MERIE v. THE NETHERLANDS

Reclamantul, dl John Merie, pretinde că este un național burundez născut în 1985. La momentul evenimentelor se plângea că stătea în centrul holding pentru solicitanți de azil și imigranți ilegali (grenshospitum) la aeroportul Amsterdam (Schiphol). El este reprezentat în fața Curții de către dl P.A. Blaas, un avocat care practică în 's-Hertogenbosch. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Externelor din Olanda. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a sosit la aeroportul Amsterdam (Schiphol) la 8 octombrie 2004. Un ofițer al Royal Military Constabulary (Koninklijke Marechaussee) l-a refuzat inițial să se admită în țară pe motivul că nu a deținut un pașaport valabil și că nu are mijloace suficiente pentru a-și asigura propriile substanțe în Olanda sau pentru a acoperi costul călătoriei sale către o destinație în afara Țărilor de Jos. Atunci când reclamantul a solicitat apoi azil, același ofițer a ordonat să fie reținut în centrul de cerere de azil (aanmeldcentrum) la Schiphol în scopul prevenirii intrării neautorizate în Țările de Jos, în conformitate cu art. 6 §§ 1 și 2 din Legea privind extratereștriile din 2000 (Vreemdelingenwet). Într-un centru de cerere de azil și în urma unui interviu inițial cu reclamantul de azil, autoritățile de imigrare din Olanda fac prima selecție între prima facie nefondată și, eventual, fondată cererile de azil. Petitorii care intră în această categorie sunt transferați într-un centru de primire și anchetă pentru reclamanții de azil (opvang- en onderzoekscentrum), în timp ce reclamanții care intră în categoria anterioară rămân în detenție în centrul de cerere de azil până la stabilirea cererii lor de azil, care poate fi tratată într-o procedură accelerată dacă nu au nevoie de o investigație care consumă timp; procedura accelerată înseamnă că solicitarea de azil poate fi prelucrată cu toate îngrijirea corespunzătoare în termen de 48 de ore de lucru. La 9 și 10 octombrie 2004, reclamantul a fost intervievat de un agent de imigrare în legătură cu cererea sa de azil. La 11 octombrie 2004, pe baza acestor interviuri, ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration) a respins cererea de azil al reclamantului. În afară de faptul că el nu a prezentat niciun document capabil de a-și demonstra identitatea, naționalitatea sau itinerarul de călătorie, reclamantul s-a considerat că nu a cooperat în mod suficient la înființarea itinerarilor de călătorie, deoarece el nu a furnizat declarații concrete sau verificabile în ceea ce privește călătoria sa (ora de plecare și de sosire a aeronavelor), numele și/sau logo-ul companiei aeriene și dacă avionul a făcut sau nu o oprire). Având în vedere incapacitatea reclamantului de a răspunde la un număr mare de întrebări elementare și de bază cu privire la Burundi și presupusul său spațiu de origine, ministrul a avut, de asemenea, îndoieli cu privire la faptul că reclamantul este un național burundez sau de origine burundesă. Ministrul a menținut în continuare ordonanța de detenție a extratereștriilor. În aceeași zi, reclamantul a interzis Curtea Regională (Rechtbank) din Haga împotriva plasării în detenție a extratereștrilor. Curtea Regională a pronunțat o ședință la 25 octombrie 2004. Avocatul reclamantului – se referă la hotărârea Curții Europene în cazul Shamsa c. Polonia (n. 45355/99 și 45357/99, 27 noiembrie 2003) – au susținut că o măsură prin care o autoritate nejudiciară emite un ordin de detenție poate justifica doar câteva zile de detenție și că, în consecință, detenția sa după 13 octombrie 2004 a fost considerată ilegală. Ministrul a susținut, printre altele, că a fost deja depusă o cerere de laissez-passer, dar că încă nu a fost stabilită nici o dată pentru a prezenta reclamantul autorităților burundiane. Curtea regională și-a dat hotărârea la 29 octombrie 2004. Referindu-se la un precedent stabilit de Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) într-o hotărâre din 13 mai 2004 (a se vedea mai jos în temeiul „Legii interne relevante”), acesta a respins recursul. La 1 noiembrie 2004, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii din 29 octombrie 2004 la Divizia de Jurisdicție Administrativă. El a susținut doar o plângere, și anume că Curtea regională nu a reușit în mod incorect să recunoască că, în cazul în care un ordin de