ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 928/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantele A. și B. C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Română, între altele, anularea art. 1 pct. 33 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 826 din 05.08.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

1.2. Cererea menționată a fost disjunsă, formând obiectul dosarului nr. x/2021 Prin sentința civilă nr. 11599 din 4 noiembrie 2021, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 20 decembrie 2021.

1.4. Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, instanța de fond a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată în sensul completării cadrului procesual subiectiv cu pârâtul Guvernul României și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat pentru opozabilitate, în calitate de participant-expert.

1.5. La data de 31 ianuarie 2022, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.

1.6. Prin încheierea din 28 februarie 2022, Curtea de Apel București a admis în principiu cererea de intervenție accesorie și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Jandarmeria Română.

Prin sentința civilă nr. 697 din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile inadmisibilității cererii și a lipsei de interes;

(ii) a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Română, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, intervenientul Ministerul Afacerilor Interne și participantul-expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

(iv) a admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne;

(v) a anulat în parte dispozițiile art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/05.08.2021, exclusiv în privința stabilirii numărului maxim de participanți la mitinguri și demonstrații;

(vi) a menținut celelalte dispoziții ale art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/02.08.2021.

Împotriva sentinței civile nr. 697 din 5 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Guvernul României, cât și intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, arată că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa plângerii prealabile. În mod greșit această excepție a fost tratată exclusiv din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 392/2021. În lipsa unei reglementări, precum aceea la care se referă paragraful 49 al deciziei antereferite, nu se poate considera că sunt înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care impun formularea plângerii prealabile.

Un alt argument în susținerea obligativității parcurgerii procedurii prealabile a plângerii în cazul actelor administrative normative îl reprezintă dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora împotriva unui astfel de act plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În ceea ce privește respingerea excepției lipsei de interes, prima instanță a aplicat în mod eronat prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trecând peste faptul că reclamantele nu fac dovada concretă a lezării vreunui drept personal, susținerile lor fiind orientate spre apărarea interesului legitim public, deși legea stabilește clar că un astfel de interes poate fi invocat numai în subsidiarul invocării încălcării unui drept subiectiv sau interes legitim privat.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fond, recurentul -pârât arată că H.G. nr. 826/2021 este un act administrativ cu caracter normativ adoptat în vederea organizării executării Legii nr. 55/2020. Legea, prin art. 5 alin. (3) lit. a) reglementează, ca măsură de prevenire și combatere a efectelor pandemiei de Covid 19, posibilitatea restrângerii sau a interzicerii organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte, sau a altor tipuri de întâlniri în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment în spații închise.

Instanța de fond a dat în mod greșit eficiență susținerilor reclamantelor, procedând la o analiză comparativă a diferitelor tipuri de adunări publice – mitinguri, demonstrații sau pelerinaje.

Actul administrativ contestat nu a vizat niciun moment impunerea unor măsuri discriminatorii, judecătorul fondului omițând să ia în considerare dispozițiile art. 1-7 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice.

Potrivit acestui din urmă act normativ, reclamantele aveau obligațiile de a declara în scris numărul aproximativ al participanților la eveniment și de a îndeplini în concret sarcinile ce le reveneau în calitate de organizatori ai adunării publice, reglementate prin art. 12 din lege.

Condiționalitățile impuse de H.G. nr. 826/2021 au transpus nevoia de predictibilitate a evenimentelor care se puteau desfășura în timpul pandemiei de Covid 19, tocmai în scopul protejării efective prioritare a interesului public.

Actul normativ nu a instituit condiții imposibile sau dificil de realizat.

Chiar într-o analiză comparativă, precum cea făcută de instanța fondului, premisa care a constituit temeiul departajării mitingurilor, demonstrațiilor și altor asemenea adunări de activitățile religioase a fost aceea a efectelor/urmărilor diferitelor tipuri de manifestații. Chiar organizatorii evenimentului au recunoscut că manifestația a scăpat de sub controlul lor. Deci, situațiile în care se pot afla anumite categorii de persoane care participă la tipuri diferite de evenimente justifică și deosebirea de tratament juridic. În cadrul manifestațiilor religioase, nu există obligația de declarare a lor prealabilă, astfel că nu se impun organizatorilor obligații similare cu cele din cazul celorlalte tipuri de evenimente.

Principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, iar o încălcare a acestui principiu are loc numai când se aplică un tratament diferențiat fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau când există o disproporție între scopul urmărit și mijloacele folosite.

Separația între cele două tipuri de evenimente care reprezintă adunări publice este justificată de diferențele care le individualizează, reglementate atât la nivelul Legii nr. 60/1991 cât și la nivelul Legii nr. 55/2020.

Toate măsurile luate prin H.G. nr. 826/2021, inclusiv cea anulată, au fost adoptate în limitele legale, pe baza principiului priorității interesului public, într-o situație de risc major pentru sănătatea publică.

Cu privire la alegerea măsurilor într-o astfel de situație, organelor statului trebuie să li se recunoască o largă marjă de apreciere, în confruntarea cu o situație de risc cu caracter de noutate și cu o evoluție imprevizibilă.

Câtă vreme Legea nr. 55/2020 permitea instituirea restricțiilor temporare, instanța de fond trebuia să dea valență interesului public.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Astfel, nu s-a limitat la examinarea legalității actului administrativ normativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunității măsurilor dispuse, depășind limitele controlului jurisdicțional asupra excesului de putere.

Din preambulul hotărârii de guvern atacate rezultă că la baza măsurilor a stat o hotărâre CNSU, prin care s-a propus adoptarea măsurilor. Oportunitatea actului administrativ nu este supusă controlului instanței de contencios administrativ. Aspectele științifice sau de natură medicală care țin de aprecierea și analiza factorilor de risc au sprijinit atât hotărârea CNSU cât și hotărârea de guvern.

Se invocă și incidența cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pc. 6 C. proc. civ., arătându-se că raționamentul instanței reprezintă o preluare a argumentelor reclamantelor, fără a răspunde apărărilor pârâtului.

3.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a încadrat recursul său în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivare arată că instanța de fond a pronunțat soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii cu aplicarea greșită a art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitor la urmarea plângerii prealabile și cu interpretarea eronată a efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 392/2021.

Prin această decizie s-a reținut că Legea nr. 55/2020 nu conține dispoziții procedurale apte să garanteze soluționarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure efectivitatea dreptului de acces la justiție. Însă remediul (prevăzut la pct. 49 al deciziei) era acela ca legiuitorul să reglementeze o astfel de procedură, având în vedere că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată trebuie să fie prevăzută de lege. Așadar, până la intervenția legiuitorului, judecătorul este dator să aplice Legea nr. 554/2004, iar potrivit acesteia reclamantele trebuiau să urmeze procedura administrativă a plângerii prealabile.

Și în ceea ce privește fondul, hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul trimite la dispozițiile art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020, arătând că hotărârea de guvern atacată a fost adoptată cu respectarea acestei legi.

Punctele 14 și 15 ale art. 2 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/2021 se referă la activitățile cultelor religioase, la slujbe, procesiuni și pelerinaje, care sunt permise numai cu respectarea regulilor de protecția sanitară stabilite prin ordin comun al Ministerului Sănătății și al Secretariatului de Stat pentru Culte.

În concret, a fost emis Ordinul comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne nr. 1103/95/2020, iar în ceea ce privește situația pelerinajelor, acestea au fost reglementate prin Ordinul comun nr. 685/939/2021.

Prin cele două ordine sunt reglementate măsuri suplimentare față de cele prevăzute la art. 1 pct. 33 din Anexa numărul 3 a H.G. nr. 826/2021, respectiv efectuarea triajului observațional, organizarea unor circuite separate de intrare și ieșire și limitarea indirectă a numărului de persoane prin instituirea condiției ca procesiunile și/sau pelerinajele religioase să se organizeze cu asigurarea unei distanțe minime de siguranță de 1,5 m între participanți. La fel, activitatea religioasă desfășurată în curtea lăcașurilor de cult trebuia să aibă loc cu respectarea distanței fizice de 1,5 m între persoane, iar cele din interior cu asigurarea unei suprafețe de minim 4 m pentru fiecare persoană și o distanță de minim 2 m între persoane.

Așadar, indirect numărul de participanți a fost limitat.

Art. 53 din Constituție stabilește 3 condiții cumulative care trebuie respectate în cazul restrângerii drepturilor fundamentale: ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară și proporțională într-o societate democratică.

