CtEDO 20.09.2007 Auto

MERIE v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT
NLD
HOTĂRÂRE
20.09.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MERIE v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl John Merie, pretinde că este un național burundez născut în 1985. La momentul evenimentelor se plângea că stătea în centrul holding pentru solicitanți de azil și imigranți ilegali (grenshospitum) la aeroportul Amsterdam (Schiphol). El este reprezentat în fața Curții de către dl P.A. Blaas, un avocat care practică în 's-Hertogenbosch. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Externelor din Olanda. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a sosit la aeroportul Amsterdam (Schiphol) la 8 octombrie 2004. Un ofițer al Royal Military Constabulary (Koninklijke Marechaussee) l-a refuzat inițial să se admită în țară pe motivul că nu a deținut un pașaport valabil și că nu are mijloace suficiente pentru a-și asigura propriile substanțe în Olanda sau pentru a acoperi costul călătoriei sale către o destinație în afara Țărilor de Jos. Atunci când reclamantul a solicitat apoi azil, același ofițer a ordonat să fie reținut în centrul de cerere de azil (aanmeldcentrum) la Schiphol în scopul prevenirii intrării neautorizate în Țările de Jos, în conformitate cu art. 6 §§ 1 și 2 din Legea privind extratereștriile din 2000 (Vreemdelingenwet). Într-un centru de cerere de azil și în urma unui interviu inițial cu reclamantul de azil, autoritățile de imigrare din Olanda fac prima selecție între prima facie nefondată și, eventual, fondată cererile de azil. Petitorii care intră în această categorie sunt transferați într-un centru de primire și anchetă pentru reclamanții de azil (opvang- en onderzoekscentrum), în timp ce reclamanții care intră în categoria anterioară rămân în detenție în centrul de cerere de azil până la stabilirea cererii lor de azil, care poate fi tratată într-o procedură accelerată dacă nu au nevoie de o investigație care consumă timp; procedura accelerată înseamnă că solicitarea de azil poate fi prelucrată cu toate îngrijirea corespunzătoare în termen de 48 de ore de lucru. La 9 și 10 octombrie 2004, reclamantul a fost intervievat de un agent de imigrare în legătură cu cererea sa de azil. La 11 octombrie 2004, pe baza acestor interviuri, ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration) a respins cererea de azil al reclamantului. În afară de faptul că el nu a prezentat niciun document capabil de a-și demonstra identitatea, naționalitatea sau itinerarul de călătorie, reclamantul s-a considerat că nu a cooperat în mod suficient la înființarea itinerarilor de călătorie, deoarece el nu a furnizat declarații concrete sau verificabile în ceea ce privește călătoria sa (ora de plecare și de sosire a aeronavelor), numele și/sau logo-ul companiei aeriene și dacă avionul a făcut sau nu o oprire). Având în vedere incapacitatea reclamantului de a răspunde la un număr mare de întrebări elementare și de bază cu privire la Burundi și presupusul său spațiu de origine, ministrul a avut, de asemenea, îndoieli cu privire la faptul că reclamantul este un național burundez sau de origine burundesă. Ministrul a menținut în continuare ordonanța de detenție a extratereștriilor. În aceeași zi, reclamantul a interzis Curtea Regională (Rechtbank) din Haga împotriva plasării în detenție a extratereștrilor. Curtea Regională a pronunțat o ședință la 25 octombrie 2004. Avocatul reclamantului – se referă la hotărârea Curții Europene în cazul Shamsa c. Polonia (n. 45355/99 și 45357/99, 27 noiembrie 2003) – au susținut că o măsură prin care o autoritate nejudiciară emite un ordin de detenție poate justifica doar câteva zile de detenție și că, în consecință, detenția sa după 13 octombrie 2004 a fost considerată ilegală. Ministrul a susținut, printre altele, că a fost deja depusă o cerere de laissez-passer, dar că încă nu a fost stabilită nici o dată pentru