ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3247/2022

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 12.07.2021, astfel cum a fost precizată și completată, reclamanta Asociatia "A." a chemat în judecata pe paratii Guvernul Romaniei și Ministerul Afacerilor Interne, solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna:

- Anularea a Hotărârilor de Guvern: nr. 636 din 09.06.2021, nr. 678 din 24.06.2021 și nr. 730 din 08.07.2021;

- Obligarea Guvernul Romaniei să emită o hotărâre de încetare a stării de alertă.

Prin sentința civilă nr. 1465 din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii introduse de reclamanta B., ca ramasa fara obiect.

A respins exceptia lipsei de interes, ca neintemeiata.

A admis în parte actiunile conexate introduse de reclamantele B. și Asociatia "A.", în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Prim Ministru și prin reprezentantul în fața Instanțelor Judecătorești - Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne prin Direcția Generală Juridică și a anulat H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 și H.G. nr. 730/2021.

A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României la emiterea unei hotărâri de încetare a stării de alertă, ca ramas fara obiect.

Împotriva a sentinței civile nr. 1465 din 21 octombrie 2021a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului iar reclamanții A. și B. au formulat recurs incident.

3.1. Pârâtul Guvernul României prin cererea de recurs a solicitat casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se admită excepțiile invocate de acesta în fața instanței de fond.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, acesta a dezvoltat următoarele critici Motivele de casare a hotărârii și încheierii instanței de fond se circumscriu ipotezei prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ceea ce privește motivele de recurs, acestea se referă la soluția pronunțată pe fond, respectiv, de anulare a Hotărârii Guvernului nr. 636/2021, a Hotărârii Guvernului nr. 678/2021 și a Hotărârii Guvernului nr. 730/2021.

Sub acest aspect, opinăm că instanța de fond nu a realizat o încadrare juridică adecvată în raport cu situația de fapt relevată de actele dosarului, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții vădit nefondate. Mai mult, motivarea soluției pronunțată pe fondul cauzei excede motivelor cererii de chemare în judecată.

Fără a reitera argumentele expuse prin întâmpinările depuse la instanța de fond, pe care le susținem, învederăm faptul că necesitatea menținerii stării de alertă pe teritoriul României nu se rezumă la derularea concertelor, ci vizează -în primul rând - asigurarea stocului de medicamente și echipamente, a vaccinurilor (puse la dispoziție gratuit populației), a capacității de reacție a instituțiilor statului. Măsurile au fost luate gradual pe parcursul ultimului an și, ori de câte ori rata infectărilor a scăzut, au fost dispuse măsuri de relaxare.

Hotărârile Guvernului sunt acte administrative care se bucură de prezumția de legalitate, iar nelegalitatea acestora trebuie dovedită.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, hotărârile Guvernului fiind adoptate în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare.

Toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgență, cât și în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituția României, în măsura art. 53 din Constituție care prevede că "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fle aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

Pentru aceste motive, nefiind indicii în sensul că hotărârile Guvernului a căror anulare se solicită ar contraveni Constituției României, Ordonanței Guvernului nr. 137/2020 sau Legii nr. 55/2020, vă solicităm admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fond a respingerii acțiunii.

3.2. Pârâtul, Ministerul de Interne, prin cererea de recurs a solicitat casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, acesta a dezvoltat următoarele critici:

I. Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că devine incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.1. Excepția lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii.

Dat fiind faptul că, la momentul la care prima instanță a soluționat acțiunea, hotărârile de Guvern contestate nu mai erau în vigoare, acestea producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, reclamanta nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare parțială a actului administrativ.

Chestiunea reținută de judecător în sensul că reclamantele au posibilitatea pretinderii de despăgubiri este una ipotetică, nedovedită și nesusținută în prezentul dosar, în care se poate constata că reclamantele nu au formulat un capăt de cerere în sensul indicat de judecător.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat strict anularea actelor normative privind prelungirea stării de alertă (lunile iunie și iulie), acte normative care au ieșit din vigoare (H.G. nr. 636/2021 și H.G. nr. 678/2021 chiar de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), astfel că interesul reclamantei în anularea actului administrativ ce și-a încetat efectele, ca urmare a ajungerii la termen, nu mai există.

În raport de aceste considerente, soluția primei instanțe apare ca nelegală, atât timp cât cerința interesului actual este îndeplinită atunci când dreptul subiectiv este și el actual, iar în prezenta cauză actualitatea interesului nu se mai justifică după încetarea valabilității H.G. nr. 636/2021, modificată, respectiv 730/2021.