Instanța de fond a socotit neîndeplinită ultima dintre condiții, axându-și analiza pe o presupusă discriminare față de condițiile de participare la procesiuni religioase, deși măsura trebuia analizată în sine, iar nu prin comparație cu alte restrângeri impuse.

Restrângerile atacate de către reclamante s-au adoptat cu păstrarea unui echilibru între interesele generale ale societății și cele individuale, ingerința răspunzând unei nevoi speciale imperioase, demonstrată prin studiile specialiștilor.

Măsurile au fost luate în limitele legale și cu respectarea principiului priorității interesului public.

Contrar celor reținute de prima instanță, situațiile analizate – mitinguri/demonstrații versus procesiuni religioase – nu sunt similare. Mitingurile și demonstrațiile (precum marșul Bucharest Pride) presupun un spațiu mult mai extins, de cele mai multe ori desfășurându-se pe un traseu urmat de participanți, aprobat în prealabil de către autoritățile locale, ceea ce face ca supravegherea și controlul care cad în sarcina autorităților să fie mai dificil de asigurat.

Evenimentele religioase menționate la pct. 14 și 15 din hotărâre de guvern au preponderent caracter static, desfășurându-se în arii delimitate.

Așadar, nu se poate reține că măsurile restrictive au fost adoptate pe criterii discriminatorii întrucât se compară activități/evenimente diferite (ca durată, frecvență, natură a activităților) raportat la grupuri populaționale diferite care participă la respectivele evenimente.

Nu poate fi reținută discriminarea dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă pentru diferența de tratament.

Pe de altă parte, limitarea numărului de participanți la o manifestație sau o întrunire nu afectează însăși existența dreptului.

De altfel, există o contradicție în raționamentul instanței care, pe de o parte, a reținut că a fost încălcat în mod nepermis dreptul la liberă exprimare și dreptul la libertatea întrunirilor, iar pe de altă parte a reținut că nu este în discuție o limitare totală a libertății de întrunire.

Intimatele-reclamante A. și B. C. au formulat întâmpinări la recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În motivare au arătat că recursurile desconsideră prevederile deciziei Curții Constituționale nr. 392/2021. Instanța de fond a respins corect excepția inadmisibilității cererii, motivându-și soluția pe principiul asigurării dreptului de acces la justiție și a dreptului la un remediu efectiv, recunoscute prin decizia anterior amintită.

De altfel, în cauză nici nu era necesară adresarea plângerii prealabile, conform art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Instanța a respins corect și excepția lipsei de interes în promovarea cererii, având în vedere că a fost contestat procesul-verbal de constatare a contravenției, prin care intimatele-reclamante au fost sancționate cu amendă, în baza dispozițiilor hotărârii de guvern atacate.

Recursul MAI este inadmisibil deoarece se bazează pe apărări noi (pretinsa limitare indirectă a numărului de participanți) care nu au fost supuse analizei primei instanțe.

Pe fondul cauzei, tratamentul diferit aplicat unor situații similare nu a fost justificat de către autorități prin circumstanțe obiective, necesare și proporționale cu scopul declarat, și anume protejarea sănătății publice.

Instanța de fond a reținut corect că scopul adunării de persoane nu este o diferență relevantă, nejustificând un risc diferit de contagiozitate.

În mod corect s-a reținut încălcarea principiului egalității, a dreptului la întrunire și a dreptului la liberă exprimare întrucât restricționarea numărului de persoane participante la mitinguri și demonstrații nu este necesară și nici proporțională.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii pentru neurmarea procedurii prealabile a plângerii administrative, reținând că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cererii reclamantelor, date fiind dezlegările din decizia CCR nr. 392/2021.

Ambii recurenți critică aceste considerente, apreciind că instanța de fond a respins în mod greșit excepția, analizând-o exclusiv din perspectiva deciziei CCR nr. 392/2021, fără aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a dat o corectă dezlegare excepției anterior menționate, având în vedere că prin decizia CCR nr. 392/2021 s-a reținut în mod expres că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunțarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât actele administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020, cum este și H.G. nr. 826/2021 atacată în cauza de față, nu ar putea fi supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ într-un termen care să asigure exercitarea efectivă a dreptului de acces la justiție.

