ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 221/2023

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, la data de 08.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Parohia Bisericii Armene Iași, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, a chemat în judecată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România din cadrul A.N.R.P., formulând contestație împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, emise de pârâtă, prin care a solicitat anularea deciziei menționate, care are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Bisericii Armene Iași, format din teren în suprafață de 247 m.p. și construcție în suprafață de 100 mp, situat în Municipiul Iași, județul Iași.

Ca urmare, a solicitat instanței să constate că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în calitate de fost proprietar al imobilului, la acordarea de măsuri compensatorii, potrivit dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 și, implicit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, la data preluării abuzive de către stat, precum și a faptului că, prin înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în perioada de referință a legii, aprecierea cu privire la faptul preluării abuzive a imobilului urmând a se face atât în raport cu dispozițiile din Norma metodologică din 15 septembrie 2005 pentru aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 (Anexa 1, art. 1, pct. 1) cât și în raport cu Decizia Curții

Constituționale nr. 128 din 6 decembrie 1995, prin care s-a constatat că prevederile Decretului nr. 221/1960 sunt neconstituționale, fiind contrare legii fundamentale și că, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituția României adoptată în anul 1991, sunt abrogate, iar prevederile H.C.M. nr. 792/1960 au devenit caduce, acestea fiind norme de aplicare a Decretului nr. 221/1960.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea entității investite de lege, respectiv Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Romania, la emiterea Deciziei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, care a fost preluat în mod abuziv din proprietatea Parohiei Bisericii Armene din Iași și care a fost situat în str. x din municipiul Iași, precum și la înaintarea deciziei, împreună cu dosarul administrativ, direct Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Prin sentința nr. 6 din 18 ianuarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iași, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, emise de pârâta Comisia specială de retrocedare.

Împotriva sentinței nr. 6 din 18 ianuarie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamanta Parohia Bisericii Armene Iași, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din Iași, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit disp. art. 1 alin. (1), (4), (6) și (7) din O.G. nr. 94/2000, pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, dar și prevederile art. 44 și art. 136 din Constituția României.

Totodată, se reține că instanța de fond a refuzat să facă aplicarea Deciziei CCR nr. 128/1995.

Recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit prima instanță nu a dat eficiență dispozițiilor legale sus-menționate, deoarece terenul în suprafață de 247 m.p. situat în mun. Iași, str. x a fost preluat din proprietatea sa, ca efect al unor acte administrative emise de autoritățile comuniste, în baza unor acte normative adoptate în intervalul de referință al legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, considerate de legiuitorul actual, abuzive ab initio, dacă nu s-au acordat juste și echitabile despăgubiri, în raport cu data preluării.

Astfel, dispozițiile art. 31 pct. II din Decretul nr. 221/1960 prevedeau la lit. d) că bunurile urmărite se predau fără plată comitetelor executive ale sfaturilor populare, iar procesul-verbal nr. x/13.03.1961 făcea mențiunea că imobilul a fost predat fără plată reprezentantului Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Iași.

Imobilul a fost preluat de stat ca urmare a neachitării debitului asupra acestuia, fără însă ca în actul administrativ de preluare să se fi precizat tipul de datorii către stat ce nu au fost achitate, pentru ce perioadă, data scadenței și valoarea totală a debitului.

Prin urmare, decizia este lovită de nulitate absolută, conform dispozițiilor C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că nu a fost indicat textul legal incident din cuprinsul Decretului nr. 221/1960, nu există nicio dovadă în sensul că nu s-a prezentat niciun cumpărător din sectorul socialist, deși licitația ar fi trebuit să fie deschisă participării oricăror persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, Decizia nr. 1434/16.12.1960 este abuzivă și se încadrează la teza prevăzută de disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sentința de fond realizând o greșită interpretare a acestor prevederi legale.

În ceea ce privește efectele Deciziei CCR nr. 128/1995, prima instanță, în mod greșit a reținut că decizia nu are incidență în speță, întrucât raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză nu vizează modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului de la reclamant la Statul român, ci dreptul reclamantului la retrocedarea proprietății sale ce a fost preluată în mod abuziv, cu sau fără titlu, în condițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Recurenta-reclamantă consideră că, deși născut anterior adoptării Constituției din 1991, raportul juridic a produs efecte juridice, după adoptarea O.U.G. nr. 94/2000, fiind lipsită de relevanță cauza preluării, respectiv a neachitării unui debit către statul comunist, deoarece, potrivit oricărei proceduri execuționale, debitorului trebuie să i se restituie diferența între valoarea pretinsului debit și valoarea de vânzare a imobilului, în acest sens fiind și prevederile art. 31 pct. 2 din Decretul nr. 221/1960.

Interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a Deciziei CCR nr. 132/1994 este eronată, deoarece s-a ajuns la concluzia că diferența de regim juridic între proprietatea privată și proprietatea publică, concretizate într-o procedură execuțională diferită, este constituțională, deși decizia se referă la alte situații decât cele avute în vedere de art. 41 alin. (2) din Constituție (art. 44 alin. (2), potrivit Constituției revizuită în anul 2003).

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (C.S.R.) s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că în mod temeinic și legal a respins instanța de fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, dând eficiență normelor speciale în vigoare în materia restituirii proprietăților și acordării de măsuri reparatorii, anume prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta-reclamantă a depus note de ședință prin care a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei ca nefondate și neîntemeiate și a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului promovat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prevăd că aceste imobile, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile ordonanței de urgență.