În acest sens, sunt redate considerentele Deciziei nr. 1 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 05.01.2021, cu prilejul soluționării dosarului civil nr. x/2020: "la momentul pronunțării sentinței instanței de fond (23.12.2020), ordinul contestat producea efecte juridice, iar destinatarii actului administrativ erau obligați să se supună măsurilor instituite, dar începând cu data de 1.01.2021, actul infra legislativ în discuție și-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, ele fiind supuse limitei temporale reglementate expres chiar în cuprinsul acestuia. Cum existența vătămării afirmate nu a fost dovedită, Înalta Curte reține că nu există un interes legitim în demersul judiciar al intimatei reclamante ce s-ar impune a fi ocrotit prin anularea dispozițiilor legale atacate."

Indică, cu titlu de jurisprudență, Deciziile ÎCCJ nr. 3973/29.07.2020 (dosar nr. x/2020), nr. 4188/09.09.2020 (dosar nr. x/2020) și nr. 1/05.01.2021 (dosar nr. x/2020).

Instanța supremă a reținut, în esență, că, deși la momentul soluționării acțiunii, destinatarii actului administrativ erau obligați să se supună măsurilor instituite, ulterior actul legislativ în discuție și-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, acestea fiind supuse limitei temporale reglementate expres chiar în cuprinsul acestuia.

Cu atât mai mult se impunea respingerea acțiunii ca lipsită de interes, având în vedere că, încă de la introducerea acesteia pe rolul instanțelor (12.07.2021), parte dintre hotărârile de Guvern au ajuns la termen, iar la momentul soluționării cauzei, 21 octombrie 2021, niciuna dintre hotărâri nu mai era în vigoare.

Reiterează faptul că hotărârile de Guvern contestate au fost aplicabile în lunile iunie și iulie, sentința a fost pronunțată în octombrie, iar reclamantele nu a invocat eventuale drepturi patrimoniale, pretins încălcate în raport de care s-ar fi putut invoca un interes actual de verificare a legalității hotărârilor de Guvern.

În continuare, în raport de același motiv de nelegalitate regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că prin instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atât cu privire la considerentele vizând:

- respectarea condițiilor legale pentru prelungirea stării de alertă (pag. 53 - 56 din sentință),

- legalitatea și temeinicia măsurilor stabilite (pag. 56 - 66 din sentință),

- condițiile formale de adoptarea a actelor normative în discuție (pag. 40 - 52 din sentință).

I.2. Cu privire la motivarea dată de instanță referitor la respectarea condițiilor legale pentru prelungirea stării de alertă, apreciază că aceasta s-a realizat cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 55/2020, respectiv a art. 2, 3 și 4 din lege.

Pornind de la definiția stării de alertă din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 55/2020 prima instanță a analizat în ce măsură "notele de fundamentare conțin o motivare corespunzătoare a măsurii declarării stării de alertă".

În raport de această analiză a instanței, de existența unei stări de urgență care să impună declararea stării de alertă, subliniem faptul că starea de alertă a fost declarată prin H.G. nr. 394/2020, act normativ care nu formează obiectul prezentului dosar.

Astfel, în cuprinsul art. 2 și 3 din Legea nr. 55/2020 este reglementată pe de o parte, posibilitatea declarării stării de alertă, iar pe de altă parte, a prelungirii stării de alertă deja instituite. Esențial este faptul că, deși criteriile prevăzute la art. 3 alin. (4) din lege trebuie să fie evaluate de autorități în fiecare dintre cele două ipoteze, în situația prelungirii stării de alertă se analizează necesitatea menținerii/adaptării măsurilor deja existente.

Instanța face referire la declararea stării de alertă și analizează existența condițiilor necesare pentru declararea stării de alertă, concluzionând că argumentele expuse nu sunt de natură să justifice această măsură.

Instituirea stării de alertă, în condițiile Legii nr. 55/2020, reprezintă decizia Guvernului de a interveni printr-un ansamblu de măsuri, pentru a răspunde situației urgente, de o amploare și intensitate deosebite, în condițiile în care viața și sănătatea persoanelor sunt amenințate.

Declararea stării de alertă prin H.G. nr. 394/2020 a avut la bază necesitatea asigurării în continuare, chiar și după încetarea stării de urgență, a unei protecții adecvate împotriva îmbolnăvirii cu coronavirusul SARS-CoV-2, dar și crearea în același timp a premiselor-cadru pentru revenirea etapizată, fără sincope majore, la situația de normalitate, inclusiv prin relaxarea măsurilor luate în contextul instituirii și prelungirii de către Președintele României a stării de urgență pe teritoriul României.

