ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2130/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra plângerii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.07.2021, sub nr. x/2021, precizată și completată, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Afacerilor Interne, anularea Hotărârilor de Guvern nr. 636 din 09.06.2021, nr. 678 din 24.06.2021 și nr. 730 din 08.07.2021, precum și obligarea Guvernului României să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă.

Prin sentința civilă nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii introduse de reclamanta B., ca rămasă fără obiect, a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunile conexate introduse de reclamantele B. și A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Prim Ministru și prin reprezentantul în fața instanțelor judecătorești - Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne prin Direcția Generală Juridică, a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 și H.G. nr. 730/2021, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României la emiterea unei hotărâri de încetare a stării de alertă, ca rămas fără obiect.

Împotriva sentinței nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Guvernul României și Ministerul Afacerilor Interne, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.11.2021.

Prin rezoluția din data de 05.01.2022 a Completului nr. 5, învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 04.04.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin cererea formulată la data de 13.01.2022, intimatele-reclamante B. și A. au solicitat preschimbarea termenului de judecată stabilit la data de 04.04.2023, la un alt termen scurt, de maxim 5 zile, în vederea soluționării recursurilor.

Prin încheierea din data de 01.02.2022, dată în Camera de Consiliu, Înalta Curte a admis cererea și a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru data de 07.06.2022.

La data de 02.03.2022 intimatele-reclamante au formulat contestație privind tergiversarea cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 522-525 C. proc. civ., art. 6 din CEDO și Decizia Curții Constituționale nr. 604/2020.

În dezvoltarea contestației formulate au susținut, în esență, că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată la data de 12.07.2021, soluția primei instanțe fiind pronunțată la data de 21.10.2021, iar recursul înregistrat pe rolul instanței supreme la data de 17.11.2021. Astfel, prin nesoluționarea recursurilor promovate de pârâți, deși au trecut 7,5 luni de la data promovării acțiunii, au considerat contestatoarele că dreptul lor de acces la o instanță eficientă și eficace, precum și dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, optim și previzibil, garantat de art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție, au fost deja încălcate.

Prin încheierea din data de 16 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, s-a respins contestația privind tergiversarea procesului, formulată de contestatorii A. și B., cu privire la dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că în cauză au fost luate măsuri de către completul de judecată învestit cu soluționarea recursurilor, în vederea stabilirii unui termen mai apropiat, ținând cont de faptul că prin încheierea din data de 01.02.2022 a admis cererea petentelor și a preschimbat termenul de judecată pentru data de 07.06.2022.

Totodată, instanța învestită cu soluționarea contestației la tergiversarea procesului a reținut că au fost dispuse toate măsurile necesare în vederea judecării cauzei într-un termen optim, termenul de judecată stabilit în urma preschimbării, de către completul învestit cu soluționarea recursurilor, fiind fixat la un interval rezonabil de timp în raport cu data înregistrării dosarului la instanță, cu încărcătura completului de judecată și natura cauzei, apreciind astfel că argumentele invocate în cadrul contestației privind tergiversarea procesului nu sunt de natură a contura o încălcare a acestei obligații de către instanța de judecată.

Împotriva încheierii din data de 16 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, au formulat plângere petentele A. și B., fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28 martie 2022, sub numărul x/2021/a1.1.

În motivarea plângerii petentele au susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că soluția pronunțată de instanța supremă asupra contestației privind tergiversarea procesului este netemeinică, în primul rând din perspectiva nerespectării unui termen rezonabil cu privire la care Convenția Europeană privind Drepturile Omului a statuat în sensul că este important ca justiția să nu fie făcută cu întârzieri ce ar putea pune în pericol eficacitatea și credibilitatea sa (H. împotriva Franței, pct. 58; Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, pct. 61). Totodată, art. 6 parag. 1 din CEDO obligă statele contractante să-și organizeze sistemele juridice astfel încât să le permită să îndeplinească cerințele acestei dispoziții, Curtea reafirmând în mod repetat că este important ca justiția să fie administrată fără întârzieri care i-ar compromite eficacitatea și credibilitatea (Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), pct. 224). Astfel, în cazul în care Curtea constată într-un stat existența unei practici contrare Convenției care rezultă din acumularea unor încălcări ale cerinței unui "termen rezonabil", această acumulare constituie o "circumstanță agravantă a încălcării art. 6 parag. 1 (Botazzi împotriva Italiei (MC), pct. 22; Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), pct. 225).

