Decizia nr. 2026/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 191/2021 a Curții de Apel Alba Iulia

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, pronunțarea unei hotărâri prin care: - să se constate nulitatea deciziei nr. 1263 din 08.10.2020 comunicată reclamantului la data de 14.12.2020 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/29.09.2004 cu privire la restituirea imobilului compus din construcție și teren, situat în municipiul Sibiu, str. x, înscris în CF x, nr. top. x; - să fie obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură, în favoarea A., a imobilului identificat la petitul 1. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 191 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În esență, recurentul-reclamant a susținut că au fost apreciate eronat înscrierile din cartea funciară, criticând faptul că prima instanță nu a ridicat în cursul dezbaterilor problema ordinii intabulării imobilului de sub pozițiile B2, 3 și

Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că în cartea funciară la partea B, cea a proprietarilor, fiecare înscriere posterioară, modifică total sau parțial starea de proprietate de la poziția anterioară. De asemenea, nu a ținut seama de faptul că lipsa numărului încheierii de intabulare și a datei acelei intabulări de la o anumită poziție (B3) nu poate să aibă drept consecință ignorarea acelei înscrieri. Regula de carte funciară era înscrierea în aceeași zi și sub aceeași încheiere a mai multor drepturi de proprietate dobândite succesiv. Prima instanță nu a corelat ampla înscriere de sub B3, cu numeroase clauze privind folosirea viitoare a imobilului, inclusiv cu o clauză salvatorie pentru ipoteza unei desființări a Asociației pe de o pare, precum și cu amplul material bibliografic depus la dosar, din care rezultă indubitabil că imobilul a fost proprietatea Asociației, pe de altă parte. Totodată, arată că există și o mică omisiune la traducerea cărții funciare din limba maghiară în limba română. Astfel, a menționat că o înscriere aflată la un număr mai mare de la partea B a cărții funciare indică, fără echivoc, un act juridic posterior. În concret, recurentul-reclamant s-a referit la faptul că în CF x sub B2 apare o înscriere de la 19 martie 1894 prin care dreptul de proprietate se intabulează în favoarea orașului Sibiu, iar următoarea înscriere este cea de sub B3 în care se arată că dreptul de proprietate asupra imobilului cu nr. de ordine A+1 se intabulează în favoarea B., iar sub B4 sunt menționate anumite obligații în privința clădirii care urma să se construiască și o clauză salvatorie pentru situația dizolvării Asociației. Lipsa numărului încheierii de intabulare și a datei acesteia de la înscrierea de sub B3 nu poate fi interpretată în sensul că ar fi anterioară înscrierii de sub B2. Dacă înscrierea de sub B2 a avut loc la 19.03.1894, înscrierea de sub B3 trebuie să fi avut loc la o dată ulterioară. Lipsa unui număr distinct de încheiere de intabulare demonstrează că în aceeași zi (19.03.1894) în care dreptul de proprietate a fost transcris de la Trezoreria învățământului public regal maghiar de sub B1 către orașul Sibiu de sub B2, imobilul a fost trecut, fără o nouă încheiere de intabulare sub B3, în proprietatea B.. Faptul că nici sub B4 nu apare vreun număr de încheiere de intabulare ori vreo dată, conduce la concluzia că înscrierile de sub B2, 3 și 4 s-au făcut toate în aceeași zi, cu aceeași încheiere de intabulare. Apare cu evidență faptul că la nivelul orașului Sibiu s-a luat hotărârea ca Asociația să-și construiască un muzeu propriu. Pentru aceasta, având aprobările administrative înscrise sub B3, terenul Trezoreriei învățământului public regal maghiar a fost transcris în proprietatea orașului Sibiu, iar de aici, de îndată, în proprietatea Asociației (B3) cu sarcina amănunțit descrisă de a construi un muzeu (B4). Totul s-a făcut prin aceeași încheiere de intabulare, neavând logică ca după ce dreptul de proprietate asupra imobilului s-a înscris sub B2 pe orașul Sibiu, sub B3 să apară o intabulare pe numele Asociației, dacă nu ar fi existat intenția ca dreptul de