Pentru a garanta caracterul temporar al măsurilor dispuse în timpul stării de alertă, dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 prevăd că starea de alertă nu poate fi dispusă decât pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Cu toate acestea, în măsura în care, după expirarea termenului de aplicabilitate a hotărârii anterioare a Guvernului de instituire a acestei stări, se constată că rațiunile care au determinat-o se mențin, legea prevede posibilitatea prelungirii stării de alertă, pentru același termen limitat.

Decizia Guvernului este circumscrisă unor condiții obiective, clare, respectiv "ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menținerii răspunsului amplificat pentru o perioadă suplimentară" și "pentru motive temeinice" [art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020].

Așadar, datele conținute în analizele factorilor de risc trebuie privite din perspectiva necesității de a menține răspunsul amplificat deja instituit prin H.G. nr. 394/2020, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 stabilind posibilitatea de relaxare a măsurilor implementate, ceea ce s-a și întâmplat.

Așa cum a fost definită starea de alertă prin dispozițiile Legii nr. 55/2020, aceasta reprezintă "răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății".

Instanța trebuia să observe faptul că hotărârile de Guvern analizate conțin măsuri de relaxare, adaptate situației de fapt reliefată prin analizele factorilor de risc. Cu toate acestea, într-o expunere cu precădere subiectivă, instanța a concluzionat că datele cuprinse în analizele factorilor de risc "nu justifică măsura declarării stării de alertă"

Contrar celor reținute de instanță, H.G. nr. 636/2021, H.G. nr. 678/2021 și H.G. nr. 730/2021 au fost aprobate cu respectarea condițiilor stabilite la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare:

a) amploarea situației de urgență, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, județean sau național: virusul nu a mai afectat organismul uman anterior, transmiterea este aerogenă, perioada de incubație este între 2 - 14 zile, nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecție, virusul SARS-CoV-2 poate fi transmis cu ușurință de la persoană la persoană, riscul de infecție depinde foarte mult de răspândirea regională, condițiile de viață și muncă și, de asemenea, de comportamentul individual (respectarea măsurilor de distanțare fizică, de igienă și protecția prin purtarea măștii). Interacțiunea în situații de risc (cum ar fi contactul apropiat pe o perioadă îndelungată) joacă un rol important. În spații închise acest lucru crește semnificativ riscul de transmisie, chiar dacă este menținută o distanță mai mare de 1,5 m. - Dacă nu este menținută o distanța minimă de 1,5 m fără acoperirea gurii și nasului, de exemplu atunci când grupuri de oameni stau la o masă sau în adunări mari există și o creștere a riscului transmiterii în spații deschise.

Criteriile menționate mai sus se regăsesc în toate cele trei analize ale factorilor de risc care au stat la baza emiterii hotărârilor de Guvern, justificarea fiind că acestea s-au păstrat încă de la instituirea stării de alertă.

Aceste criterii trebuie corelate cu numărul de cazuri confirmate la data emiterii hotărârilor de Guvern în România.

Astfel, conform Analizei factorilor de risc din data de 05.07.2021, până la această dată erau înregistrate 1.080.979 cazuri de persoane infectate cu virusul SARS-CoV-2, din care 1.045.351 persoane vindecate și 33.973 persoane decedate.

De asemenea, graficul privind distribuția la nivel județean a persoanelor confirmate pozitiv evidențiază gradul de răspândire și de afectare a virusului la nivelul întregii țări, amintim în acest sens câteva exemple:

- Timișoara - 54. 356 cazuri confirmate,

- Cluj - 57.610 cazuri confirmate,

- Constanța - 42.959 cazuri confirmate,

- Iași - 42,428 cazuri confirmate.

b) intensitatea situației de urgență, respectiv viteza de evoluție, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate

- Pe teritoriul României, la data de 23.06.2021, în carantină la domiciliu erau 20.495 persoane, pentru acestea efectuându-se verificări medicale de specialitate.

- În ceea ce privește persoanele izolate aflate sub monitorizare medicală, în data de 23.06.2021, în izolare la domiciliu erau 2.107 persoane, iar alte 979 persoane se aflau izolate în unități medicale și locații alternative.

c) insuficiența și/sau inadecvarea capabilităților de răspuns;

Unitățile de Primiri Urgențe înregistrau o creștere a numărului de pacienți confirmați și suspecți COVID-19, ajungând de la 261 persoane în data de 23.05.2021, la 339 de persoane în data de 23.06.2021.