detenție a fost eliberat de o autoritate administrativă, extraterestrul în cauză trebuie, în conformitate cu considerațiile Curții în hotărârea sa Shamsa, să fie adus la judecător în câteva zile. La 24 noiembrie 2004, Divizia Jurisdicțională Administrativă a respins apelul suplimentar, determinând raționamentul său la o trimitere la hotărârea sa anterioară din 13 mai 2004. Nu se impune niciun recurs suplimentar împotriva acestei hotărâri. Până la 1 aprilie 2001 admiterea, reședința și expulzarea străinilor au fost reglementate prin Legea extraterestrească din 1965 (Vreemdelingenwet; „Legea extraterestrului din 1965”). Mai multe norme au fost stabilite în decretul de extratereștri din 1966 (Vreemdelingenbesluit), în Regulamentul privind extratereștrii (Vorschrift Vreemdelingen) și în Orientările privind punerea în aplicare a Actului de extratereștri 1994 (Vreemdelingencirculaire). Legea administrativă generală (Algemene Wet Bestuursrecht) se aplică procedurilor în temeiul Legii de extratereștrii din 1965, cu excepția cazului în care se indică altfel în prezenta lege. La 1 aprilie 2001, Legea extraterestră 1965 și reglementările asociate au fost înlocuite cu Legea extraterestră 2000, Decretul 2000 privind extratereștrii, Regulamentul 2000 privind extratereștrii și Legea 2000 privind liniile directoare de punere în aplicare. Cu excepția cazului în care a fost indicată altfel în Legea extraterestră 2000, Legea Administrativă Generală a Actului a continuat să se aplice procedurilor privind cererile de admitere și reședință ale străinilor. Legea privind extratereștrii din 2000, în ceea ce privește cazul, prevede: „1. Un extraterestru care a fost refuzat să intre în Țările de Jos poate fi obligat să rămână într-un spațiu sau o zonă indicată de un oficial acuzat de controlul frontierei. Un spațiu sau o zonă menționată în primul paragraf poate fi asigurat împotriva plecării neautorizate. ...” „În derogare de la art. 37 § 1 din Actul privind Consiliul de Stat (Wet op de Raad van State), niciun recurs nu conține o hotărâre a Curții Regionale ...: a. despre o decizie sau un act bazat pe art. 6 § 1 [din Actul privind extratereștrii 2000] ...” „1. Ministrul nostru [competent] informează Curții Regionale cu privire la o decizie de a impune privarea de libertate, astfel cum se menționează la art. 6 ... [din Actul privind extratereștrii din 2000], cel târziu douăzeci și opt zile de la comunicarea deciziei, cu excepția cazului în care însuși extratereștul a depus un recurs în primul rând. De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că extratereștul a depus un recurs împotriva deciziei respective care impun privarea de libertate. Curtea Regională stabilește imediat data audierii. Audierea se desfășoară cel târziu la a 14-a zi de la primirea declarației scrise de recurs sau a notificării. ... În derogare de la art. 8:42 § 2 din Legea privind dreptul administrativ general, întârziarea menționată în acest articol nu poate fi prelungită. Curtea Regională pronunță hotărârea orală sau scrisă. În derogare de la art. 8:66 § 2 din Legea Administrativă Generală, în termen de șapte zile de la încheierea audierii se pronunță o hotărâre scrisă. În cazul în care Curtea Regională constată în apel că aplicarea sau punerea în aplicare a deciziei [de a impune privarea de libertate] este contrară prezentei acte sau este – pe baza tuturor intereselor implicate – nu este justificată în mod rezonabil, aceasta acceptă recursul. În acest caz, Curtea Regională ordonă ca privarea de libertate să fie încheiată sau modalitatea de punere în aplicare a acesteia să fie modificată.” art. 95 „1. În derogare de la art. 84 în temeiul a., un recurs în favoarea Diviziei de Competență Administrativă a Consiliului de Stat este împotriva unei hotărâri din partea Curții Regionale, astfel cum se menționează la art. 94 § 3.” art. 96 „1. În cazul în care Curtea Regională respinge un recurs nefondat în sensul articolului 94 și [ar trebui] să continue privarea de libertate, ministrul nostru notifică Curții Regionale continuarea privației de libertate cel târziu la patru săptămâni după ce a fost acordată hotărârea în sensul articolului 94, cu excepția cazului în care autorul însuși a depus un recurs în primul rând. De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că extraterestrul a depus un recurs împotriva deciziei de