a prezenta reclamantul autorităților burundiane. Curtea regională și-a dat hotărârea la 29 octombrie 2004. Referindu-se la un precedent stabilit de Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) într-o hotărâre din 13 mai 2004 (a se vedea mai jos în temeiul „Legii interne relevante”), acesta a respins recursul. La 1 noiembrie 2004, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii din 29 octombrie 2004 la Divizia de Jurisdicție Administrativă. El a susținut doar o plângere, și anume că Curtea regională nu a reușit în mod incorect să recunoască că, în cazul în care un ordin de detenție a fost eliberat de o autoritate administrativă, extraterestrul în cauză trebuie, în conformitate cu considerațiile Curții în hotărârea sa Shamsa, să fie adus la judecător în câteva zile. La 24 noiembrie 2004, Divizia Jurisdicțională Administrativă a respins apelul suplimentar, determinând raționamentul său la o trimitere la hotărârea sa anterioară din 13 mai 2004. Nu se impune niciun recurs suplimentar împotriva acestei hotărâri. Până la 1 aprilie 2001 admiterea, reședința și expulzarea străinilor au fost reglementate prin Legea extraterestrească din 1965 (Vreemdelingenwet; „Legea extraterestrului din 1965”). Mai multe norme au fost stabilite în decretul de extratereștri din 1966 (Vreemdelingenbesluit), în Regulamentul privind extratereștrii (Vorschrift Vreemdelingen) și în Orientările privind punerea în aplicare a Actului de extratereștri 1994 (Vreemdelingencirculaire). Legea administrativă generală (Algemene Wet Bestuursrecht) se aplică procedurilor în temeiul Legii de extratereștrii din 1965, cu excepția cazului în care se indică altfel în prezenta lege. La 1 aprilie 2001, Legea extraterestră 1965 și reglementările asociate au fost înlocuite cu Legea extraterestră 2000, Decretul 2000 privind extratereștrii, Regulamentul 2000 privind extratereștrii și Legea 2000 privind liniile directoare de punere în aplicare. Cu excepția cazului în care a fost indicată altfel în Legea extraterestră 2000, Legea Administrativă Generală a Actului a continuat să se aplice procedurilor privind cererile de admitere și reședință ale străinilor. Legea privind extratereștrii din 2000, în ceea ce privește cazul, prevede: „1. Un extraterestru care a fost refuzat să intre în Țările de Jos poate fi obligat să rămână într-un spațiu sau o zonă indicată de un oficial acuzat de controlul frontierei. Un spațiu sau o zonă menționată în primul paragraf poate fi asigurat împotriva plecării neautorizate. ...” „În derogare de la art. 37 § 1 din Actul privind Consiliul de Stat (Wet op de Raad van State), niciun recurs nu conține o hotărâre a Curții Regionale ...: a. despre o decizie sau un act bazat pe art. 6 § 1 [din Actul privind extratereștrii 2000] ...” „1. Ministrul nostru [competent] informează Curții Regionale cu privire la o decizie de a impune privarea de libertate, astfel cum se menționează la art. 6 ... [din Actul privind extratereștrii din 2000], cel târziu douăzeci și opt zile de la comunicarea deciziei, cu excepția cazului în care însuși extratereștul a depus un recurs în primul rând. De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că extratereștul a depus un recurs împotriva deciziei respective care impun privarea de libertate. Curtea Regională stabilește imediat data audierii. Audierea se desfășoară cel târziu la a 14-a zi de la primirea declarației scrise de recurs sau a notificării. ... În derogare de la art. 8:42 § 2 din Legea privind dreptul administrativ general, întârziarea menționată în acest articol nu poate fi prelungită. Curtea Regională pronunță hotărârea orală sau scrisă. În derogare de la art. 8:66 § 2 din Legea Administrativă Generală, în termen de șapte zile de la încheierea audierii se pronunță o hotărâre scrisă. În cazul în care Curtea Regională constată în apel că aplicarea sau punerea în aplicare a deciziei [de a impune privarea de libertate] este contrară prezentei