Necesitatea detașărilor personalului medico-sanitar se justifica în continuare pentru acoperirea nevoilor de îngrijiri specializate necesare pacienților diagnosticați COVID-19, în contextul infectării de la debutul pandemiei a 14.089 de cadre medicale, respectiv în condițiile suprasolicitării personalului.

d) densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc.

- la data de 23.06.2021 se înregistrau un număr de 17 focare active, în județele: Alba, Brașov, Cluj, Constanța, Dolj, Ialomița, Neamț, Teleorman și Vâlcea.

Existența unor focare active de infecție, izolate, impunea totuși continuarea monitorizării acestora coroborată cu menținerea unor măsuri adecvate, prin implicarea activă a tuturor autorităților statului cu atribuții directe sau care asigură funcții de sprijin.

e) existența și gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

- capacitatea de testare în România a crescut constant de la debutul pandemiei, ajungând la un total de 9.635.151 teste efectuate până la data analizei, cu o medie în perioada 23.05.2021 - 23.06.2021 de 24.811 teste zilnice.

Concluzia în urma analizei a fost aceea că, pentru a controla răspândirea și impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută, era necesară menținerea/adaptarea combinației de măsuri de menținere a unei situații epidemiologice stabile.

Un punct extrem de important este că, pentru a fi menținute/adaptate măsurile de intervenție non-farmaceutice reglementate în prezent și eventual pentru a putea implementa, la nevoie, într-un timp scurt, măsuri mai stricte, este necesară menținerea stării de alertă la nivel național în perioada următoare.

Situația epidemiologică actuală, atât pe teritoriul României, cât și la nivel internațional dovedește faptul că decizia Guvernului de a prelungi starea de alertă este una corectă și temeinică.

Măsura privind prelungirea stării de alertă propusă în Analizele factorilor de risc, este rezultatul analizei de oportunitate pe care îl exercită autoritățile publice în atingerea unui scop legitim, pentru care au fost împuternicite.

În viziunea subiectivă a instanței, care prin hotărârea pronunțată s-a substituit persoanelor specializate și calificate, analizele factorilor de risc întocmite nu corespund cerințelor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, întrucât nu sunt analizate și alte variabile, precum modalitățile de prevenție, pe calea medicamentației la care populația ar putea apela în mod direct, capacitățile de oprire a bolii în faze incipiente, capabilitatea de răspuns constând în izolarea/carantinarea persoanelor bolnave.

Analizele factorilor de risc au avut în vedere și interpretarea datelor referitoare la noile variante ale virusului SARS-CoV-2, apărute deja la momentul adoptării Hotărârilor de Guvern contestate.

Astfel, Analiza factorilor de risc din data de 23.06.2021 menționează că variantele nou apărute ale virusului SARS-CoV-2 sunt considerate a fi îngrijorătoare din cauza mutațiilor care au condus la o transmisibilitate crescută și la deteriorarea situației epidemiologice în zonele în care acestea s-au stabilit recent.

În ultimele 90 de zile, toate aceste variante au fost detectate pe teritoriul României. La nivelul Marii Britanii și al statelor vest europene se constata ca varianta delta devine dominantă, fiind preconizat ca aceasta varianta să înlocuiască varianta alfa la nivel mondial.

Opinează că analiza acestor argumente excedează competențele instanțelor judecătorești; din organismele abilitate de legiuitor fac parte specialiști cu pregătire în domeniul medicinei și managementul situațiilor de urgență, astfel încât este asigurată competența în domeniul de reglementare al legilor speciale emise pe durata pandemiei (Centrul Național de Coordonare și Conducere a Intervenției, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Grupului de suport tehnico-științific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României.)

II.3 Relativ la nelegalitatea măsurilor stabilite pe perioada stării de alertă, consideră că prima instanță a dat o dezlegare greșită situației dedusă judecății.

Arată faptul că Legea nr. 55/2020 constituie cadrul legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii, rațiunea acesteia este a de constitui tocmai temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, în acord cu imperativul constituțional statuat la art. 53 alin. (1) din Constituția României.

În repetate rânduri Curtea Constituțională, fiind învestită cu examinarea constituționalității legii, a stabilit că aceasta conține norme suficient de clare și previzibile, care enumeră categoriile de restricții care pot fi dispuse, și care, astfel, garantează ca actele administrative de punere în executare a legii nu se pot abate de la voința legiuitorului.