prelungire a deciziei de impunere a privației de libertate. În conformitate cu art. 94 §§ 1 și 2, în vigoare până la 1 septembrie 2004, întârzierea în care ministrul a fost de a notifica Curtea Regională de plasare a unui individ în detenție a fost de trei zile și Curtea Regională a fost de a ține o audiție cel târziu șapte zile după primirea recursului. La 1 septembrie 2004, o modificare a articolului 94 a intrat în vigoare, prelungind aceste termene până la douăzeci și patruzeci de zile, respectiv. În practică, acest lucru a însemnat o reînnoire a situației juridice care existau până la 1 aprilie 2001 în ceea ce privește aceste două termene în temeiul fostului Lege privind extratereștrii 1965 și a reglementărilor asociate (pentru detalii suplimentare, a se vedea Tekdemir v. Țările de Jos (dec.), nr. 46860/99 și 49823/99, 1 octombrie 2002, în conformitate cu „Legea și practicile interne relevante”. art. 69 § 3 din Legea privind extratereștrii din 2000 prevede că nu există termene pentru depunerea unui recurs în sensul articolelor 94 și 96 din Legea privind extratereștrii din 2000 și că un recurs menționat la art. 95 trebuie depus în termen de o săptămână. În consecință, o persoană plasată în detenție extraterestră poate în dosarul de principiu atât de multe apeluri împotriva acestui plasament cât consideră potrivit. Atunci când decizia de a plasa un individ în detenție a străinilor a fost stabilită pentru prima dată, examinarea oricăror apeluri ulterioare în acest sens va fi limitată la legalitatea continuării plasării în detenție a străinilor. În conformitate cu art. 84 din Legea privind extraterestrii din 2000, nici un recurs în favoarea Diviziei Jurisdicției Administrative nu conține o hotărâre a Curții regionale cu privire la un astfel de recurs ulterior (Divizia Jurisdicția Administrativă, 1 noiembrie 2006, cauza nr. 200607626/1). Audierea și determinarea oricăror astfel de apeluri ulterioare sunt supuse aceleași termene obligatorii ca cele ale unui prim recurs (Curtea regională a Haga, ședința la Groningen, 19 iunie 2006, Hotărârea nr. AWB 06/22632). Potrivit unei hotărâri adoptate de Divizia Jurisdicțională Administrativă la 11 februarie 2005 (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht (Răspunsuri privind legislația privind imigrația – „JV”) 2005/172), termenul stabilit la art. 94 alineatul (2) din Legea 2000 are un caracter strict obligatoriu. În cazul în care acest termen nu a fost respectat, plasarea în detenția extraterestră devine ilegală în ziua următoare în care acest termen a expirat. Într-o hotărâre pronunțată la 13 mai 2004 (JV 2004/290), Divizia de Jurisdicție Administrativă a deținut, în măsura în care este relevantă pentru acest caz: „Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului [în cazul Shamsa v. Polonia] din 27 noiembrie 2003, bazată pe [apelantul], se referă la detenția continuă a extratereștrilor împotriva cărora nu mai era în suspensie o procedură de expulzare sau extrădare, pentru care detenția continuă nu exista nicio bază juridică. În consecință, detenția și-a pierdut caracterul legal și, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al unuia dintre motivele permisibile de privare a libertății enumerate în mod exhaustiv la art. 5 § 1 din Convenție. În acest sens, Divizia Jurisdicțională Administrativă înțelege hotărârea și, în special, raționarea prevăzută la alineatul 59 înseamnă că Curtea – în evaluarea acestei detenții – încorporează justificarea articolului 5 luat în ansamblul său și, în acest context, consideră, de asemenea, relevante garanțiile de protecție juridică și de securitate juridică încorporate în [art. 5 al treilea paragraf din convenție]. Prezenta decizie, precum și [deciziile privind admisibilitatea adoptate de] Curtea în cauza Leaf c. Italia [n. 72794/01, 27 noiembrie 2003] și Vikulov și alții c. Letonia [16870/03, 25 martie 2004], Divizia de Jurisdicție Administrativă este de părere că Curtea nu a avut intenția de a lua în considerare art. 5 § 3 aplicabil prin analogie la detenția extraterestră în conformitate cu [art. 5 § 1 litera (f) din convenție], care ar fi, de asemenea, în contradicție cu formularea [art. 5 § 3 din convenție]. În această privință, Divizia Jurisdicțională Administrativă constată, de asemenea, că Curtea, în [decizia sa privind admisibilitatea] în cazul Tekdemir v. Țările de