ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 9 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în sumă de 425.000 RON, sumă formată din: 25.000 RON contravaloarea taxei de licență și 400.000 RON taxă aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc de tip slot-machine (50 de aparate, minim pentru autorizare/8.000 RON taxă pe aparat). În drept, cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 1349, 1357, 1381 și 1385 C. civ., O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 77/2009, O.U.G. nr. 20/2013 și H.G. nr. 298/2013 privind organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc.

Sentința pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 374 din 21 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest, în contradictoriu cu pârâții A. și B.. Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON reprezentând taxa aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc și la 72.000 RON reprezentând taxa aferentă autorizației de exploatare a jocurilor de noroc pentru cele 9 aparate de tip slot-machine.

Decizia pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 2329 din 24 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc - Serviciul teritorial sud vest. A admis apelul pârâtului A. împotriva sentinței civile nr. 374 din 21 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.. A schimbat sentința în parte, în sensul că a respins cererea formulată împotriva pârâților A. și B., ca nefondată. A menținut dispozițiile sentinței referitoare la modul de soluționare a excepțiilor.

Calea de atac a recursului: Împotriva deciziei civile nr. 2329 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc. Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea acțiunii civile și obligarea pârâților A. și B. la plata despăgubirilor civile în cuantum de 425.000 RON către partea civilă, reprezentând prejudiciul cauzat prin comiterea infracțiunii. Au fost formulate următoarele critici prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Motivarea instanței de apel privind inexistența prejudiciului este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, deoarece răspunderea este individuală și personală, recurentul susținând că se poate proba că activitatea de organizare de jocuri de noroc o desfășoară orice agent economic care îndeplinește condițiile legale de licențiere și autorizare și care achită aceste taxe. Conform prevederilor legale, prejudiciul produs bugetului de stat rezultă din situația concretă, iar nu dintr-o situație ipotetică în care cei care organizează jocuri de noroc ar fi respectat legislația în materie, întrucât aceste texte sunt obligatorii pentru toți cei care organizează jocuri de noroc și se achită înainte de a începe activitatea, pentru minim 50 de aparate, așa cum a prevăzut legiuitorul la data săvârșirii faptei. O asemenea interpretare ar însemna ca acele persoane care nu respectă legea în domeniul jocurilor de noroc și organizează jocuri de noroc, prin care obțin venituri ilegale și nu achită taxele obligatorii înainte de începerea activității de joc, nu răspund nici penal, nici civil. Recurentul-reclamant a arătat că pârâții au funcționat desfășurând activități exact ca un organizator de jocuri de noroc, dar nu au plătit taxele de licențiere și autorizare, producând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 425.000 RON. A indicat că, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (în prezent abrogate prin H.G. nr. 111/2018), cât și ale art. 6 și art. 13 din O.U.G. nr. 77/2009, persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligația să achite la bugetul de stat 25.000 RON reprezentând taxa anuală aferentă licenței de organizare a jocurilor de noroc tip slot-machine, precum și 400.000 RON reprezentând taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de mijloace de joc tip slot-machine, prevăzut de reglementările legale în vigoare la data săvârșirii faptei. Prin soluția adoptată, instanța de fond nu a luat în considerare toate prevederile legale în vigoare, respectiv că prejudiciul trebuie să fie recuperat și plătit la bugetul de stat în cuantumul achitat de toți organizatorii de jocuri de noroc care funcționează legal și care achită taxa de licență și taxa de autorizare pentru minimum 50 de aparate. A apreciat recurentul că, pentru a nu exista discriminare sau tratament preferențial pentru cei care încalcă legea, trebuie ca aceștia să fie obligați la plata taxei pentru minim 50 de aparate, astfel cum este impus pentru cei care funcționează legal. De asemenea, a indicat că soluțiile instanțelor de fond sunt nelegale prin raportare la prevederile legale privind răspunderea civilă delictuală. Din perspectiva cumulului răspunderii penale cu răspunderea civilă, rezultă că, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii, această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanța civilă (instanță în care se judecă, în mod firesc, doar latura civilă a faptei cauzatoare de prejudicii). Astfel, instanța civilă va fi nevoită să-l oblige pe autorul faptei ilicite să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe calea atragerii răspunderii civile delictuale. Indiferent de împrejurarea că fapta este sau nu infracțiune ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeași. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale. A precizat că în speță sunt incidente prevederile art. 1.349 raportat la cele ale art. 1.357 C. civ., precum și ale art. 1.385 C. civ. alin. (1) C. civ. care consacră repararea integrală a prejudiciului ca principiu al răspunderii civile delictuale. Astfel, a apreciat că este greșit a se reține de către instanțe că pentru recuperarea prejudiciului se aplică principiul proporționalității, în speță prejudiciul fiind reglementat prin lege. Concluzionează în sensul că instanțele de fond au înlăturat dispozițiile art. 1, art. 13, art. 14 și art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, necoroborându-le cu prevederile care reglementează răspunderea civilă.