Deși prima instanță a pornit în analiza efectuată de la această premisă, a continuat cu expunerea unor considerente pur subiective și care nu au la bază dovezi necesare, fiind întrucâtva contradictorii (spre exemplu, la pag. 60 se reține că "exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi condiționată de absolut nimic").

Observă faptul că legiuitorul a dat posibilitatea ca, prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezidă din chiar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă, pot restrânge drepturi fundamentale.

În concret, la o verificare a analizelor de risc întocmite cu privire la situația de fapt se constată că numărul persoanelor infectate, deși a cunoscut o scădere pe timpul verii, nu s-a stopat.

Așadar, în mod corect autoritățile publice au constatat că se impune continuarea menținerii măsurilor adecvate pentru a controla răspândirea și impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută, fiind de dorit estomparea răspândirii virusului, nicidecum vreun regres și augmentarea numărului de cazuri în contextul în care transmisibilitatea crescută a noilor tulpini ale virusului este o certitudine, restricțiile și starea de alertă neputând fi ridicate în lipsa unor treceri treptate la o relaxare totală a măsurilor.

Având în vedere evoluția pandemiei, autoritățile au ajustat măsurile de protecție în funcție de rata de infectare la nivel național, măsurile fiind înăsprite/relaxate în funcție de rata de infectare la mia de locuitori. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populației la sănătate, precum și a prevederilor legale adoptate în contextul pandemiei.

Arată că pandemia cu care omenirea se confruntă este fără precedent cel puțin în ultima jumătate de secol, iar în decursul anului care s-a scurs de la debutul acesteia comunitatea științifică internațională nu a ajuns la un consens cu privire la chestiuni extrem de importante, cum ar fi modalitățile efective de transmitere a virusului sau motivele pentru care există persoane care nu sunt afectate deloc de virus și persoane care decedează în urma îmbolnăvirii.

Practic, se poate afirmă că, la momentul actual, nu se cunoaște nimic sigur despre acest virus, noi ipoteze apărând în fiecare zi.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial.

Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Se poate aprecia că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor.

Relevant este și faptul că, astfel cum s-a prevăzut în analizele factorilor de risc, măsurile de relaxare au fost dispuse etapizat, înaintea fiecărei etape de relaxare fiind obligatoriu să se realizeze o analiză a evoluției situației epidemiologice coroborată cu gradul de vaccinare, care să valideze procesul de ridicare al măsurilor preventive de referință.

S-a reținut de către prima instanță că prin hotărârile de Guvern, "statul român a impus condiția ca persoanele să fie sănătoase" (pag. 62), concluzionând totodată că măsurile impuse au un caracter discriminatoriu. ("în ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, instanța reține că Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat și necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activități" - pag. 64)

Această concluzie a instanței, pe lângă faptul că este nefondată și pur subiectivă, nu își găsește fundament, la o simplă examinare a măsurilor.

Arată că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 stabilește că măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum și, după caz, cele de renunțare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

Nelegalitatea unui act administrativ sau a unor dispoziții cuprinse în acesta se constată prin raportarea actului în discuție la prevederile actelor normative de nivel superior în baza și executarea cărora a fost emis, conform art. 4, art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Plecând de la acest aspect, precizează că aspectele reținute de instanță, în sensul că prin hotărâre de Guvern a fost restricționat exercițiul drepturilor fundamentale nu pot fi primite, întrucât actele administrative au fost emise în limitele și executarea Legii nr. 55/2020.

În context, art. 5 din Legea nr. 55/2020 reglementează trei categorii de măsuri: 1. măsurile pentru creșterea capacității de răspuns (a) achiziționarea bunurilor și serviciilor de necesitate imediată în gestionarea situației de urgență pentru care a fost declarată starea de alertă, prin negocierea fără publicare prealabilă; b) suplimentarea, prin redistribuirea către zonele afectate, a tehnicii, echipamentelor și dispozitivelor necesare acțiunilor de răspuns; c) detașarea pe teritoriul național, în zonele afectate, a personalului care deține competențele adecvate gestionării situației de urgență, cu consimțământ; d) coordonarea operațională a unor servicii publice; e) adaptarea programului de lucru sau permanentizarea activității serviciilor de asistență socială; f) permanentizarea activității unor centre operative pentru situații de urgență cu activitate temporară); 2. măsurile pentru asigurarea rezilienței comunităților (a) evacuarea temporară a persoanelor și bunurilor din zona afectată sau posibil a fi afectată; b) acordarea de ajutoare de primă necesitate pentru persoanele și animalele afectate; c) efectuarea lucrărilor pentru modificarea de urgență a mediului înconjurător și infrastructurii, stabilite de forțele de intervenție pentru oprirea sau limitarea efectelor situației de urgență; d) măsuri de protecție a vieții și pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătății persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu) și 3. măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc (a) restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise; b) restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite; c) interzicerea ieșirii din zonele stabilite și, după caz, în intervalele orare stabilite sau instituirea carantinei asupra unor clădiri, localități sau zone geografice; d) restrângerea sau interzicerea efectuării de către operatori a transporturilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale, aeriene sau cu metroul pe rutele și, după caz, în intervalele orare stabilite; e) închiderea temporară a unor puncte de trecere a frontierei de stat; f) limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici; g) participarea cetățenilor și a operatorilor economici la unele activități în folosul comunităților locale).