Jos (nr. 46860/99, 1 octombrie 2002) a constatat că nu exista niciun motiv pentru a considera că există o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție, deoarece extraterestrul în cauză care a fost încarcat în detenție în temeiul Legii extratereștrilor [în vigoare până la 1 aprilie 2001] ar putea în orice moment contesta legalitatea [care] deține în fața [un] judecător, care ar trebui să stabilească [aceasta chestiune] rapid. Curtea nu a efectuat o examinare suplimentară a chestiunii în temeiul [art. 5 § 3 din Convenție]. În conformitate cu art. 94 § 1 (și cu art. 96 §§ § 1 și 5) din Actul privind extratereștrii din 2000 un extraterestru poate, de asemenea, depune în prezent un recurs împotriva unei decizii care impun privarea de libertate.” Întrucât nu există o durată maximă stabilită legală a locării în detenție a extratereștrilor în scopul prevenirii intrării neautorizate în țară sau expulzării, un extraterestru refuzat de admitere sau a cărui expulzie a fost ordonată poate, în principiu, rămâne în detenție a extratereștriilor pentru o perioadă nelimitată, cu condiția ca există perspective rezonabile de plecare sau expulzare în viitorul previzibil. Cu toate acestea, s-a stabilit în jurisprudența internă că interesul unui extraterestru care trebuie eliberat din detenția extraterestră crește cu trecerea timpului. În cazul în care un plasament în detenție extraterestră depășește o perioadă de șase luni, interesul extraterestru de a fi eliberat poate fi acceptat – dar nu neapărat – ca fiind devenind mai mare decât interesul de a-l menține în detenție în scopul prevenirii intrării neautorizate. În funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, acest punct de viraj poate fi atins mai târziu de șase luni atunci când, de exemplu, extraterestrul în cauză nu cooperează în mod suficient pentru determinarea identitatii și a naționalității sale și pentru punerea la dispoziție a documentelor. Cu toate acestea, odată ce un extraterestru a petrecut șase luni în detenția extratereștrilor în scopul prevenirii intrării neautorizate, judecătorul trebuie să verifice cu mai mare atenție dacă autoritățile și-au respectat obligația de a face tot ce pot pentru a facilita plecarea străinului la o destinație în afara Țărilor de Jos (a se vedea Curtea Regională a Haga din Amsterdam, 10 ianuarie 2006, Landelijk Jurisprudentienummer (numărul jurisprudenței naționale (base de date) – LJN) AU9605 cu alte referințe).

The applicant, Mr John Merie, claims to be a Burundian national who was born in 1985. At the time of the events complained of he was staying in the holding centre for asylum seekers and illegal immigrants (grenshospitum) at Amsterdam (Schiphol) Airport. He is represented before the Court by Mr P.A. Blaas, a lawyer practising in 's-Hertogenbosch. The respondent Government are represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Netherlands Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant arrived at Amsterdam (Schiphol) Airport on 8 October 2004. An officer of the Royal Military Constabulary (Koninklijke Marechaussee) initially refused him admission to the country on the ground that he did not hold a valid passport, and that he had insufficient means either to provide for his own subsistence in the Netherlands or to cover the cost of his journey to a destination outside the Netherlands. When the applicant then asked for asylum, the same officer ordered that he be detained in the asylum application centre (aanmeldcentrum) at Schiphol for the purposes of prevention of unauthorised entry into the Netherlands, in accordance with Article 6 §§ 1 and 2 of the Aliens Act 2000 (Vreemdelingenwet). In an asylum application centre, and following an initial intake interview with the asylum seeker, the Netherlands immigration authorities make the first selection between prima facie unfounded and possibly founded asylum requests. Petitioners falling within the latter category are transferred to a reception and investigation centre for asylum seekers (opvang- en onderzoekscentrum), whereas petitioners falling within the former category remain in detention in the asylum application centre pending the determination of their asylum request, which may be dealt with in an accelerated procedure if they do not require a time-consuming investigation; the accelereated procedure means