proprietate să fie transmis acesteia. Această intabulare s-a făcut, așa cum se arată la B3, având în vedere "înțelegerea între orașul Sibiu și B. și adoptat la ședința ținută la 21 septembrie 1893 a comitetului de deputați al orașului Sibiu". În opinia recurentului-reclamant, este clar că ordinea a fost următoarea: 1) La nivelul orașului Sibiu s-a luat hotărârea de a se da în proprietate un teren Asociației pentru construirea unui muzeu. Hotărârea a fost adoptată la 21 septembrie 1893 de comitetul de deputati al orașului, ceea ce în limbaj actual echivalează cu consiliul local; 2) Orașul Sibiu care cunoștea terenul dar nu-l avea în proprietate l-a obținut la 19 martie 1894 de la Trezoreria învățământului public regal maghiar sub B2; 3) După ce terenul a trecut în proprietatea orașului Sibiu la 19 martie 1894, în aceeași zi el a trecut în proprietatea Asociației în baza unei hotărâri de consiliu local (comitetul de deputați) adoptată anterior în ședința din 21 septembrie 1893. Așadar, Asociația a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în aceeași zi în care el trecuse în proprietatea orașului. Dobândirea s-a făcut în scopul construirii muzeului. Totodată, a arătat că scoaterea imobilului din evidența orașului Sibiu a fost evidențiată în cartea funciară în limba maghiară sub B2, prin indicația marginală (Jegyzet) B3. Această adnotare arată că înscrierea de sub B2 (orașul Sibiu) nu mai este valabilă și că imobilul a fost transcris sub B3 (Asociația). Din nefericire, această adnotare B3 pe marginea înscrierii de sub B2 a fost omisă a fi înscrisă în traducerea în limba română. Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de fond, în cursul dezbaterilor, nu a ridicat niciodată problema ordinii înscrierilor, ignorând chestiuni elementare de carte funciară, care au fost complinite și cu importante documente bibliografice. În opinia sa, ar fi fost suficient ca instanța, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., să dea dovadă de rol activ și să ridice verbal problema ordinii înscrierilor, având în vedere și faptul că pârâta Comisia Specială de Retrocedare nu a fost reprezentată la dezbateri, iar argumentele din întâmpinarea formulată au fost superficiale. În continuare, recurentul-reclamant a menționat că un aspect particular care ține de interpretarea cărții funciare este acela că la rubrica "observații" (Jegyzet). În acest sens, a arătat că în cazul radierii unei înscrieri, se notează subliniat poziția din înscrierea ulterioară la care poziția radiată este transcrisă. În varianta maghiară a cărții funciare se observă la B1 că la rubrica observații (Jegyzet) apare subliniat, B2. Aceasta înseamnă că dreptul de proprietate s-a transcris în favoarea celui de la B2, adică orașului Sibiu. La rubrica observații de la B2 apare subliniat, B3. Aceasta înseamnă că proprietatea orașului Sibiu de sub B2 a încetat și s-a transcris sub B3, adică în favoarea Asociației. La B3 unde a fost intabulat dreptul de proprietate al Asociației, la rubrica observații apare subliniat, B8. La B8 apare înscris Muzeul Brukenthal. Concluzia care se desprinde este aceea că dreptul de proprietate al Asociației a fost radiat din cartea funciară abia în 1957, când a fost transmis Muzeului Brukenthal. A arătat că intabularea din 1894 s-a făcut în baza Regulamentului cărților funciare din 15 decembrie 1855 care a fost extins asupra Ardealului prin Ordonanța nr. 264 din 5 februarie 1870, redând în acest sens dispozițiile art. 71 din Regulament. Acest text de lege a fost preluat și de legislația modernă, respectiv de C. civ. român actual, care prevede această regulă, într-un limbaj modificat, la art. 894. Așadar, ignorarea acestei ordini a inscripțiunilor este norma de drept material pe care instanța de fond a încălcat-o. La data de 10.03.2023, recurentul-reclamant a formulat cerere de modificare a recursului prin care a solicitat casarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, invocând o nejudecare a fondului. 