Prin urmare, legea se referă la categorii de măsuri și, în cadrul fiecăreia, la ipotezele pe care le are în vedere, măsurile dispuse prin actul administrativ normativ atacat fiind la rândul lor împărțite în cele trei categorii avute în vedere de art. 5 din Legea nr. 55/2020.

Art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 55/2020 enumeră printre măsurile pentru asigurarea rezilienței comunităților și măsuri de protecție a vieții și pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătății persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu. În același timp, art. 5 alin. (3) lit. a) din același act normativ cuprinde printre măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise. Art. 5 alin. (3) lit. f) din lege prevede posibilitatea de limitare sau suspendare pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici. De asemenea, conform art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020, hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind și măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri.

Rezultă că, actul normativ cu forță juridică superioară, în temeiul căruia este emisă hotărârea de Guvern, prevede posibilitatea autorității administrative executive să reglementeze concret măsurile pentru asigurarea rezilienței comunităților și pentru diminuarea impactului tipului de risc, respectiv condițiile concrete de aplicare a acestora și destinatarii acestor măsuri, în vederea atingerii scopului pentru care respectivele măsuri sunt recunoscute.

Pentru adoptarea măsurilor criticate de reclamante, s-a ținut seama de evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, această evaluare indicând necesitatea menținerii unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus.

Nu în ultimul rând, precizează că măsuri asemănătoare au fost adoptate și de alte țări din Europa în încercarea de împiedicare a răspândirii virusului Covid - 19 (Marea Britanie, Franța, Belgia, Spania, Islanda, etc). Instanța trebuie să aibă în vedere că prin aceste măsuri restrictive se urmărește o încetinire a răspândirii virusului, astfel încât sistemul sanitar, deja supus unei presiuni uriașe, să nu intre în colaps. Așadar, se urmărește protejarea unui interes public major, respectiv garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor privind securitatea sanitară.

În lipsa unor mijloace eficiente de tratare sau prevenire a bolii pentru a asigura continuitatea majorității activităților și desfășurarea lor în relativă siguranță, membrii comunităților trebuie să își ajusteze individual nivelul de mobilitate, interacțiune, cât și de aderență la măsurile de protecție individuală.

Dovezile actuale sugerează că persoanele infectate cu SARS-CoV-2 pot transmite virusul, indiferent dacă au sau nu simptome. Cu toate acestea, datele din studiile de răspândire virală sugerează că persoanele infectate au încărcăturile virale maxime chiar înainte sau în jurul momentului în care dezvoltă simptome și în primele 5-7 zile de boală. Dintre pacienții simptomatici, durata răspândirii virusului infecțios a fost estimată la 8 zile de la debutul simptomelor pentru pacienții cu forme ușoare de boală și mai lungă pentru pacienții grav bolnavi. Perioada de infecțiozitate este mai scurtă decât perioada de răspândire a ARN-ului detectabil, care poate dura multe săptămâni.

Perioada de incubație pentru COVID-19, care este timpul de la expunerea la virus și până la apariția simptomelor, este în medie de 5-6 zile, dar poate dura până la 14 zile.

Transmiterea asimptomatică (transmiterea de la persoanele infectate cu SARS-CoV-2 care nu dezvoltă niciodată simptome) se poate produce. Studiile sugerează că persoanele infectate asimptomatic sunt mai puțin susceptibile de a transmite virusul decât cei care dezvoltă simptome. O revizuire sistematică a concluzionat că persoanele asimptomatice sunt responsabile pentru transmiterea a mai puține infecții decât cazurile simptomatice și pre-simptomatice. Măsurile restrictive propuse de specialiști și adoptate de Guvernul României au fost, de asemenea, apreciate ca fiind necesare și în contextul european și internațional existent, și au avut în vedere prognoza evoluției situației epidemiologice.

