ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4138/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2016 din 29.03.2016, reclamantele Parohia Bisericii Armene Iași și Arhiepiscopia Bisericii Armene din Romania au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 5101/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței să dispună anularea acesteia, să constate că reclamantele au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea de despăgubiri potrivit art. 4 pct. 1-5 din O.U.G. nr. 94/2000 și, implicit, dovada dreptului de proprietate și a preluării abuzive a imobilului din municipiul Iași, str. x.

Prin sentința civilă nr. 158 din 27 septembrie 2016, Curtea de apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Parohia Bisericii Armene Iași și Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

A anulat în parte Decizia nr. 5101/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, în ceea ce privește respingerea cererii reclamantelor cu privire la terenul de 1944 mp din Iași, str. x. A obligat pârâta să emită o decizie prin care să constate calitatea de persoană îndreptățită a Parohiei Bisericii Armene Iași pentru acordarea de despăgubiri pentru terenul de 1944 mp din Iași, str. x și a obligat pârâta să plătească reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din Romania suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 158 din 27 septembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Comisia specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La primul termen de judecată din data de 07 martie 2019, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității declarării recursului, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin Decizia nr. 1239 din data de 07 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția tardivității recursului și s-a respins ca tardiv recursul formulat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 158 din 27 septembrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de recurs a formulat contestație în anulare Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, întemeiată pe dispozițiile art. 503 și urm. din C. proc. civ.. A solicitat contestatoarea anularea Deciziei nr. 1239/07.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, și rejudecarea recursului cu consecința admiterii în principiu a acestuia și a stabilirii unui termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a recursului.

În susținerea căii de atac promovate în cauză partea a susținut, sub aspectul admisibilității contestației în anulare, că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea contestației în anulare speciale, astfel cum este reglementată de art. 503 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că înțelege să invoce motivul de contestație referitor la existența unei greșeli materiale esențiale, respectiv omisiunea instanței de recurs de a observa faptul că sentința pronunțată de instanța de fond a fost comunicată și înregistrată la sediul său la data de 03.10.2016 și nu la data de 30.09.2016, cum în mod greșit s-a reținut. Totodată, a menționat că pentru verificarea acestei greșeli nu se impune ca instanța să reexamineze fondul cauzei sau să aprecieze probele, fiind suficient doar să constate eroarea materială invocată și faptul că această eroare a avut drept rezultat soluționarea într-un anumit mod a recursului.

În fine, a susținut că prin hotărârea contestată a fost respins în mod nelegal recursul promovat în cauză, fiind astfel îndeplinită și cerința interesului.

Pe fondul contestației în anulare, partea a susținut că acest demers se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., greșeală materială invocată constând în aceea că instanța de recurs a pronunțat soluția prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ce au condus la adoptarea unei soluții nelegale. Astfel, a apreciat că eroarea materială săvârșită de către instanța de recurs este una evidentă, ce ar fi putut determina o altă soluție dacă aceasta nu ar fi omis sau confundat unele elemente și date importante.

A făcut trimitere la acest motiv de contestație în anulare din vechea reglementare în materie, cuprins în art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, exemplificând respingerea recursului ca tardiv ca fiind una dintre greșelile materiale în accepțiunea legii.

În continuare, partea a expus modalitatea în care a promovat calea de atac a recursului și a opinat în sensul că eroarea materială care a determinat pronunțarea soluției greșite a constat în faptul că instanța nu a observat că data la care a fost comunicată și înregistrată sentința a fost 03.10.2016 și nu 30.09.2016, dată în raport de care a și calculat termenul de 15 zile de declarare a recursului.

De asemenea, a solicitat să se constate că în mod eronat s-a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 1239 din 07.03.2019 faptul că recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate sub aspectul cerințelor de formă prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., fiind anulat ca tardiv, în condițiile în care comunicarea hotărârii de fond s-a efectuat la data de 03.10.2016.

Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea Deciziei nr. 1239/07.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și rejudecarea recursului cu consecința admiterii în principiu a acestuia și a stabilirii unui termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a recursului.

Cererea de contestație în anulare formulată de contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a fost comunicată intimatelor la 14 și 17 mai 2021, însă acestea nu au formulat întâmpinare.

Analizând cererea contestatoarei de renunțare la judecarea contestației în anulare promovate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Legea recunoaște reclamantului, ca expresie a principiului disponibilității, dreptul de a renunța la cererea pe care a introdus-o, la judecată, fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunțarea la judecată apare, așadar, ca un act procedură de dispoziție, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta își exprimă în mod vădit intenția de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecății și în orice proces civil.

Sesizată fiind cu soluționarea prezentei contestații în anulare, Înalta Curte constată că la data de 15 iunie 2020 contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat cerere de renunțare la judecata contestației în anulare promovate în cauză. În susținerea solicitării de renunțare a arătat că în urma adresei nr. x/02.06.2020 transmisă Curții de Apel Iași, aceasta i-a transmis plicul din care a reieșit că sentința de fond i-a fost comunicată la data de 30 septembrie 2016, fapt care conduce la legalitatea soluției de anulare a recursului declarat împotriva acestei sentințe.

Cererea de renunțare a fost comunicată intimatelor Parohia Bisericii Armene Iași și Arhiepiscopia Bisericii Armene din România la 17 și 18 mai 2021, acestea neexprimând puncte de vedere cu privire la această solicitare a contestatoarei.

Având de analizat cererea de renunțare, astfel cum a fost formulată de contestatoare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 463 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi, ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

În cauză, cererea de renunțare la judecata contestației în anulare a fost comunicată intimatelor, care nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la această solicitare a părții.

Sub acest aspect este de observat că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata căii de atac, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al contestatoarei, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.. Prin urmare, constatând că partea a formulat cerere de renunțare la judecata căii de atac, instanța de control judiciar apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. proc. civ.

În egală măsură, Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", precum și dispozițiile art. 9 alin. (2) și (3) din același act normativ, ce reglementează, precum s-a arătat, "Dreptul de dispoziție al părților" dispoziții în virtutea cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar partea poate renunța oricând la judecată sau la însuși dreptul pretins, inclusiv la exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.

Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile legale menționate supra, Înalta Curte va lua act de cererea contestatoarei de renunțare la contestația în anulare promovată în cauză.

Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în raport de dispozițiile art. 463 alin. (1) și art. 508 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea contestatoarei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România la judecata contestației în anulare formulate împotriva Deciziei nr. 1239 din 07 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata contestației în anulare formulată de contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva Deciziei nr. 1239 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.