În ceea ce privește punctul de început al termenului au susținut că acesta este, în principiu, data sesizării instanței competente (Poiss împotriva Austriei, pct. 50); Bock împotriva Germaniei, pct. 35), cu excepția cazului în care sesizarea autorității administrative constituie o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței, caz în care termenul poate include durata procedurii administrative preliminare obligatorii (Konig împotriva Germaniei, pct. 98; X împotriva Franței, pct. 31; Kress împotriva Franței (MC), pct. 90).

De asemenea, în ceea ce privește conceptul de "termen", au arătat că acesta acoperă, în principiu, întreaga procedură, inclusiv căile de atac (Konig împotriva Germaniei, pct. 98 in fine) și se întinde până la decizia care soluționează "contestația" (Poiss împotriva Austriei, pct. 50). Ca urmare, cerința respectării unui termen rezonabil se referă la toate fazele procedurilor legale care urmăresc soluționarea plângerii, fără a putea fi exceptate fazele posterioare deciziilor de fond (Robins împotriva Regatului Unit, pct. 28-29).

Au subliniat petentele că prin contestația formulată au susținut necesitatea acordării unui termen mult redus în soluționarea cauzei lor, deoarece acțiunea care face obiectul dosarului nr. x/2021 a fost formulată la data de 12.07.2021 și vizează încălcarea de către Guvernul României, a drepturilor și libertăților fundamentale personale și ale tuturor cetățenilor României, prin adoptarea în mod nelegal a hotărârilor de guvern prin care a fost prelungită starea de alertă pe perioade succesive de câte 30 de zile și impunerea de măsuri obligatorii prin care sunt restrânse și negate drepturile și libertățile fundamentale.

Încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale a devenit perpetuă ca urmare a adoptării succesive a hotărârilor de guvern pentru prelungirea stării de alertă, astfel cum au fost acestea enumerate în cuprinsul plângerii formulate.

Au mai arătat petentele că hotărârile a căror nelegalitate a fost constatată în primă instanță, prin sentința recurată, au produs și produc efecte în continuare, Guvernul României adoptând noi hotărâri prin care a prelungit starea de alertă deja prelungită prin H.G. nr. 636/2021 și H.G. nr. 730/2021, anulate în primă instanță în prezenta cauză, astfel că drepturile și libertățile lor și ale tuturor cetățenilor români sunt afectate în continuare în baza unor acte administrative normative adoptate în prelungirea unora care au fost adoptate în mod nelegal și anulate în primă instanță.

Ca urmare, deși cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 12 iulie 2021, soluția pronunțată în primă instanță a fost dată la data de 21 octombrie 2021, iar recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 17.11.2021, termenul stabilit pentru soluționarea recursurilor la data de 07.06.2022 depășește cu mult principiul și dreptul conferit de art. 6 din CEDO.

Au apreciat că argumentele invocate de prima instanță pentru respingerea contestației privind tergiversarea procesului sunt contradictorii și în neconcordanță cu considerentele Deciziei CCR nr. 392/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din data de 12 iulie 2021.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Constituționale, începând cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, astfel cum a statuat instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, (Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice, urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sale, sens în care sunt invocate și considerentele Deciziei nr. 650 din 25 octombrie 2018 (parag. 451), prin care Curtea a statuat în sensul că, "deși decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că prin intermediul acestora decizia stabilește reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului".

În opinia petentelor, hotărârea instanței ignoră considerentele Deciziei CCR nr. 392/2021 privind dreptul de acces eficace la instanță, întrucât prin jurisprudența CEDO în privința art. 6 s-a statuat în sensul că, "Dreptul de acces la instanță trebuie să fie "concret și efectiv" (Bellet împotriva Franței,pct. 38; Zubac împotriva Croației (MC), pct. 76-79). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ "să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale"(ibidem, pct. 36; Nunes Dias împotriva Portugaliei (dec.) în privința normelor privind citarea de a compărea în instanță.

De asemenea, dreptul la o instanță include nu numai dreptul de a iniția o acțiune, ci și dreptul la soluționarea juridică a litigiului (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României (MC), pct. 86; Kutic împotriva Croației, pct. 25 și 32, în ceea ce privește suspendarea procedurilor; Acimovic împotriva Croației, pct. 41; Beneficio Cappella Paolini împotriva San Marino, pct. 29, cu privire la o denegare de dreptate".

