ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1228/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 05.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a chemat în judecată pe pârâții A. și B. augustin, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în sumă de 425.000 RON, reprezentând contravaloarea taxei de licență și respectiv, de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate și neachitate către bugetul statului, suma fiind formată din 25.000 RON taxă aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc, 400.000 RON taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc (50 de aparate minim pentru autorizare x 8000 RON taxă pe aparat).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., prevederile pct. 1, I, lit. E) și pct. 1, II, lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009 pentru organizarea si exploatarea jocurilor de noroc, forma în vigoare la data săvârșirii faptei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 109/20.02.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019 - în urma declinării competenței Judecătoriei Craiova prin sentința civilă nr. 9825/24.09.2019 - s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 49.000 RON din care: 25.000 RON reprezentând taxă aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc și 24.000 RON taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc pentru cele 3 aparate de tip slot-machine; s-a respins cererea pârâtului A. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 2328/24.11.2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca tardiv formulat apelul pârâtului B. augustin împotriva sentinței menționate, respingând în prealabil cererea de repunere în termenul de apel, totodată, a respins apelul ca nefondat formulat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs atât reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, cât și pârâtul B. augustin, după cum urmează:

În cauză, prejudiciul produs bugetului de stat rezultă din situația concretă, reală, și nu dintr-o situație ipotetică în care operatorul ar fi respectat legislația în materie, întrucât aceste taxe sunt obligatorii pentru cei care organizează jocuri de noroc și se achită înainte de a începe activitatea de jocuri de noroc, pentru 50 aparate minim, așa cum legiuitorul a prevăzut în legislația specifică jocurilor de noroc, la data săvârșirii faptei.

Recurenta a citat prevederile art. 1 alin. (1) și (2), ale art. 6 și 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, precum și pe cele ale art. 1 și art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (în prezent abrogate prin H.G. nr. 111/2018), din care rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligația să achite la bugetul de stat 25.000 RON reprezentând taxa anuală aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc tip slot machine, precum și 400.000 RON reprezentând taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de mijloace de joc tip slot machine, ceea ce înseamnă că prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului este de 425.000 RON.

Această sumă reprezintă contravaloarea taxelor care se achită înainte de a începe activitatea de exploatare a jocurilor de noroc, nicidecum venituri realizate din exploatarea aparatelor de joc, iar aceste taxe nu au fost achitate la bugetul de stat, în condițiile în care pârâtul B. augustin, în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. și A., în calitate de proprietar al aparatelor, au desfășurat activități de jocuri de noroc la fel ca și un organizator de jocuri care și-a plătit aceste taxe înainte de a începe activitatea.

Dacă pentru acei organizatori de jocuri de noroc ce doresc să desfășoare o astfel de activitate și care respectă legea există obligația de a plăti aceste taxe pentru minim 50 aparate pentru a funcționa legal, atunci și pentru cei ce încalcă legea și au funcționat ca organizatori de jocuri de noroc trebuie să existe obligația de a plăti aceleași taxe, pentru a nu se crea o discriminare sau o facilitate ca aceștia să beneficieze de un tratament preferențial, mai blând decât pentru organizatorii de jocuri de noroc corecți, onești și care își desfășoară activitatea în spiritul legii.

Această decizie poate crea un precedent periculos prin care persoanele care vor să organizeze și să exploateze jocuri de noroc nu vor mai achita aceste taxe obligatorii pentru numărul minim de aparate (50 la data săvârșirii faptei, în prezent 75 aparate) și vor alege să exploateze aceste mijloace de joc fără îndeplinirea condițiilor legale de autorizare, fără plata acestor taxe, cu un număr mai mic de astfel de jocuri. Dacă sunt depistați într-o locație că au organizat activitatea de jocuri de noroc, aceștia nu vor răspunde nici măcar penal, pentru că procurorul adoptă o hotărâre de renunțare la urmărirea penală iar instanța civilă acordă această facilitate de a achita taxa de autorizare pentru numărul de mijloace de jocuri de noroc identificate în respectiva locație, iar statul nu ar mai încasa niciodată aceste taxe. Mai mult decât atât, aceștia nu ar mai achita la bugetul statului nici celelalte contribuții datorate bugetului general consolidat al statului.