Față de aceste considerente, instanța de fond a reținut corect că procedura de contestare a hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020 nu implică urmarea procedurii administrative prealabile a plângeri prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurenții-pârâți susțin că, în lipsa intervenției legiuitorului în sensul reglementării unei proceduri specifice acestui tip de hotărâri, conforme cu decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale, rămân aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu va primi aceste susțineri, reținând caracterul obligatoriu al deciziei forului constituțional, care statuează asupra incompatibilității procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu acțiunea în anularea hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020.

Ca atare, nu se mai impune analiza pozițiilor discordante ale părților cu privire la urmarea procedurii prealabile în cazul actelor administrative normative.

Instanța de fond a respins această excepție, reținând că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind justificată de către reclamante vătămarea efectiv suferită prin emiterea hotărârii de guvern contestate, în condițiile în care A. a fost organizatoarea marșului din 14.08.2021, căreia i-au fost opuse dispozițiile pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 836/2021 referitoare la limitarea numărului de participanți, iar cea de-a doua reclamantă a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea dispozițiilor normative amintite. Astfel, instanța a reținut că reclamantele justifică un interes direct în promovarea acțiunii în anularea actului administrativ normativ.

Prin recursul său, pârâtul Guvernul României critică soluția dată excepției invocând o greșită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, după cum arată recurentul, reclamantele nu ar fi făcut dovada concretă a lezării vreunui drept personal.

Înalta Curte constată că aceste critici ignoră considerentele sentinței recurate, prin care s-au reținut atât existența vătămării cât și interesul în promovarea acțiunii în anulare, bazat pe elemente concrete, respectiv pe calitatea A. de organizatoare a marșului Bucharest Pride, sub imperiul dispozițiilor H.G. nr. 836/2021, precum și pe aplicarea unei sancțiuni contravenționale pentru nerespectarea acestor prevederi normative, sancțiune contravențională atacată de reclamante în dosarul nr. x/2021 Judecătoriei Sectorului 3 București.

Deci, o dovadă concretă a vătămării, precum și a interesului de a acționa a fost făcută în cauză, iar recurentul formulează critici care ignoră situația factuală stabilită de instanța de fond.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la soluția dată excepției lipsei de interes.

Instanța de fond, admițând în parte cererea reclamantelor, a anulat în parte dispozițiile art. 1 pct. 33 din Anexa 3 a H.G. nr. 826/2021, respectiv în privința stabilirii numărului maxim de participanți la mitinguri și demonstrații.

Argumentele care susțin sentința recurată sunt, în esență, cele potrivit cărora restricționarea numărului de participanți la mitinguri și demonstrații nu era necesară și nici proporțională cu scopul urmărit. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a procedat la o analiză comparativă a condițiilor de participare la mitinguri și demonstrații, în cazul cărora s-a impus măsura restrictivă atacată, cu cele de la o altă categorie de adunări de persoane, și anume procesiunile religioase.

Constatând că, în cazul celor din urmă, nu s-a limitat numărul de participanți, instanța a conchis că emitentul actului a apreciat greșit că o astfel de măsură (a limitării la 500 de persoane a participării la anumite categorii de adunări publice) răspunde unei nevoi sociale imperioase, câtă vreme lipsește justificarea obiectivă pentru tratamentul diferit aplicat diferitelor tipuri de manifestații publice.

În baza acestor considerente, a reținut încălcarea nepermisă a dreptului la liberă exprimare și a dreptului la libertatea întrunirilor.

Prin ambele cereri de recurs sunt criticate aceste considerente de fond, recurenții arătând că măsura restrictivă a limitării numărului de participanți la mitinguri și demonstrații a fost adoptată în limitele prevăzute de norma superioară, respectiv de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție pentru aplicarea unor restrângeri exercițiului drepturilor fundamentale, ingerința fiind prevăzută de lege, urmărind un scop legitim - apărării sănătății publice și fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit.

Înalta Curte constată că parte din aceste critici exced considerentelor care au condus la admiterea în parte a acțiunii în anulare.

Astfel, singura condiție considerată neîndeplinită în cazul restricționării de drepturi analizate a fost aceea a caracterului necesar și proporțional al măsurii. Ca atare, vor fi analizate criticile recurenților care combat aceste considerente.

Recurenții arată că situațiile analizate – mitinguri/demonstrații versus procesiuni religioase – nu sunt similare și, drept urmare, este greșită analiza comparativă întreprinsă de judecătorul fondului.