that the asylum request can be processed with all due care within 48 working hours. On 9 and 10 October 2004 the applicant was interviewed by an immigration official in relation to his asylum request. On 11 October 2004, on the basis of these interviews, the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie) rejected the applicant's asylum application. Apart from the fact that he had not submitted any documents capable of demonstrating his identity, nationality or travel itinerary, the applicant was deemed to have insufficiently cooperated in the establishment of his travel itinerary, since he had provided virtually no tangible or verifiable statements about his journey (departure and arrival times of the airplane(s), the name and/or logo of the airline company, and whether or not the airplane had made a stop-over). Given the applicant's inability to answer a large number of elementary and basic questions about Burundi and his alleged area of origin, the Minister also had doubts as to whether the applicant was a Burundian national or of Burundian origin. The Minister further maintained the aliens' detention order. On the same day the applicant appealed to the Regional Court (rechtbank) of The Hague against his placement in aliens' detention. The Regional Court held a hearing on 25 October 2004. The applicant's counsel – referring to the European Court's judgment in the case of Shamsa v. Poland (nos. 45355/99 and 45357/99, 27 November 2003) – argued that a measure whereby a non-judicial authority issues a detention order can only justify detention for a few days and that, consequently, his detention after 13 October 2004 had to be regarded as unlawful. The Minister submitted, inter alia, that an application for a laissez-passer had already been filed but that no date had yet been fixed to present the applicant to the Burundian authorities. The Regional Court gave its decision on 29 October 2004. Referring to a precedent set by the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State) in a ruling of 13 May 2004 (see below under “Relevant domestic law”), it dismissed the appeal. On 1 November 2004 the applicant lodged an appeal against the decision of 29 October 2004 with the Administrative Jurisdiction Division. He raised only one complaint, namely that the Regional Court had unjustly failed to acknowledge that, where a detention order has been issued by an administrative authority, the alien concerned must – pursuant to the Court's considerations in its Shamsa judgment – be brought before a judge within a few days. On 24 November 2004 the Administrative Jurisdiction Division dismissed the further appeal, confining its reasoning to a reference to its earlier ruling of 13 May 2004. No further appeal lay against this ruling. Until 1 April 2001 the admission, residence and expulsion of aliens were regulated by the Aliens Act 1965 (Vreemdelingenwet; “the Aliens Act 1965”). Further rules were set out in the Aliens Decree 1966 (Vreemdelingenbesluit), the Regulation on Aliens (Voorschrift Vreemdelingen) and the Aliens Act Implementation Guidelines 1994 (Vreemdelingencirculaire). The General Administrative Law Act (Algemene Wet Bestuursrecht) applied to proceedings under the Aliens Act 1965, unless indicated otherwise in this Act. On 1 April 2001 the Aliens Act 1965 and the associated regulations were replaced by the Aliens Act 2000, the 2000 Aliens Decree, the 2000 Regulation on Aliens and the Aliens Act 2000 Implementation Guidelines. Unless indicated otherwise in the Aliens Act 2000, the General Administrative Law Act continued to apply to proceedings on requests by aliens for admission and residence. The Aliens Act 2000, in so far as relevant to the case, provides: “1. An alien who has been refused permission to enter the Netherlands may be obliged to remain in a space or area indicated by an official charged with border control. 2. A space or area as referred to in the first paragraph may be secured against unauthorised departure. ...” “In derogation from Article 37 § 1 of the Act on the Council of State (Wet op de Raad van State), no appeal lies against a decision of the Regional Court ...: a. about a decision or act based on Article 6 § 1[of the Aliens Act 2000] ...” “1. Our [competent] Minister shall notify the Regional Court of a decision to impose deprivation of liberty as referred to in Article 6 ... [of the Aliens Act 2000] no later than the twenty-eighth day after communication of the decision, unless the alien himself has lodged an appeal first. As soon as the Regional Court has received the notification, the alien shall be deemed to have lodged an appeal against the said decision imposing deprivation of liberty. The appeal shall also constitute a request for the award of damages. 