În continuare, petentele au susținut că argumentele primei instanțe nu justifică respingerea cererii și sunt contradictorii. Sub acest aspect au arătat că, deși reține că din economia dispozițiilor art. 522 din C. proc. civ. rezultă că această instituție juridică este caracterizată de pasivitatea instanței de judecată care nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită, totuși, ignoră chiar dispozițiile art. 6 din C. proc. civ. care impun soluționarea cauzei într-un termen optim.

Au opinat petentele că tocmai împrejurarea că nu s-a stabilit un termen de judecată scurt pentru soluționarea recursului, stabilindu-se întâi un termen mai mare de un an, iar cu ocazia cererii de preschimbare a primului termen de judecată s-a stabilit termen peste 4 luni de la soluționarea acesteia, în condițiile în care acțiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluționată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile, pentru a beneficia de un drept de acces concret și efectiv la instanță.

De altfel, cu toate că prima instanță a reținut că în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că problema soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil se apreciază și în raport de obiectul cauzei, cu referire la caracterul urgent al acesteia, nu a luat în considerare că instanța învestită cu soluționarea recursului a ignorat Hotărârea nr. 23/26.01.2022 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au fost incluse în lisa cauzelor/obiectelor urgente, în procedura de fixare a primului termen de judecată, și cauzele având ca obiect recursul declarat împotriva hotărârilor primei instanțe, prin care se soluționează cererile ce au ca obiect anulare hotărâre de guvern.

Față de aceste considerente, au apreciat că soluția pronunțată prin încheierea din data de 16.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, este netemeinică, și au solicitat admiterea plângerii, desființarea încheierii atacate și reanalizarea contestației cu consecința admiterii acesteia și dispunerii stabilirii unui termen scurt, de maxim 5 zile, pentru soluționarea recursului care face obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În drept, petentele și-au întemeiat plângerea pe dispozițiile art. 524 alin. (5) din C. proc. civ.

II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra plângerii formulate.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate de petente și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta plângere este neîntemeiată, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 522 C. proc. civ.:

"(1)Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.(2)Contestația menționată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:1.când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;2.când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;3.când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;4.când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Articolele 522-526 din C. proc. civ., reunite sub Titlul IV, purtând denumirea marginală "Contestația privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac pusă la dispoziția părților și a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, fiind precizate expres situațiile în care părțile și/sau procurorul pot formula contestația.

Din dispozițiile legale menționate rezultă caracteristica tuturor cazurilor de contestație, respectiv pasivitatea instanței de judecată care dispune de mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare ale părților și terților și nu le folosește, sau nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită.

În aceste condiții, contestația privind tergiversarea procesului este privită ca un remediu oferit de normele de procedură, și nu ca o sancțiune aplicată judecătorului cauzei, iar întârzierea dispunerii unor măsuri sau îndeplinirii unor obligații trebuie apreciată și justificată prin intermediul unor criterii cu caracter obiectiv, aplicabile oricărui proces.

În jurisprudența instanțelor de judecată, inclusiv a Înaltei Curți, s-a reținut în mod constant că problema soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil se apreciază în raport de criterii obiective ce țin de datele statistice, de durata medie de soluționare a cauzelor, de încărcătura cauzelor pe fiecare instanță sau fiecare complet de judecată, ori de obiectul cauzei, cu referire la caracterul urgent al acesteia.

În speță, din lecturarea contestației formulate de petente rezultă că acestea au făcut o prezentare a evoluției cauzei și au solicitat pronunțarea unei încheieri prin care să se ia de îndată măsurile necesare înlăturării situației care a condus la tergiversarea procesului, în sensul de a se dispune stabilirea unui termen scurt, de maxim 5 zile, pentru soluționarea recursurilor ce fac obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ceea ce reproșează petentele instanței învestite cu soluționarea recursurilor este faptul că termenul stabilit la data de 07.06.2022 depășește cu mult principiul și dreptul conferit de art. 6 din CEDO referitor la respectarea unui "termen rezonabil". Totodată, petentele au invocat încălcarea art. 6 din C. proc. civ. referitor la soluționarea cauzei într-un termen optim, precum și nerespectarea considerentelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 392/2021 și a Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/26.01.2022.

Astfel, se reține că petentele și-au întemeiat contestația pe motivul prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform căruia contestația se poate formula:"când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului".

