ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2015, inițial, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România - prin Președinte și Baroul Constanța - prin Decan, anularea deciziei nr. 48/25.06.2015 a Președintelui Uniunii Naționale a Barourilor din România și, implicit, a hotărârii nr. 641/08.04.2014 a Consiliului Baroului Constanța, retrimiterea spre competentă soluționare, conform Legii nr. 51/1995 și a Statutului profesiei de avocat, a celor două acțiuni, precum și acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, apreciate la 20.000 RON daunele materiale și 10.000 euro daune morale. Prin sentința nr. 3021 din 16 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015. Prin sentința nr. 974 din 15 februarie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin decizia nr. 2120 din 23 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, la data de 16.02.2017.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1610 din 4 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtul Baroul Constanța, ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Baroul Constanța și cu Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiată. A obligat reclamantul la plata către pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial).

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1610 din 4 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., acțiunea fiind continuată de succesor legal B., ca urmare a decesului reclamantului.

Hotărârea pronunțată în recurs. Prin decizia nr. 5093 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de B., în calitate de succesor legal al defunctului A., împotriva sentinței civile nr. 1610 din 4 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare. Împotriva deciziei nr. 5093 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a formulat contestație în anulare reclamanta B., în calitate de succesor legal al defunctului A. invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ. În cuprinsul contestației în anulare, contestatoarea a susținut că, față de motivele de recurs (invocate deja în recurs și pe care consideră să nu le mai reitereze - ele fiind aceleași pe care le-a pus în discuția instanțe), instanța de recurs - a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen precum și faptul că - instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", Înalta Curte constată nulitatea contestației în anulare, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă, în calitate de succesor legal al defunctului A., a învestit Înalta Curte cu o contestație în anulare prin care a solicitat reanalizarea deciziei nr. 5093 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte va avea în vedere că, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 505 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă și se motivează în termen de 15 zile, de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă, sub sancțiunea nulității acesteia." Astfel, în funcție de obiectul contestației în anulare, procedura aplicabilă este fie cea pentru judecata în primă instanță, fie, în cazul în care se contestă o decizie pronunțată de instanța de recurs, cea aplicabilă în etapa recursului, ceea ce înseamnă că procedura aplicabilă este cea corespunzătoare etapei procesuale în care a fost judecată pricina finalizată cu hotărârea a cărei anulare se cere. În cauza de față, contestația în anulare a fost formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, context în care devin incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora cererea trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, mențiunile referitoare la motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor. Totodată Înalta Curte apreciază că obligativitatea motivării căii de atac este de natură să circumscrie limitele cadrului procesual, astfel încât intimatul trebuie să cunoască motivele invocate și să-și poată organiza apărarea în consecință. În plus, obligativitatea arătării argumentelor pentru care partea înțelege să uzeze de calea de retractare a contestației în anulare se circumscrie formalismului absolut necesar reglementării unei căi extraordinare de atac și dă expresie principiului exercitării cu bună-credință a drepturilor procedurale, în condițiile în care părțile au îndatorirea de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului și de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege. Având în vedere considerentele anterioare, Înalta Curte constată că, în ipoteza în care hotărârea atacată cu contestație în anulare este pronunțată de instanța de recurs, motivarea căii extraordinare de retractare trebuie făcută prin însăși cererea de contestație sau înăuntrul termenului pentru formularea contestației, nemotivarea atrăgând sancțiunea nulității cererii, în temeiul art. 506 alin. (1) C. proc. civ. În cuprinsul contestației în anulare, contestatoarea a susținut că, față de motivele de recurs (invocate deja în recurs și pe care consideră să nu le mai reitereze - ele fiind aceleași pe care le-a pus în discuția instanțe), instanța de recurs - a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen precum și faptul că - instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. Într-adevăr, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4 din C. proc. civ.: "(2)Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: [...] 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; [...] 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză", însă, în cauza dedusă judecății contestatoarea nu a arăta în concret motivele asupra cărora instanța de recurs a omis să se pronunțe și să indice asupra cărui recurs declarat în cauză, nu s-a pronunțat. Or, în acest context, Înalta Curte apreciază că motivarea contestației în anulare fiind obligatorie, cauzele de anulare pe care se întemeiază cererea nu se pot prezuma și nici nu se poate dispune o analiză generală a deciziei. Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauza de față, contestatoarea nu și-a motivat demersul procesual, indicând doar temeiul de drept aplicabil, iar lipsa oricărei motivări constituie neîndeplinirea unei obligații legale cu caracter imperativ, izvorând din caracterul extraordinar al acestei căi de atac, al cărui obiect este limitat la motivele de nelegalitate expres prevăzute în art. 503 C. proc. civ.

Temeiul de drept al soluției. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea contestației în anulare, pentru nemotivare.