În concluzie, măsurile dispuse de către autorități pentru reducerea răspândirii virusului SARS-Cov-2 au la bază recomandări medicale ale organismelor internaționale și studii efectuate, actualizate permanent.

Relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauție, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus, și astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunității.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente și reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exercițiului libertății de circulație și a libertății întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru și imparțial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktasc. Franței, Bayrak c. Franței, Gamaleddyn c. Franței, Ghazal c. Franței, Singh c. Franței, decizii din 30 iunie 2009)."

Pe de o parte, nu există discriminare când instituirea unor criterii "este justificată obiectiv de un scop legitim". Ținerea sub control a numărului de cazuri și sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie "un scop legitim".

Pe de altă parte, scopul activității de vaccinare a populației este asigurarea dreptului la sănătate individuală și colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidității, invalidității și a mortalității prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmărește asigurarea sănătății indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase.

Pentru protejarea sistemelor de sănătate, reducerea morbidității și a mortalității, precum și relansarea economiilor la nivel global a fost nevoie de dezvoltarea, producția și distribuirea rapidă a vaccinurilor împotriva COVID-19 și începerea vaccinării populației. Este unanim acceptat pe scară largă că vaccinarea populației împotriva COVID-19 este modalitatea principală de a controla aceasta pandemie, de a putea relansa economia și de a reveni la viața normală.

Practic, vaccinarea nu este doar o chestiune privată; această procedură medicală vizează și alte persoane. Dacă o persoană este vaccinată e mai puțin probabil să transmită viruși altor persoane care fie nu pot fi vaccinate, fie vaccinurile nu sunt eficiente în cazul lor.

Cu alte cuvinte vaccinarea nu este doar pentru a te proteja pe tine ci și pentru a proteja pe ceilalți.

Atunci când alegea unor persoane are implicații relevante asupra riscurilor la care sunt expuși alți oameni, aceasta este o alegere etică, nu doar o alegere personală.

În esență, prin vaccinare se contribuie la un bine public important, concretizat prin ridicarea nivelului de imunitate colectivă, care îi protejează pe cei mai vulnerabili.

Pe de altă parte, discriminarea se bazează pe noțiunea de "excludere de la un drept", iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului.

În sensul O.G. nr. 137/2000, la art. 2 alin. (1) se prevede că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La art. 2 alin. (3) din același act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Cu toate că se susține existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, nu se arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speța noastră, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

În legătură cu principiul egalității regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituția României, Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității cetățenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, după cum impune și aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situații care se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil" .

Așadar, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului egalității și, implicit, existența unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă.

Art. 14 din CEDO oferă protecție împotriva oricăror discriminări, dar orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că distincția nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În cauza Carson și alții c. Regatului Unit, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, respectiv cauza McMichael c. Regatului Unit, Hotărârea din 24 februarie 1995, Curtea a reținut că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicabile, întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul și de contextul în discuție.

Cât timp la nivel mondial s-a apreciat că cea mai eficientă modalitate de stopare a transmiterii virusului o reprezintă vaccinarea, fiind aprobate în regim de urgență o serie de vaccinuri și puse la dispoziția populației în mod gratuit, persoanele care aleg să participe la campaniile derulate de autorități se află într-o situație diferită de cei care optează în sens contrar.

Pentru a modera afectarea sectoarelor sociale și economice, în condițiile în care a asigurat atât necesarul de vaccin, cât și locuri de administrare gratuită a acestuia pentru populație, autoritățile au prevăzut ca desfășurarea unor activități cu risc epidemiologic ridicat (care implică, prin specificul lor, adunarea împreună într-un spațiu limitat a unui număr semnificativ de persoane) să aibă loc în condițiile participării persoanelor imunizate prin vaccinare sau care prezintă dovada unui test negativ sau a trecerii prin boală în ultimele 180 de zile. Acest lucru este necesar pentru a limita apariția infectării unui număr mare de persoane în același timp.

În ceea ce privește considerentele reținute cu privire la vaccinurile puse în circulație de Agenția Europeană a Medicamentului, indică aspectele arătate în pct. (34) din preambulul Regulamentului nr. 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului: Regulamentul (CE) nr. 726/2004 stabilește proceduri armonizate, care vizează toate statele membre, pentru autorizarea și supravegherea la nivelul Uniunii a medicamentelor, ceea ce asigură introducerea pe piață și administrarea în Uniune numai a medicamentelor de înaltă calitate.