O astfel de critică nu-și găsește suportul în prevederile de referință, de rang superior cuprinse în art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2000, care, reglementând măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc, se referă la restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării atât a mitingurilor și demonstrațiilor, cât și a procesiunilor, punând deci în aceeași categorie cele trei tipuri de manifestații publice.

Prin recursul declarat de pârâtul Guvernul României s-a arătat și că ar exista o diferență de reglementare a acestor manifestații publice potrivit Legii nr. 60/1991, manifestațiile religioase, spre deosebire de mitinguri și demonstrații, nefiind supuse declarării, în prealabil.

Intimatele-reclamante au cerut ca aceste susțineri să nu fie analizate întrucât reprezintă apărări noi, ce nu au fost expuse în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că argumentele menționate, ca și cele invocate de recurentul-intervenient, în sensul că în cazul procesiunilor religioase a fost impusă o limitare indirectă a numărului de participanți, nu reprezintă mijloace de apărare noi, în sensul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care să fie inadmisibile în recurs. Pârâții au susținut încă de la fond că între diversele tipuri de manifestații publice există diferențe care ar împiedica o analiză comparativă a limitărilor impuse.

Prin urmare, susținerile nuanțate din recurs nu reprezintă mijloace de apărare noi, urmând a fi analizate, pe fondul lor.

Astfel, Înalta Curte constată că elementul de diferențiere constând în impunerea obligației legale de declarare nu operează dat fiind că, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, și procesiunile sunt supuse declarării în prealabil.

Este adevărat că, potrivit art. 3 din aceeași lege, nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie, între altele, manifestările religioase, însă textul trebuie înțeles ca referindu-se la alte tipuri de manifestări religioase decât procesiunile, menționate explicit în art. 1 alin. (2).

De altfel, acest element (declararea în prealabil a manifestației publice) nu este apt să justifice diferența de tratament, respectiv limitarea numărului de participanți în cazul mitingurilor și demonstrațiilor în condițiile în care pentru procesiunile religioase nu s-a impus o astfel de limitare.

S-a mai arătat de către recurenții-pârâți că adunările publice cu caracter religios au fost supuse unor reglementări specifice adoptate prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne, în conformitate cu art. 75 și art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. Se constată, însă, că ordinul comun adoptat de cele două autorități, respectiv Ordinul nr. 1103/95/2020, nu conține o dispoziție similară de limitare a numărului de participanți.

S-a arătat de către recurenți că prin impunerea distanțării (de 1,5 m între participanți), ordinul asigură în mod indirect o limitare a numărului de persoane participante la adunările cu caracter religios.

Însă, această așa-zisă limitare indirectă nu este aptă să producă aceleași efecte cu limitarea directă și expresă aplicabilă mitingurilor și demonstrațiilor potrivit art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/2021.

Au mai arătat recurenții că ar fi fost supuse comparației activități diferite (ca durată, frecvență și natură), la care participă grupuri populaționale diferite.

Însă, nici aceste argumente nu sunt pertinente în chestiunea litigioasă disputată întrucât nici procesiunile religuioase nu sunt evenimente statice, așa cum susțin recurenții. Alte elemente concrete de diferență nu au fost invocate, iar natura activității sau grupul populațional căruia îi este destinată sunt nerelevante.

Limitarea numărului de participanți, în situația în care ar fi fost apreciată a fi o măsură care răspunde interesului de apărare a sănătății publice, ar fi trebuit să se aplice în mod nediferențiat celor trei tipuri de manifestații puplice, care intră în aceași categorie prevăzută de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020.

În concluzie, niciuna dintre apărările formulate de către recurenții-pârâți nu justifică tratamentul diferit anterior arătat.

Fără a pune la îndoială că măsura a urmărit satisfacerea unui interes public legitim, se constată că motivul anulării l-a reprezentat lipsa caracterului necesar și neproporționalitatea limitării în cazul mitingurilor și demonstrațiilor, concluzia fiind justificată de analiza comparativă cu situația procesiunilor religioase.

Recurentul a apreciat că, prin soluția de fond pronunțată, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, apreciind asupra oportunității măsurii atacate, într-un caz care nu se înscrie în definiția excesului de putere.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, analiza instanței de fond s-a înscris în limitele controlului judecătoresc asupra actului administrativ din perspectiva excesului de putere definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice (…) prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și intervenientul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 697 din 5 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.