Potrivit pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Instanța de fond, interpretând și aplicând dispozițiile legale sus-menționate, a reținut că există puncte de vedere diferite în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a celei de-a doua condiții legale instituite prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului cu sau fără titlu, de statul român, în perioada de referință.

În cuprinsul considerentelor sentinței recurate s-a făcut referire la modul în care a fost preluat imobilul în discuție, respectiv prin Decizia nr. 1434/16.12.1960 emisă de Comitetul Executiv al Statului Popular al Orașului Iași și procesul-verbal nr. x/15.03.1961 întocmit de agentul de urmărire din cadrul Secțiunii Financiare a Statului Popular Oraș Iași, de unde rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 221/1960, ca urmare a neachitării unui debit datorat statului de către reclamantul-proprietar.

În cauză s-a întocmit un dosar de urmărire asupra imobilului, s-a fixat termen de vânzare la data de 28.11.1960, conform publicației de vânzare nr. x, când nu s-a prezentat niciun cumpărător din sectorul socialist, astfel că imobilul a revenit fără plată Comitetului Executiv al Statului Popular al Orașului Iași.

Prima instanță a considerat că preluarea imobilului de statul român s-a făcut în baza unui titlu, iar preluarea nu a fost abuzivă.

Prima instanță a reținut că procedura Decretului nr. 221/1960 se aplica atât persoanelor fizice, cât și juridice, iar Decizia Curții Constituționale nr. 128/1995 nu este incidentă, întrucât raporturile juridice privind modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului de la reclamant la Statul Român s-a născut anterior adoptării Constituției din 1991, astfel că nu se poate considera că prevederile Decretului nr. 221/1960, referitoare la executarea silită împotriva persoanelor fizice a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste sunt abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituția României.

Instanța de fond a citat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 132/1994, potrivit cărora instituirea unei proceduri de executare solită pentru ipoteza în care proprietarul nu își îndeplinește de bună voie obligațiile, nu este neconstituțională.

Faptul că, în concret, nu rezultă cuantumul debitului, în opinia primei instanțe, nu este suficient pentru a se considera că imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român.

Recurenta-reclamantă, din perspectiva criticilor întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (arătate mai sus), incidența Deciziei Curții Constituționale a Românei n.128/1995, dar și preluarea greșită a considerentelor Decizie Curții Constituționale a României nr. 132/1994.

Înalta Curte constată că, în temeiul disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează/se aplică măsuri compensatorii pentru imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, de statul român [...], în perioada de referință.

Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, ale imobilelor în discuție, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile, în raport cu perioada preluării.

Existența unei proceduri execuționale nu conduce la concluzia că preluarea proprietății de către stat s-a făcut cu acordarea vreunei despăgubiri juste și echitabile, deși imobilul a fost evaluat la suma de 65.000 RON.

Înalta Curte va constata astfel întrunirea motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale analizate din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000.

Cu privire la incidența Deciziei CCR nr. 128/1995, prin care s-a constatat că prevederile Decretului nr. 221/1960, referitoare la executarea silită împotriva peroanelor fizice, a creanțelor bănești ale organizației socialiste, sunt neconstituționale, fiind contrare legii fundamentale, recurenta-reclamantă susține că legiuitorul actual a considerat că actele emise în baza acestui decret sunt abuzive ab initio, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile, în raport cu data preluării, Înalta Curte reține că decizia are în vedere executarea silită a creanțelor fostelor organizații socialiste și a oricăror persoane juridice de drept privat ce urmează să se facă potrivit normelor de drept comun în materie.

Este vorba despre executarea silită efectuată după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, situație ce nu are legătură cu prezenta cauză, prin urmare decizia nu are efecte în dosarul de față.

În ceea ce privește incidența Deciziei CCR nr. 132/1994, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 31 și art. 32 din Decretul nr. 221/1960 și ale art. 39-51 din HCM nr. 792/1960, Înalta Curte observă că dispozițiile analizate nu au legătură cu prezenta cauză, nu s-au analizat textele legale din cuprinsul Decretului nr. 221/1960 ce se referă la faptul că procedura execuțională este aceeași atât în cazul persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice.

Ceea ce interesează în speța pendinte este împrejurarea preluării imobilului reclamantei cu justă și echitabile despăgubire sau dimpotrivă în lipsa unei atare despăgubiri, cum s-a stabilit deja prin considerentele de mai sus.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă și se va casa sentința atacată.

În rejudecare, în temeiul disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite în parte contestația formulată, se va anula în parte decizia administrativă contestată și va fi obligată intimata să emită reclamantei o decizie de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru imobilul-teren în suprafață de 247 m.p. situat în mun. Iași, județul Iași și să o înainteze Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor împreună cu dosarul administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iași prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România împotriva sentinței nr. 6 din 18 ianuarie 2022 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte contestația formulată de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iași prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România.

Anulează în parte Decizia nr. 9688/29.07.2021 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și obligă această entitate să emită reclamantei o decizie de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru imobilul-teren în suprafață de 247 m.p. situat în municipiul Iași, județul Iași, și să o înainteze Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu dosarul administrativ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.