Recurenta a susținut, totodată, că soluția instanței de apel este greșită și prin raportare la prevederile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă și elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanța civilă, care va trebui să-1 oblige pe autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe calea răspunderii civile delictuale, iar repararea este integrală, fără a se distinge în raport cu caracterul material sau moral al prejudiciului.

În cauză, prejudiciul nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin lege, taxele nu pot fi fragmentate în funcție de numărul de aparate care dorește operatorul să le exploateze, iar aceste taxe se achită obligatoriu înainte de a începe să exploateze jocuri de noroc, pentru minim 50 aparate, așa cum a prevăzut legiuitorul.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că pentru recuperarea prejudiciului se aplică principiul proporționalității, deoarece acest principiu își găsește aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege și se stabilește de către instanță în măsura dovedirii acestuia de către reclamant. În speță, însă, acesta este reglementat de către lege.

Deși răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reținerea răspunderii penale cel puțin a unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puțin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective, de pildă).

Recurenta a făcut referire și la prevederile art. 14, 15 și 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, arătând că, în situația în care numărul de aparate al unui organizator scade sub minimul prevăzut de lege, respectiv 50 de aparate, după adoptarea măsurii de revocare a licenței de organizare a jocurilor de noroc și de încetare a valabilității autorizațiilor de exploatare a jocurilor de noroc sau după încetarea activităților de jocuri de noroc organizatorilor le revine obligația de a plăti pentru toate taxele restante.

În ceea ce privește obligarea la recuperarea integral a prejudiciului, recurenta a precizat că statul este în toate raporturile juridice de drept un subiect dominant care pretinde o anumită conduită socială pentru a ține o ordine în domeniul reglementat și, tot statul este acela care, în caz de încălcare a normelor sociale și legale, prin organele sale specializate, are obligația restabilirii ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții.

Piața jocurilor de noroc este o piață restrictivă, dreptul de a organiza jocuri de noroc, precum și condițiile de exploatare a acestora constituie monopol de stat, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările și completările ulterioare. În acest sens, în repetate rânduri, Curtea Constituțională a constatat că în domeniul exploatării jocurilor de noroc - monopol de stat - statul poate adopta condițiile pe care le consideră necesare tocmai pentru a salvgarda imperativul interesului public, precum și pentru a asigura un control eficient al acestei activități în scopul evitării comportamentelor care intră în sfera penalului.

Gradul de pericol social al faptelor penale în materia jocurilor de noroc rezultă și din motivațiile pe care Ie-a avut legiuitorul român când a adoptat O.U.G. nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare, respectiv:

"...ținând seama de asigurarea prevenirii dependenței de jocuri de noroc, a protecției minorilor, a realizării unei mai bune supravegheri și a unui mai bun control asupra operatorilor economici autorizați în domeniul jocurilor de noroc . . . . . . . . . .".

Raportat la intenția legiuitorului din domeniul jocurilor de noroc, se observă că actul normativ impune restricții și obligativități, în consecință, după săvârșirea faptei penale, între stat și făptuitor, statul are obligația și totodată și dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligația de a suporta consecința faptei sale și să suporte sancțiunile aplicate.

Respectarea disciplinei impuse în domeniul jocurilor de noroc se poate realiza doar prin menținerea acestor restricții și obligativități care au fost prevăzute de actul normativ.

Recurentul - pârât a reiterat susținerile formulate în apel prin cererea de repunere în termen.

La termenul de judecată din 8 iunie 2021, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului declarat de pârâtul B. augustin, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reținând recursul spre soluționare pe acest aspect.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Astfel, cu toate că recurentul a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor nu rezultă că vreuna dintre ipotezele normei, anume nemotivarea hotărârii ori inserarea în cuprinsul acesteia a unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs vizează întinderea prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâții persoane fizice, în contextul în care prima instanță a apreciat că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâților, iar instanța de apel a analizat, în limitele învestirii prin apelul reclamantului, același aspect invocat prin motivele de recurs, confirmând cuantumul despăgubirilor la care pârâții au fost obligați prin hotărârea primei instanțe.

Recurentul - reclamant a susținut, în esență, că decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, prin menținerea obligării pârâților la plata taxei aferente autorizației de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 3 aparate de tip slot-machine (taxă autorizație de 8.000 RON pentru fiecare aparat), și nu pentru 50 aparate, numărul minim prevăzut de O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, în forma de la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv din anul 2014.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Dispozițiile art. 1385 C. civ., la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparației și impun principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă "pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

În ambele situații, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârșirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare.