2. The Regional Court shall immediately fix the date of a hearing. The hearing shall take place no later than the fourteenth day after the receipt of the written statement of appeal or the notification. ... In derogation from Article 8:42 § 2 of the General Administrative Law Act, the delay referred to in that Article cannot be prolonged. 3. The Regional Court shall give judgment orally or in writing. A written judgment shall be given within seven days of the conclusion of the hearing. In derogation from Article 8:66 § 2 of the General Administrative Law Act, the delay referred to in that Article cannot be prolonged. 4. If the Regional Court finds on appeal that the application or implementation of the decision [to impose deprivation of liberty] is contrary to this Act or is – on consideration of all the interests involved – not reasonably justified, it shall accept the appeal. In such a case the Regional Court shall order that the deprivation of liberty be terminated or the manner of its implementation altered.” Article 95 “1. In derogation from Article 84 under a., an appeal to the Administrative Jurisdiction Division of the Council of State lies against a ruling given by the Regional Court as referred to in Article 94 § 3...” Article 96 “1. Should the Regional Court reject as unfounded an appeal within the meaning of Article 94 and [should] the deprivation of liberty continue, Our Minister shall notify the Regional Court of the continuation of the deprivation of liberty no later than four weeks after the ruling within the meaning of Article 94 has been given, unless the alien himself has lodged an appeal first. As soon as the Regional Court has received the notification, the alien shall be deemed to have lodged an appeal against the decision to prolong the decision imposing deprivation of liberty. ” Pursuant to Article 94 §§ 1 and 2, as in force until 1 September 2004, the delay within which the Minister was to notify the Regional Court of the placement of an individual in aliens' detention was three days and the Regional Court was to hold a hearing no later than seven days after receipt of the appeal. On 1 September 2004 an amendment to Article 94 entered into force, prolonging these time-limits to twenty-eight and fourteen days respectively. In practice, this meant a revival of the legal situation that existed until 1 April 2001 in respect of these two time-limits under the former Aliens Act 1965 and associated regulations (for further details, see Tekdemir v. the Netherlands (dec.), nos. 46860/99 and 49823/99, 1 October 2002, under “Relevant domestic law and practice”). Article 69 § 3 of the Aliens Act 2000 stipulates that there is no time-limit for filing an appeal within the meaning of Articles 94 and 96 of the 2000 Aliens Act and that an appeal referred to in Article 95 must be filed within one week. Accordingly, an individual placed in aliens' detention may in principle file as many appeals against this placement as he or she sees fit. When the lawfulness of a decision to place an individual in aliens' detention has been determined for a first time, the examination of any subsequent appeal in this respect will be limited to the lawfulness of the continuation of the placement in aliens' detention. Pursuant to Article 84 of the Aliens Act 2000, no appeal to the Administrative Jurisdiction Division lies against a decision by the Regional Court on such a subsequent appeal (Administrative Jurisdiction Division, 1 November 2006, case no. 200607626/1). The hearing and determination of any such subsequent appeal are subject to the same mandatory time-limits as those for a first appeal (Regional Court of The Hague sitting in Groningen, 19 June 2006, case no. AWB 06/22632). According to a ruling given by the Administrative Jurisdiction Division on 11 February 2005 (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht (Immigration Law Reports – “JV”) 2005/172), the time-limit set out in Article 94 § 2 of the 2000 Act is of a strict mandatory nature. If this time-limit has not been respected, the placement in aliens' detention becomes unlawful on the day following the day on which this time-limit expired. In a ruling handed down on 13 May 2004 (JV 2004/290), the Administrative Jurisdiction Division held, in so far as relevant for the present case: “The judgment of the European Court of Human Rights [in the case of Shamsa v. Poland] of 27 November 2003, relied on by the [appellant], concerns the continued detention of aliens against whom an expulsion or extradition procedure was no longer pending, for which continued detention there was no legal basis. Consequently, the detention had lost its lawful character and thus did not fall within the scope of one of the permissible grounds of deprivation of liberty as listed in an exhaustive manner in Article 5 § 1 of the Convention. In this light, the Administrative Jurisdiction Division understands the judgment and in particular the reasoning set out in paragraph 59 to mean that the Court – in assessing such detention – incorporates the rationale of Article 5 taken as a whole and, in that context, also considers relevant the guarantees for legal protection and legal certainty as incorporated in the third paragraph of [Article 5 of the Convention]. Noting this as well as the [decisions on admissibility taken by] the Court in the case Leaf v. Italy [no. 72794/01, 27 November 2003] and Vikulov and Others v. Latvia [16870/03, 25 March 2004], the Administrative Jurisdiction Division is of the opinion that the Court did not have the intention to consider Article 5 § 3 applicable by analogy to the detention of aliens in accordance with [Article 5 § 1 (f) of the Convention], which would also be at variance with the wording of [Article 5 § 3 of the Convention]. In this connection the Administrative Jurisdiction Division also finds of relevance that the Court, in its [decision on admissibility] in the case of Tekdemir v. the Netherlands (no. 46860/99, 1 October 2002) found that there was no reason for holding that there was a violation of Article 5 § 4 of the Convention, as the alien concerned who had been placed in aliens' detention under the Aliens Act [as in force until 1 April 2001] could at any point challenge the lawfulness of [that] detention before [a] judge, who should determine [this issue] speedily. The Court did not conduct an additional examination of the matter under [Article 5 § 3 of the Convention]. In accordance with Article 94 § 1 (and Article 96 §§ 1 and 5) of the Aliens Act 2000 an alien may also at present file an appeal at any point against a decision imposing deprivation of liberty.” As there is no statutory fixed maximum duration of a placement in aliens' detention for the purpose of preventing unauthorised entry into the country or expulsion, an alien refused admission or whose expulsion has been ordered may, in principle, remain in aliens' detention for an unlimited period of time, provided there are reasonable prospects for departure or expulsion within the foreseeable future. However, it has been established in domestic case-law that the interest of an alien to be released from aliens' detention increases with the passage of time. Where a placement in aliens' detention exceeds a period of six months, the alien's interest in being released may – but not necessarily – be accepted as having become greater than the interest in keeping him in detention for the purpose of preventing unauthorised entry. Depending on the specific circumstances of each case, this turning point may be attained later than six months when, for instance, the alien concerned insufficiently cooperates in the determination of his/her identity and nationality and in making documents available. However, once an alien has spent six months in aliens' detention for the purpose of preventing unauthorised entry, the judge is to verify more thoroughly whether the authorities have complied with their obligation to do whatever they can do to facilitate the alien's departure to a destination outside of the Netherlands (see, Regional Court of The Hague sitting in Amsterdam, 10 January 2006, Landelijk Jurisprudentienummer (National Case-law (database) number ) – “LJN”) AU9605 with further references).