1.4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că sentința atacată cu recurs este legală și temeinică, întrucât instanța în mod judicios a reținut faptul că imobilul litigios nu s-a mai aflat în proprietatea B. din anul 1894. Prin întâmpinarea formulată la cererea de modificare a recursului, intimata-pârâtă a arătat că recurentul-reclamant nu aduce nicio modificare cu privire la petitele acțiunii, ci reiterează ceea ce deja a susținut pe tot parcursul judecății cauzei. În opinia sa, prin această cerere, intenția recurentului –reclamant este aceea de a transforma recursul, în mod nepermis, dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă. Modul în care instanța de fond a apreciat materialul probator nu poate fi considerat o încălcare a normelor materiale aplicabile speței. A reiterat faptul că motivul respingerii cererii de retrocedare nr. x/29.09.2004 l-a constituit faptul că imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea B., față de care recurentul-reclamant este continuator în drepturi, respectivul imobil fiind, potrivit înscrierilor de carte funciară, în proprietatea Orașului Sibiu. Așadar, instanța de fond a analizat cronologic înscrierile din cartea funciară și a reținut în mod judicios că imobilul nu s-a mai aflat în proprietatea B. din anul 1894. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a supus controlului judiciar Decizia nr. 1263 din 14.12.2020 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/29.09.2004, cu privire la restituirea imobilului compus din construcție și teren, situat în municipiul Sibiu, str. x, înscris în CF x, nr. top. x. Cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea B., față de care recurentul-reclamant este continuator în drepturi, respectivul imobil fiind, potrivit înscrierilor de carte funciară, în proprietatea Orașului Sibiu. Prima instanță a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant ca nefondată, raportându-se la datele cronologice din cuprinsul cărții funciare nr. x, respectiv la datele de 10 octombrie 1893 și 17 ianuarie 1894. Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., unele dintre criticile dezvoltate se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă. Critica esențială formulată de recurentul-reclamant cu privire la nelegalitatea sentinței recurate, pe care Înalta Curte o găsește fondată, este aceea potrivit căreia prima instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., nu a dat dovadă de rol activ, întrucât nu a pus în discuția părților problema ordinii înscrierilor din cartea funciară nr. x În concret, ceea ce se reproșează instanței de fond este faptul că deși a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost înscris în cartea funciară nr. x sub B3 în favoarea B., instanța, în analiza efectuată, s-a raportat la mențiunile anterioare din aceeași carte funciară, aflate sub B2, în care dreptul de proprietate era înscris în favoarea Orașului Sibiu, fără a ține cont de ordinea înscrierilor în cartea funciară. Or, modalitatea în care prima instanță a înțeles să se raporteze la materialul probator administrat în cauză a dus la crearea unei apărării în favoarea Comisiei Speciale de Retrocedare, apărare neinvocată însă de această pârâtă, și care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. Procedând astfel, instanța de fond l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de prezenta argumentele/apărările pe care le considera necesare cu privire la mențiunile din cartea funciară, precum și cu privire la ordinea în care au fost efectuate, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant invocă aceste apărări pentru prima dată în această etapă procesuală, însă, nu din cauza unei conduite procesuale culpabile, ci pentru că, prin analiza realizată direct în cuprinsul considerentelor, instanța de fond a creat o apărare neinvocată de pârâtă, fără a o pune în discuția părților. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 și art. 6 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de fond va aprecia și asupra celorlalte critici susținute în prezentul recurs de către reclamant pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât, acestea nu pot fi analizate pentru prima dată în această cale de atac. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.