Așa cum s-a arătat în precedent, definitoriu pentru toate cazurile prevăzute de art. 522 C. proc. civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziție pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită. Cu toate acestea, contestația în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancționare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen rezonabil.

În cauza de față aceste condiții nu sunt îndeplinite, criticile formulate în cadrul plângerii fiind neîntemeiate.

Înalta Curte constată că recursurile promovate de pârâții Guvernul României prin Prim Ministru și prin reprezentantul în fața instanțelor judecătorești - Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne prin Direcția Generală Juridică, împotriva sentinței civile nr. 1465 din data de 21 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.11.2021, sub nr. x/2021, iar prin rezoluția din 05.01.2022 dosarul a primit termen de judecată la data de 04.04.2023.

La data de 13.01.2022, așa cum s-a arătat la pct. 4 din prezenta decizie, intimatele-reclamante au formulat o cerere prin care au solicitat preschimbarea termenului de judecată stabilit la data de 04.04.2023, la un alt termen scurt, de maxim 5 zile, în vederea soluționării recursurilor.

Prin încheierea din data de 01.02.2022, dată în Camera de Consiliu, completul de judecată învestit aleatoriu cu soluționarea recursurilor promovate în cauză a admis cererea și a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru data de 07.06.2022.

Au susținut petentele că tocmai faptul că nu s-a stabilit un termen de judecată scurt, de maxim 5 zile pentru soluționarea recursurilor, fixându-se întâi un termen mai mare de un an, iar cu ocazia cererii de preschimbare a primului termen de judecată, s-a stabilit termen peste 4 luni de la soluționarea acesteia, le-a fost încălcat dreptul la un termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Or, în speță, nu se poate vorbi despre o pasivitate a completului învestit cu soluționarea recursurilor exercitate în cauză, în sensul nesocotirii obligației de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil, câtă vreme a soluționat în mod favorabil solicitarea părților de preschimbare a termenului fixat inițial la data de 04.04.2023, stabilind astfel un nou termen la data de 07.06.2022, cu 10 luni mai devreme, simplul motiv că noul termen stabilit nu a fost de maxim 5 zile, astfel cum au solicitat în mod expres petentele, nefiind un element de natură a contura pasivitatea instanței în soluționarea cauzei și, implicit, nerespectarea de către aceasta a dispozițiilor legale care-i impun soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Cât privește criticile referitoare la nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, din perspectiva CEDO, Înalta Curte reține că este incontestabil că petentele au dreptul la un proces echitabil - drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituția României - drept care implică, între alte cerințe, și o durată rezonabilă a soluționării cererilor acestora.

Însă, este incontestabil și faptul că în cadrul calculării termenului rezonabil se iau în considerare și durata necesară desfășurării unei proceduri prealabile specifice, precum și existența unor motive obiective ce țin de durata medie de soluționare a cauzelor, de încărcătura cauzelor pe fiecare instanță/completuri de judecată, ori de obiectul cauzei.

Pe de altă parte, în lipsa unei prevederi exprese a termenului maxim de soluționare a cauzei, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia instanța nu este ținută de respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În aceste condiții, deși legea nu impune un termen maxim determinat pentru soluționarea cauzei deduse judecății, necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanșat prin cererea petentelor de anulare a hotărârilor de guvern în discuție, prin care s-a prelungit starea de alertă pe teritoriul României, impune verificarea aspectelor invocate de parte, însă ipoteza avansată de petente în sensul că acțiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluționată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile nu poate fi reținută.

În cauză, prin încheierea de ședință din data de 01.02.2022, instanța învestită cu soluționarea recursurilor a luat măsuri în vederea stabilirii unui termen de judecată mai apropiat, preschimbând termenul inițial din data de 04.04.2023, la o dată rezonabilă, și anume 07.06.2022, termen care să garanteze buna administrare a actului de justiție, astfel că nu se poate susține cu suficient temei că aceasta a manifestat o atitudine pasivă în îndeplinirea obligațiilor sale legale.

În egală măsură, Înalta Curte constată că la momentul stabilirii termenului au fost avute în vedere împrejurări obiective, ce țin de planificarea ședințelor completului de judecată, de încărcătura acestora și de complexitatea cauzelor.

Se reține, așadar, că în mod corect instanța învestită cu soluționarea contestației la tergiversarea procesului a apreciat că se impune respingerea acesteia, având în vedere că din această perspectivă nu a existat o situație de tergiversare a soluționării cauzei, ce se impunea a fi înlăturată.

