ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 161/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, inițial pe rolul Judecătoriei Oradea, cu nr. x/2019, la data de 16.12.2019, reclamanții Primarul Municipiului Oradea și Municipiul Oradea au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. S.A., Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Unitatea Administrativ Teritorială-Comuna Borș și intervenientele B. și C., să se constate că pârâta S.C. A. S.A. a dobândit în mod nelegal dreptul de proprietate asupra suprafeței de 52.871 mp teren înscris în CF nr. x Sântion cu nr. topo x, respectiv 1309/66, să constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1998 cu privire la suprafața de teren de 52.871 mp, să constate nulitatea absolută a Adeverinței nr. x din 05.02.1999 emisă de Primăria Comunei Borș și, drept consecință, să dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni de carte funciară în sensul diminuării corespunzătoare a suprafeței de teren proprietatea pârâtei A. S.A..

Prin sentința civilă nr. 316 din data de 15 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamanții Primarul Municipiului Oradea și Municipiul Oradea, în contradictoriu cu pârâții A. S.A., Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Unitatea Administrativ Teritorială-Comuna Borș, și cu intervenientele B. și C.; a respins cererea de intervenție accesorie, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții Primarul Municipiului Oradea, în calitate de Președinte al Comisiei Municipale de Aplicare a Legii nr. 18/1991, și Municipiul Oradea, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 29/1990, aplicabile în cauză fiind dispozițiile din Legea nr. 554/2004, act normativ în vigoare la momentul dezbaterii prezentului litigiu.

Un act administrativ individual cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate, se comunică numai beneficiarului său, în schimb terții, iau cunoștință, de regulă, de existența unui act administrativ vătămător cu ocazia publicității prin înscrierile de carte funciară sau în orice alt mod.

În mod greșit a reținut prima instanță că din procesul-verbal de delimitare ar fi cunoscut existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea S.C. A.; dimpotrivă, Comisiei Municipale de Fond Funciar i-au fost puse la dispoziție acele terenuri pentru a emite titluri de proprietate, Comisia apreciind că ele sunt libere de sarcini și au situația juridică clară.

Prin procesul-verbal de delimitare încheiat între Primarul Municipiului Oradea, OCPI Bihor și Agenția Domeniilor Statului, la data de 07 05 2009, s-a pus la dispoziția Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 18/1991 suprafața de teren de 123,23 ha, cuprinzând și aceste terenuri care au aparținut S.C. A. S.A..

Având în vedere că pe aceste parcele nu existau niciun fel de construcții, la nivelul Comisiei Locale nu au existat niciun fel de suspiciuni referitor la încălcarea unui eventual drept de proprietate în favoarea S.C. A. S.A., sens în care s-au făcut propuneri de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite, s-au emis titluri de proprietate, care s-au întabulat în colile de carte funciară aferente, s-au constituit cadastrale și apoi s-au înstrăinat în favoarea altor persoane.

Abia în considerentele sentinței civile nr. 4748/2018, instanța comparând cele două titluri, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe seama S.C. A. S.A. și Titlul de Proprietate nr. x/2009, a ajuns la concluzia că titlul emis în favoarea S.C. A. S.A. este mai bine caracterizat, dând eficiență acestuia. Sentința civilă nr. 4748/2018 a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 347/2019, un eventual termen în care putea fi atacat certificatul de atestare neputând fi decât cel ar rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțată în dosarul sus menționat, respectiv 17.04.2019.

În acest context, recurenții au susținut că dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât instituie un termen de cel mult 1 an în care terții se pot adresa justiției, termen care curge de la data emiterii actului administrativ atacat. Or, actele administrative unilaterale nefiind făcute publice prin mijloacele obișnuite de publicitate, terții interesați pot lua cunoștință de existența acestora, doar atunci când drepturile lor sunt vătămate. Limitarea în timp a dreptului de a ataca aceste acte în justiție, de a formula apărări ori pretenții are caracter vădit discriminator, iar dreptul de proprietate este expus abuzurilor.

Intimații-pârâți A. S.A. prin lichidator judiciar D. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sens în care va dispune admiterea recursurilor, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în integralitate, la aceeași instanță, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Aceste prevederi reprezintă dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, care include în conținutul acestuia toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția regulilor vizate de alte motive de casare, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Principiul prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este dezvoltat de prevederile art. 397 alin. (1) din cod, potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Așadar, în baza principiilor enunțate anterior, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția respectării și aplicării principiului disponibilității.

În cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamanți, care au indicat în mod expres care sunt pretențiile lor și motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează acestea.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1998 cu privire la suprafața de teren de 52.871 mp.

De asemenea, reclamanții au mai solicitat să se constate dobândirea în mod nelegal de către pârâta S.C. A. S.A. a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 52.871 mp teren înscris în CF nr. x Sântion cu nr. topo x, respectiv 1309/66, nulitatea absolută a Adeverinței nr. x din 05.02.1999 emisă de Primăria Comunei Borș, solicitând, totodată, să se dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni de carte funciară în sensul diminuării corespunzătoare a suprafeței de teren proprietatea pârâtei A. S.A..

Cu toate acestea, deși avea obligația să analizeze pretențiile deduse judecății în modalitatea în care acestea au fost formulate, prima instanța a respins acțiunea ca tardiv formulată, în raport cu capătul de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/17.12.1998, modul în care a fost formulat dispozitivul sentinței fiind în dezacord cu prevederile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., mai sus menționate.

În consecință, în raport de aspectele anterior prezentate, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare analizat.

Înalta Curte reține și incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond apreciind în mod nelegal că acțiune este tardivă, în raport cu prevederile Legii nr. 29/1990.

Astfel, principala critică formulată de recurenții-reclamanți, care se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că, în soluționarea excepției tardivității acțiunii, prima instanță a aplicat dispozițiile Legii nr. 29/1990, în vigoare la data de 12.03.1999, când s-a făcut mențiunea în CF nr. x Sântion a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/17.12.1998, și nu dispozițiile Legii nr. 554/2004, în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Înalta Curte apreciază a fi fondată critica de nelegalitate formulată cu privire la legea aplicabilă litigiului, prima instanță făcând o greșită apreciere asupra naturii juridice a prevederilor celor două legi succesive ce reglementează contenciosul administrativ.

Astfel, pornind de la obiectul de reglementare al Legii nr. 29/1990 și al Legii nr. 554/2004, natura juridică a acestora este, în mod evident, aceea de acte normative care stabilesc regulile și procedurile de soluționare a litigiilor generate de actele și faptele autorităților publice.

Această concluzie este confirmată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin "contencios administrativ" se înțelege: "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Natura juridică de dispoziții cu caracter procedural generează o deosebire importantă față de prevederile dreptului substanțial, în ceea ce privește aplicarea în timp a legii noi. Astfel, în timp ce aplicarea în timp a dispozițiilor dreptului substanțial se raportează la legea în vigoare la data întocmirii/emiterii actului contestat, dispozițiile de procedură au caracter de imediată aplicare, reglementând litigiile adresate instanțelor de judecată după intrarea în vigoare a legii noi, indiferent de data emiterii actului juridic ce face obiectul judecății.

Prin urmare, deși este real faptul că, la data emiterii actului administrativ contestat în cauză, respectiv H.G. nr. 930/2002, legea în vigoare era Legea nr. 29/1990, acest aspect nu are relevanță în soluționarea cauzei, întrucât dispozițiile legale care reglementează contenciosul administrativ nu se supun regulilor de aplicare în timp a normelor de drept substanțial.

Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 16.12.2019 – dosarul Judecătoriei Oradea, aceasta se judecă potrivit legii aplicabile la momentul sesizării instanței, și anume Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, reținând că instanța de fond a analizat cauza în temeiul unei legi inaplicabile litigiului, în raport de data sesizării sale, Înalta Curte apreciază că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, urmează ca instanța de fond să se conformeze prezentei decizii și să aplice prevederile legale incidente, urmând a se pronunța asupra excepției tardivității și, dacă este cazul, asupra fondului cauzei, în limitele învestirii sale și cu respectarea principiilor ce guvernează procesul civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamantul Primarul Municipiului Oradea în calitate de Președinte al Comisiei Municipale de Aplicare a Legii nr. 18/1991 și Municipiul Oradea împotriva sentinței civile nr. 316 din data de 15 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.