurilor de noroc, precum și după încetarea activității de jocuri de noroc, sub orice formă", astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, la care se face referire prin motivele de recurs.

Norma citată are în vedere tocmai pe acele persoane juridice care au obținut licența, deci au calitatea de organizator de jocuri de noroc, calitate pe care nu o pierd, în privința obligațiilor fiscale ce le revin, nici după revocarea licenței sau încetarea activității de jocuri de noroc.

Așadar, norma invocată de către recurentă nu susține calitatea de organizator de jocuri de noroc a unei persoane fizice, atunci când aceasta exploatează jocuri de noroc, fără licență și fără autorizare prealabilă, dimpotrivă, o exclude, atât timp cât destinatarii normei sunt persoanele juridice care au deținut licența prevăzută de lege.

Drept urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situație similară cu o persoană juridică ce întrunește condițiile legale pentru organizarea și exploatarea a jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeași, în toate situațiile identice sau asemănătoare.

În limitele în care reclamanta a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtului persoană fizică, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condițiile în care acest număr face parte dintre condițiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care recurenta l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.

În cazul persoanei fizice, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenței pretinse de către recurentă și în limitele învestirii acestei instanțe de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea celor 13 mijloace de joc, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că și o persoană fizică putea fi subiect activ al infracțiunii de "desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevedea în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în anul 2014, are relevanță în acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din acest cod, "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Pe acest temei, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului nici măcar atunci când s-a pronunțat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un asemenea efect nu operează în ipoteza în care s-a renunțat chiar la urmărirea penală, prin ordonanță a Parchetului, precum în speță, iar instanța penală a pronunțat o încheiere prin care s-a admis cererea Parchetului de confirmare a acestei soluții.

Drept urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentei și pe acest aspect și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc împotriva deciziei nr. 2231 din 16 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.