Totodată, este de observat că prin prezenta plângere petentele au susținut că argumentele invocate de instanță pentru respingerea contestației privind tergiversarea procesului, pe de o parte sunt contradictorii, iar pe de altă parte ignoră considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 392/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 12 iulie 2021, privind dreptul de acces eficace la instanță.

Susținerile petentelor sub aspectul reliefat nu pot fi primite.

Potrivit dispozitivului Deciziei nr. 392/2021 din 08 iunie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile legale constatate a fi neconstituționale sunt normele de excepție cuprinse la art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, care prevăd că pentru starea de alertă instituită în vederea prevenirii și combaterii unei pandemii COVID-19, nu sunt aplicabile, printre altele, dispozițiile art. 42 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, prin urmare, implicit prevederile alin. (3) referitoare la posibilitatea atacării hotărârilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași text, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

De asemenea, din considerentele deciziei instanței de contencios constituțional rezultă că obiectul acesteia l-a vizat posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a hotărârilor de guvern privind starea de alertă.

În referire la dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, Curtea Constituțională a reținut că acestea relevă o reglementare lipsită de claritate și predictibilitate în ceea ce privește stabilirea procedurii jurisdicționale aplicabile acestor acțiuni în contencios administrativ, normele acestui act normativ neoferind garanția soluționării cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiție.

Pentru remedierea acestor deficiențe legislative și înlăturarea viciului de neconstituționalitate constatat, legiuitorul trebuia să reglementeze o procedură clară și previzibilă, care să asigure posibilitatea soluționării cauzelor în regim de urgență, într-un termen foarte scurt, obligație care însă nu a fost realizată.

Or, este neîndoielnic că declararea ca neconstituțională a soluției legislative prevăzute în art. 72 din Legea nr. 55/2020 și împrejurarea că legiuitorul nu a reglementat în mod clar și fără echivoc o procedură de contestare a actelor administrative cu caracter normativ de tipul celor în discuție în cauza dedusă judecății instanței de recurs, care să respecte toate exigențele legale în procedura de soluționare a cauzelor de acest tip, nu pot avea drept consecință excluderea acestor acte controlului instanțelor de contencios administrativ.

Așadar, câtă vreme legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, în termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, termen prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile legale constatate neconstituționale și-au încetat efectele juridice, iar prin raportare la soluția din dispozitivul deciziei instanței de contencios constituțional se reține că regimul de contestare a hotărârilor de guvern nu poate fi decât cel reglementat de dreptul comun în materia contenciosului administrativ, respectiv de Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, alegația petentelor în sensul că acțiunea în anularea hotărârilor de guvern trebuia soluționată în termenul de aplicabilitate al acestora de 30 de zile, nu este susținută de un temei legal corespunzător și, ca atare, nu poate fi primită.

Contrar susținerilor petentelor, nu se poate reține că argumentele invocate de instanță pentru respingerea contestației privind tergiversarea procesului sunt contradictorii sau au ignorat considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 392/2021, câtă vreme, în contextul factual și legislativ evidențiat, aceasta a apreciat în mod corect că instanța de recurs a luat măsuri în vederea stabilirii unui termen de judecată rezonabil, în raport de criteriile obiective amintite și nu prin raportare la elemente de tip subiectiv, care țin de dorința părții de a-i fi soluționată cauza într-un termen maxim de 5 zile.

Cât privește susținerea petentelor în sensul că instanța de recurs a ignorat Hotărârea nr. 23/26.01.2022 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece, tocmai în considerarea dispoziției acesteia privind includerea în lista cauzelor urgente în procedura de stabilire a primului termen de judecată, și a litigiilor având ca obiect recursul declarat împotriva hotărârilor primei instanțe prin care au fost soluționate cererile pentru anularea hotărârilor de guvern, completul învestit cu soluționarea recursurilor exercitate în dosarul nr. x/2021, prin încheierea din 01.02.2022, a admis cererea petentelor și a preschimbat termenul de judecată de la data de 04.04.2023, la data de 07.06.2022.

II.2. Temeiul legal al soluției adoptate.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul dispozițiilor art. 525 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentele A. și B. împotriva încheierii din 16 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentele A. și B. împotriva încheierii din 16 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Fără cale de atac.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.