ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 14.08.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției nr. 1416/25.07.2019 și continuarea procedurii disciplinare. În motivare, reclamantul a arătat că prin plângerea inițială adresată CSM, a vizat aspecte de gravă neglijență sau chiar rea-credință ale judecătorului indicat, dar, prin Rezoluția nr. 1416 din 09.05.2019, CSM a clasat sesizarea, invocând faptul că: "În vederea soluționării lucrării au fost avute în vedere informațiile existente în programul Ecris".

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 543 din data de 03.07.2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a disp. art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu modificările ulterioare, ca inadmisibilă; a respins cererea de suspendare a judecății, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 543 din data de 03.07.2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat reclamantul A.. Prin primul motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se arată că, prima instanță a încălcat competența de ordine publică a instanței de contencios constituțional deoarece, similar Deciziei ÎCCJ nr. 978 din 27 februarie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2011: "(...) în lipsa unei decizii a Curții Constituționale" ea nu se putea pronunța legal pe fondul pricinii înainte de soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a CCR, respectiv a excepției de neconstituționalitate invocate întrucât, în caz contrar, s-ar substitui atribuțiilor instanței de contencios constituțional, motivându-și decizia de respingere prin argumente care sunt de competența exclusivă a CCR. Prin cel de-al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că prima instanță a încălcat atât dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cât și pe cele ale art. 1.349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 deoarece, validând Rezoluția nr. 1416 emisă 25 iulie 2019 de CSM - Direcția de inspecție pentru judecători a eliminat, de facto, atât obligația oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune aducând, prin acțiunile ori inacțiunile sale atingere, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane cât și dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține repararea pagubei ce i-afost cauzată. Prin ultima critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. arată faptul că prin hotărârea dată prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești după cum urmează: a) Văzând dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile", coroborate cu cele ale art. 148 din legea fundamentală, care prevăd obligația Parlamentului, a Președintelui României, a Guvernului cât și a autorității judecătorești să garanteze aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2) este evident faptul că, prin hotărârea nr. 543/03.07.2020, Curtea de Apel București a reinterpretat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție raportate la cele ale art. 6 par. (1) din Convenția europeană asupra drepturilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/1994. b) Examinând cu atenție hotărârea Curții de Apel București nr. 543/03.07.2020 se poate constata faptul că dl. judecător B. neagă dreptul de a contesta o decizie a CSM în instanță și astfel, similar punctului anterior, dreptul reclamantului la un proces echitabil consfințit prin dispozițiile art. 6 par. (1) din Convenția europeană asupra drepturilor fundamentale, coroborate cu cele ale Constituției încercând să dovedească teza potrivit căreia nesancționarea disciplinară a unui judecător nu poate fi infirmată de o instanță. În contextul aplicării art. 148 și art. 20 alin. (2) din Constituție, solicită să se constate faptul că, în condițiile expuse mai sus, sunt incidente disp. art. 488 alin. (1) pct. 4. din Legea nr. 134/2010 (prin hotărârea dată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești). În cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin (1) punctele 3. 4. și 8 din Legea nr. 134/2010, în forma aplicabilă cauzei, aspect în raport de care solicită admiterea recursului. Prin memoriul de recurs, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale recurentul-reclamant arată că motivele le va depune la o altă dată, însă ulterior nu le-a depus.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 decembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluției nr. 1416/25.07.2019 emisă de Inspecția Judiciară și continuarea procedurii disciplinare. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, în mod corect intimata-pârâtă a dispus clasarea sesizării petentului A. înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 26.03.2019, sub nr. x, având în vedere că răspunderea disciplinară a magistraților nu poate să intervină decât în cazul săvârșirii unor abateri concrete, iar sesizarea petentului nu poate să privească decât tot fapte concrete deoarece, inspectorul judiciar nu este îndreptățit să verifice modul în care, într-o anumită speță, au fost aplicate în mod corect normele de drept procesual sau normele de drept material, această verificare fiind posibilă doar în căile de atac prevăzute de lege. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în raport de care susține că instanța de fond a încălcat competența de ordine publică a instanței de contencios constituțional deoarece nu se putea pronunța legal pe fondul pricinii înainte de soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a CCR, respectiv a excepției de neconstituționalitate invocate întrucât, în caz contrar, s-ar substitui atribuțiilor instanței de contencios constituțional. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Cazurile în care necompetența este de ordine publică sunt strict și limitativ prevăzute de art. 129 alin. (1) pct. 1-3 din C. proc. civ., în toate celelalte cazuri, potrivit alin. (3) al art. 129, necompetența fiind de ordine privată. Potrivit art. 129 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică atunci când se invocă: încălcarea competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești (pct. 1); încălcarea competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad (pct. 2); încălcarea competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura (pct. 3). În cazul de față, recurentul invocă necompetența instanței de fond raportat la faptul că aceasta s-a pronunțat înainte de soluționarea cererii de recurs formulată împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și nu cu privire vreunul dintre cele trei cazuri prevăzute de dispozițiile sus-citate. Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (1) prima teză, instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, iar prima instanță s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că atât timp cât această ipoteză nu se regăsește între cazurile în care se poate invoca necompetența instanței conform C. proc. civ., motivul de recurs apare ca nefondat și va fi respins. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Instanța de control judiciar reține că acest motiv de nelegalitate are în vedere incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în acest mod acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Astfel, în dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate. Așadar, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, examinarea acestui concept permitând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ. În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfințește cu valoare legală texte abrogate, critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare, se pronunță pe cale de dispoziții generale, iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.), încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.), refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate), încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.). În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material. În cauză, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, iar pe de altă parte că, prin hotărârea pronunțată se neagă dreptul recurentului-reclamant de a contesta o decizie a CSM în instanță. Așa fiind, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele antereferite care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin ultimul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cât și pe cele ale art. 1349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 deoarece, validând Rezoluția nr. 1416/25.07.2019 prima instanță a eliminat de facto atât obligația persoanei de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, cât și dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru a obține repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public". Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilitește competența generală, materială și teritorială a instanței de contencios administrativ, precum și dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanței, iar prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a adus atingere acestor dispoziții. Potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) din Legea nr. 287/2019: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane." Înalta Curte constată că aceste dispoziții se referă la răspunderea civilă delictuală și nu sunt incidente cauzei deduse judecății, atât timp cât prin cererea dedusă judecății recurentul-reclamant urmărește sancționarea disciplinară a judecătorului C., din cadrul Tribunalului Argeș, în legătură cu modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2017, având ca obiect contestație la executare, iar presupusa abatere disciplinară a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată potrivit cărora constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune. În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.