Contrar celor susținute de către reclamant, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situație despre un prejudiciu cert în privința existenței sale.

După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării și exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârșirii faptei ilicite, cât și cea actuală, o persoană fizică nu ar obține nici licența de organizare a jocurilor de noroc și nici nu ar fi autorizată să le exploateze.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în luna iunie a anului 2014, prin "organizator de jocuri de noroc" se înțelege "persoana juridică licențiată să organizeze și să exploateze jocuri de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice".

De asemenea, conform art. 21 din aceeași ordonanță (conținutul textului din 2014 coincizând cu cel actual), "Răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență revine în totalitate persoanelor juridice care dețin licență de organizare a jocurilor de noroc."

Așadar, voința legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obțină licență de organizare și exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deține în mod legal o asemenea licență, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct și exclusiv răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc conform legii.

Contrar susținerilor recurentului, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condițiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 și cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obținut în mod efectiv licența.

Această definire explică obligația operatorilor economici organizatori de jocuri de noroc să suporte diferența rămasă de plată din taxa anuală aferentă autorizației/autorizațiilor de exploatare a jocurilor de noroc chiar și "după revocarea licenței de organizare a jocurilor de noroc, pe perioada suspendării autorizației de exploatare a jocurilor de noroc, precum și după încetarea activității de jocuri de noroc, sub orice formă", astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, la care se face referire prin motivele de recurs.

Norma citată are în vedere tocmai pe acele persoane juridice care au au obținut licența, deci au calitatea de organizator de jocuri de noroc, calitate pe care nu o pierd, în privința obligațiilor fiscale ce le revin, nici după revocarea licenței sau încetarea activității de jocuri de noroc.

Așadar, norma invocată de către recurent nu susține calitatea de organizator de jocuri de noroc a unei persoane fizice, atunci când aceasta exploatează jocuri de noroc, fără licență și fără autorizare prealabilă, dimpotrivă, o exclude, atât timp cât destinatarii normei sunt persoanele juridice care au deținut licența prevăzută de lege.

Drept urmare, nu poate fi primită susținerea recurentului conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situație similară cu o persoană juridică ce întrunește condițiile legale pentru organizarea și exploatarea a jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeași, în toate situațiile identice sau asemănătoare.

În limitele în care reclamantul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâților persoane fizice, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condițiile în care acest număr face parte dintre condițiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care recurentul l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.

În cazul persoanei fizice, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenței pretinse de către recurentă și în limitele învestirii acestei instanțe de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea celor 3 mijloace de joc, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că și o persoană fizică putea fi subiect activ al infracțiunii de "desfășurare fără licență sau autorizație a oricăreia dintre activitățile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevedea în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în anul 2014, are relevanță în acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din acest cod, "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Pe acest temei, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului nici măcar atunci când s-a pronunțat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un asemenea efect nu operează în ipoteza în care s-a renunțat chiar la urmărirea penală, prin ordonanță a Parchetului, precum în speță, soluție confirmată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară.

Drept urmare, vor fi înlăturate susținerile recurentului și pe acest aspect și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așadar, atribuțiile acestei instanțe de control judiciar se circumscriu verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate, aprecierile de fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

Susținerile recurentului - pârât conțin o reiterare a împrejurărilor de fapt menționate în cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, care l-ar fi împiedicat să formuleze calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Invocarea în cuprinsul cererii de recurs a dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., ce reglementează instituția repunerii în termen, nu este suficientă pentru ca susținerile părții să reprezinte critici de nelegalitate, posibil a fi încadrate în cazul de casare vizând nerespectarea unei norme de procedură sancționate cu nulitatea, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (cazul de la pct. 8, invocat de recurent, referindu-se la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Recurentul tinde la reaprecierea constatării instanței de apel potrivit căreia împrejurările de fapt din cererea de repunere în termenul de declarare a apelului nu constituie "motive temeinic justificate" în sensul art. 186 C. proc. civ.

Or, această finalitate indică o critică de netemeinicie, și nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi încadrate în cazurile de recurs din art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata nul recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva deciziei civile nr. 2328 din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâtul B. augustin împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.