acte sau este – pe baza tuturor intereselor implicate – nu este justificată în mod rezonabil, aceasta acceptă recursul. În acest caz, Curtea Regională ordonă ca privarea de libertate să fie încheiată sau modalitatea de punere în aplicare a acesteia să fie modificată.” art. 95 „1. În derogare de la art. 84 în temeiul a., un recurs în favoarea Diviziei de Competență Administrativă a Consiliului de Stat este împotriva unei hotărâri din partea Curții Regionale, astfel cum se menționează la art. 94 § 3.” art. 96 „1. În cazul în care Curtea Regională respinge un recurs nefondat în sensul articolului 94 și [ar trebui] să continue privarea de libertate, ministrul nostru notifică Curții Regionale continuarea privației de libertate cel târziu la patru săptămâni după ce a fost acordată hotărârea în sensul articolului 94, cu excepția cazului în care autorul însuși a depus un recurs în primul rând. De îndată ce Curtea Regională a primit notificarea, se consideră că extraterestrul a depus un recurs împotriva deciziei de prelungire a deciziei de impunere a privației de libertate. În conformitate cu art. 94 §§ 1 și 2, în vigoare până la 1 septembrie 2004, întârzierea în care ministrul a fost de a notifica Curtea Regională de plasare a unui individ în detenție a fost de trei zile și Curtea Regională a fost de a ține o audiție cel târziu șapte zile după primirea recursului. La 1 septembrie 2004, o modificare a articolului 94 a intrat în vigoare, prelungind aceste termene până la douăzeci și patruzeci de zile, respectiv. În practică, acest lucru a însemnat o reînnoire a situației juridice care existau până la 1 aprilie 2001 în ceea ce privește aceste două termene în temeiul fostului Lege privind extratereștrii 1965 și a reglementărilor asociate (pentru detalii suplimentare, a se vedea Tekdemir v. Țările de Jos (dec.), nr. 46860/99 și 49823/99, 1 octombrie 2002, în conformitate cu „Legea și practicile interne relevante”. art. 69 § 3 din Legea privind extratereștrii din 2000 prevede că nu există termene pentru depunerea unui recurs în sensul articolelor 94 și 96 din Legea privind extratereștrii din 2000 și că un recurs menționat la art. 95 trebuie depus în termen de o săptămână. În consecință, o persoană plasată în detenție extraterestră poate în dosarul de principiu atât de multe apeluri împotriva acestui plasament cât consideră potrivit. Atunci când decizia de a plasa un individ în detenție a străinilor a fost stabilită pentru prima dată, examinarea oricăror apeluri ulterioare în acest sens va fi limitată la legalitatea continuării plasării în detenție a străinilor. În conformitate cu art. 84 din Legea privind extraterestrii din 2000, nici un recurs în favoarea Diviziei Jurisdicției Administrative nu conține o hotărâre a Curții regionale cu privire la un astfel de recurs ulterior (Divizia Jurisdicția Administrativă, 1 noiembrie 2006, cauza nr. 200607626/1). Audierea și determinarea oricăror astfel de apeluri ulterioare sunt supuse aceleași termene obligatorii ca cele ale unui prim recurs (Curtea regională a Haga, ședința la Groningen, 19 iunie 2006, Hotărârea nr. AWB 06/22632). Potrivit unei hotărâri adoptate de Divizia Jurisdicțională Administrativă la 11 februarie 2005 (Jurisprudentie Vreemdelingenrecht (Răspunsuri privind legislația privind imigrația – „JV”) 2005/172), termenul stabilit la art. 94 alineatul (2) din Legea 2000 are un caracter strict obligatoriu. În cazul în care acest termen nu a fost respectat, plasarea în detenția extraterestră devine ilegală în ziua următoare în care acest termen a expirat. Într-o hotărâre pronunțată la 13 mai 2004 (JV 2004/290), Divizia de Jurisdicție Administrativă a deținut, în măsura în care este relevantă pentru acest caz: „Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului [în cazul Shamsa v. Polonia] din 27 noiembrie 2003, bazată pe [apelantul], se referă la detenția continuă a extratereștrilor împotriva cărora nu mai era