Drept rezultat, autorizațiile de comercializare acordate de Uniune în temeiul regulamentului respectiv, inclusiv evaluarea aferentă a medicamentului în cauză în ceea ce privește calitatea, siguranța și eficacitatea, sunt valabile în toate statele membre. În plus, procedurile de monitorizare a eficacității și de supraveghere a medicamentelor autorizate în temeiul regulamentului respectiv se realizează la nivel central pentru toate statele membre. (…) Participarea statelor membre la analiza și aprobarea evaluării este asigurată prin intermediul diverselor comitete și grupuri. (…). Autorizarea prin intermediul procedurii centralizate asigură încrederea în faptul că toate statele membre se pot baza pe datele privind eficacitatea și siguranța, precum și pe consecvența calității loturilor utilizate pentru vaccinare. (…)

Totodată, instanța trebuia să țină seama de faptul că, alături de dovada vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2 și trecerea a 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare; sunt prevăzute și măsuri alternative: dovada unui rezultat negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore; dovada unui rezultat negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore; dovada că persoana se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2.

Faptul că testarea nu este gratuită nu poate reprezenta un element discriminatoriu, ci este o consecință a propriei alegeri a fiecărei persoane, statul permițând accesul la diferite evenimente condiționat de una din măsurile mai sus expuse, măsuri necesare în contextul epidemiologic actual.

Precizează că accesul la evenimente sociale este permis și celorlalte persoane nevaccinate, cu asigurarea unei condiții minimale privind reducerea riscului de infectare, reprezentat prin măsura alternativă a testării, astfel încât nu suntem în prezența unei discriminări între categorii diferite de persoane și situații reglementate prin actele normative contestate.

Cu toate că specialiștii recomandă ca, și ulterior vaccinării să fie respectate măsurile personale de protecție (mască de protecție, spălat pe mâini frecvent, aerisire încăperi), este mai puțin probabil ca o persoană vaccinată să transmită boala la alte persoane. Un număr mai mare de persoane vaccinate duce la o imunizare colectivă, și subsecvent, la o încetinire/stopare a transmiterii virusului - "nimeni nu este în siguranță cât timp nu suntem toți în siguranță" (www.who.int - site-ul Organizației Mondiale a Sănătății).

Așa cum s-a arătat, activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmărește asigurarea sănătății indivizilor în cadrul unor comunități sănătoase.

Învederează faptul că în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că "analizate în contextul sistemului național, măsurile contestate (obligația de vaccinare a copiilor pentru a fi admiși la grădiniță) de reclamanți se aflau într-o relație rezonabilă de proporționalitate cu scopurile legitime urmărite de statul reclamat, care nu și-a depășit marja de apreciere prin impunerea obligației de vaccinare. Prin urmare, aceste măsuri puteau fi considerate ca fiind "necesare într-o societate democratică" "- Hotărârea CEDO din 08.04.2021 în cauza Vavřička și alții v. Republica Cehă [MC].

Așadar, ca o primă concluzie, în ce privește încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, apreciem că măsurile au fost justificate obiectiv, pentru asigurarea dreptului la sănătate individuală și colectivă, raportat și la declarațiile OMS, referitoare la declararea stării de pandemie. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 758/2009, pentru punerea în aplicare a Regulamentului sanitar internațional 2005, în situația alertelor internaționale, punctul focal național pentru RSI 2005 are și atribuția de a evalua informațiile primite de la OMS referitoare la evenimente care amenință sănătatea publică și care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România și recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul.

Prin urmare, raportat la situația reținută de OMS autoritățile naționale au dispus măsurile necesare prin H.G. atacată, cu modificările ulterioare în vederea eliminării sau reducerii morbidității și mortalității prin boli transmisibile. Referitor la acest aspect, Curtea reține că aceste măsuri restrictive se aplică pe o perioadă limitată (de valabilitate) a H.G. atacată, ceea ce relevă faptul că restrângerea nu este disproporționată cu scopul urmărit.

II.4. Cu privire la cerințele formale de adoptare a actelor administrative, opinează că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse atât în Legea nr. 55/2020, O.u.G. nr. 21/2004 și în Legea nr. 24/2000.

Ca prim aspect, observă că instanța a analizat operațiuni administrative, corespondența interinstituțională (semnarea adreselor de înaintare a proiectelor de hotărâri) și a reținut că aceste înscrisuri nu au fost semnate de către ministrul afacerilor interne, stabilind că, în raport de acestea nu este îndeplinită