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 februarie 2021. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (9 septembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 28 octombrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. Intimații nu au depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este învestită, prin motivele de recurs, cu privire la caracterul prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâții A. și B.. Prin motivele de recurs, reclamantul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a legii în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului. Criticile recurentului - reclamant sunt fondate. Înalta Curte reține că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și cu temeiul de drept al acesteia, respectiv răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357-1358 C. civ., instanța de apel avea a analiza întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Dacă în ceea ce privește condițiile existenței faptei ilicite și a vinovăției s-a reținut că acestea sunt întrunite, în ceea ce privește condiția existenței prejudiciului material produs prin fapta ilicită și a legăturii de cauzalitate, instanța de apel a reținut că aceasta nu este îndeplinită fiindcă prejudiciul nu are caracter cert și nu este în strictă legătură de cauzalitate cu faptele ilicite ale pârâților. Dispozițiile art. 1385 C. civ., la care se face referire în motivarea deciziei recurate și prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparației și impun principiul reparării integrale a prejudiciului. Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă "pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului." Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). În ambele situații, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârșirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare. În evaluarea caracterului prejudiciului de a fi cert și actual, instanța de a apel și-a construit raționamentul prin prisma dispozițiilor art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, care reglementează condițiile necesare pentru obținerea licenței, respectiv autorizației de exploatare a jocurilor de noroc. După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării și exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârșirii faptei ilicite, cât și cea actuală, o persoană fizică nu ar obține nici licența de organizare a jocurilor de noroc și nici nu ar fi autorizată să le exploateze. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei prin "organizator de jocuri de noroc" se înțelege "persoana juridică licențiată să organizeze și să exploateze jocuri de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice". De asemenea, conform art. 21 din aceeași ordonanță (conținutul textului din 2014 coincizând cu cel actual), "Răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc în condițiile prezentei ordonanțe de urgență revine în totalitate persoanelor juridice care dețin licență de organizare a jocurilor de noroc." Așadar, voința legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obțină licență de organizare și exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deține în mod legal o asemenea licență, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct și exclusiv răspunderea pentru organizarea și exploatarea jocurilor de noroc conform legii. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, în mod eronat, instanța de apel a condiționat existența prejudiciului de aptitudinea persoanei, care a exploatat jocuri de noroc, de a obține licența de exploatare a jocurilor de noroc, ceea ce este posibil doar în situația îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea specială. Această interpretare nu poate fi dedusă din dispozițiile legale incidente. Interpretarea dată prin considerentele deciziei recurate este în sensul că dacă organizator de jocuri de noroc poate fi, conform legii, doar persoana juridică care îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite, înseamnă că activitatea de organizare și exploatare a jocurilor de noroc de către o persoană fizică, fără respectarea condițiilor legale necesare licențierii și autorizării, nu poate fi susceptibilă de a produce un prejudiciu. Or, o asemenea interpretare exclude de plano posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale în situațiile în care un subiect de drept desfășoară o activitate fără să îndeplinească cerințele legale necesare autorizării. În speță, se impune analiza condițiilor existenței prejudiciului conform prevederilor art. 1381 C. civ., a legăturii de cauzalitate cu faptele pârâților, precum și a întinderii prejudiciului prin prisma dispozițiilor art. 1385 C. civ. Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, astfel cum prevede art. 1385 alin. (3) C. civ. Cu ocazia rejudecării, urmează a se verifica, prin prisma dispozițiilor legale enunțate, îndeplinirea acestor elemente ale răspunderii civile delictuale în cazul faptei ilicite a persoanei fizice de a exploata 9 aparate de tip slot-machine fără a deține în prealabil licență de organizare a jocurilor de noroc și autorizație de exploatare a jocurilor de noroc pentru fiecare aparat în parte. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel spre rejudecarea apelurilor, în speță, constatându-se a fi întrunite premisele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.