în suspensie o procedură de expulzare sau extrădare, pentru care detenția continuă nu exista nicio bază juridică. În consecință, detenția și-a pierdut caracterul legal și, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al unuia dintre motivele permisibile de privare a libertății enumerate în mod exhaustiv la art. 5 § 1 din Convenție. În acest sens, Divizia Jurisdicțională Administrativă înțelege hotărârea și, în special, raționarea prevăzută la alineatul 59 înseamnă că Curtea – în evaluarea acestei detenții – încorporează justificarea articolului 5 luat în ansamblul său și, în acest context, consideră, de asemenea, relevante garanțiile de protecție juridică și de securitate juridică încorporate în [art. 5 al treilea paragraf din convenție]. Prezenta decizie, precum și [deciziile privind admisibilitatea adoptate de] Curtea în cauza Leaf c. Italia [n. 72794/01, 27 noiembrie 2003] și Vikulov și alții c. Letonia [16870/03, 25 martie 2004], Divizia de Jurisdicție Administrativă este de părere că Curtea nu a avut intenția de a lua în considerare art. 5 § 3 aplicabil prin analogie la detenția extraterestră în conformitate cu [art. 5 § 1 litera (f) din convenție], care ar fi, de asemenea, în contradicție cu formularea [art. 5 § 3 din convenție]. În această privință, Divizia Jurisdicțională Administrativă constată, de asemenea, că Curtea, în [decizia sa privind admisibilitatea] în cazul Tekdemir v. Țările de Jos (nr. 46860/99, 1 octombrie 2002) a constatat că nu exista niciun motiv pentru a considera că există o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție, deoarece extraterestrul în cauză care a fost încarcat în detenție în temeiul Legii extratereștrilor [în vigoare până la 1 aprilie 2001] ar putea în orice moment contesta legalitatea [care] deține în fața [un] judecător, care ar trebui să stabilească [aceasta chestiune] rapid. Curtea nu a efectuat o examinare suplimentară a chestiunii în temeiul [art. 5 § 3 din Convenție]. În conformitate cu art. 94 § 1 (și cu art. 96 §§ § 1 și 5) din Actul privind extratereștrii din 2000 un extraterestru poate, de asemenea, depune în prezent un recurs împotriva unei decizii care impun privarea de libertate.” Întrucât nu există o durată maximă stabilită legală a locării în detenție a extratereștrilor în scopul prevenirii intrării neautorizate în țară sau expulzării, un extraterestru refuzat de admitere sau a cărui expulzie a fost ordonată poate, în principiu, rămâne în detenție a extratereștriilor pentru o perioadă nelimitată, cu condiția ca există perspective rezonabile de plecare sau expulzare în viitorul previzibil. Cu toate acestea, s-a stabilit în jurisprudența internă că interesul unui extraterestru care trebuie eliberat din detenția extraterestră crește cu trecerea timpului. În cazul în care un plasament în detenție extraterestră depășește o perioadă de șase luni, interesul extraterestru de a fi eliberat poate fi acceptat – dar nu neapărat – ca fiind devenind mai mare decât interesul de a-l menține în detenție în scopul prevenirii intrării neautorizate. În funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, acest punct de viraj poate fi atins mai târziu de șase luni atunci când, de exemplu, extraterestrul în cauză nu cooperează în mod suficient pentru determinarea identitatii și a naționalității sale și pentru punerea la dispoziție a documentelor. Cu toate acestea, odată ce un extraterestru a petrecut șase luni în detenția extratereștrilor în scopul prevenirii intrării neautorizate, judecătorul trebuie să verifice cu mai mare atenție dacă autoritățile și-au respectat obligația de a face tot ce pot pentru a facilita plecarea străinului la o destinație în afara Țărilor de Jos (a se vedea Curtea Regională a Haga din Amsterdam, 10 ianuarie 2006, Landelijk Jurisprudentienummer (numărul jurisprudenței naționale (base de date) – LJN) AU9605 cu alte referințe).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă