ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2023

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

La data de 23 septembrie 2019, terțul D. a depus la dosarul cauzei cerere de intervenție accesorie, prin care a înțeles să susțină poziția procesuală a reclamantului.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2020, reclamatul a arătat că a înțeles să cheme în judecată CNCD, Ministerul Apărării Naționale, B., C., UM 02576 București, UM 01308 București, UM 02527 Târgoviște, Direcția Generală Juridică din MAPN, Direcția Generală Financiar Contabilă din MAPN, Comisia 2 de selecție, Comisia 3 de selecție, așa cum au fost constituite la momentul respectiv, precum și Direcția Generală Management Resurse Umane din MAPN.

La data de 27 ianuarie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere, însoțită de înscrisuri, privind precizarea de la termenul de judecată din data de 14.01.2020, prin care a chemat în judecată CNCD, Ministerul Apărării Naționale, UM 02576 București, UM 01308 București, Direcția Generală Management Resurse Umane din MAPN, Comisiile de selecție 2 și 3, toate prin reprezentant comun Direcția Generală Juridică din MAPN, B. și C..

La termenul de judecată din data de 10 martie 2020, reclamantul a depus precizări, însoțite de înscrisuri, prin care a solicitat respingerea tuturor excepțiilor procesuale (de procedură și fond) invocate de pârâtul CNCD prin întâmpinare și apărările pe fondul cauzei, ca neîntemeiate și admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, și în cadrul procesual astfel stabilit (fiind astfel îndeplinite toate exigențele art. 78, corelat cu art. 16, corelat cu 16^1 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, la termenul anterior fiind de acord cu invocarea instanței și cu introducerea în cauză a reclamaților-pârâți).

La termenul de judecată din data de 10 martie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei două cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (7)-(8) din O.G. nr. 137/2000, respectiv excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28-30 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare cu modificările și completările ulterioare și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, precum și trei cereri prin care a invocat excepția nelegalității Ordinului ministrului apărării naționale nr. M. 69/2015, excepția nelegalității dispozițiilor art. 73, art. 76 si art. 95 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M. 30/2012 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind recrutarea, selecția, formarea profesională si evoluția în cariera militară în Armata României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 229/05.04.2012, respectiv excepția nelegalității dispozițiilor a art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (3), art. 8 (modificat prin art. 1 pct. 1 al H.G. nr. 275/2017) și art. 15.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei o nouă cerere de sesizare a Curții Constituționale, privind excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 5, art. 7, art. 9, art. 11, art. 13, art. 14, art. 14^1, art. 21, art. 28-30, art. 34, art. 34^1, art. 35, art. 35^2, art. 35^4, art. 35^8-35^12, art. 36 lit. c)^1), art. 41^1, art. 46, art. 48, art. 56-57, art. 59, art. 73, art. 75, art. 75^1, art. 76-77, art. 77^1, art. 77^2, art. 77^3, art. 78 și art. 84-86 din Legea nr. 80/1995, excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 36/2020, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 92 alin. (7) din Anexa nr. VII. Cap. II din Legea nr. 284/2010, a dispozițiilor art. 86 alin. (8) din Anexa nr. VI din Legea - cadru nr. 153/2017 și a dispozițiilor O.G. nr. 8/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 138/1999.

Prin încheierea de ședință din data de 14 iulie 2020, instanța de fond a respins cererea de intervenție accesorie, ca inadmisibilă, și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B., ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din data 15 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile de sesizare a CCR, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Apărării Naționale, B., C., Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naționale, UM 02576 București prin Direcția Generală Juridică, UM 01308 București prin Direcția Generală Juridică, Direcția Generală Management Resurse Umane din M.AP.N prin Direcția Generală Juridică și Comisiile de Selecție 2 și 3 prin Direcția Generală Juridică, ca inadmisibile.

Prin sentința civilă nr. 858 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile de nelegalitate, ca inadmisibile și a respins contestația reclamantului A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Apărării Naționale, B., C., Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naționale, UM 02576 București prin Direcția Generală Juridică, UM 01308 București prin Direcția Generală Juridică, Direcția Generală Management Resurse Umane din M.AP.N prin Direcția Generală Juridică și Comisiile de Selecție 2 și 3 prin Direcția Generală Juridică, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de ședință din data 15 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 858 din 29 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, precum și sesizarea Curții Constituționale.

Referitor la încheierea prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale, recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a reținut cu exces de putere că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei, fără a arăta în concret temeiurile pentru care a refuzat sesizarea Curții Constituționale. Astfel, prima instanță a încălcat art. 1 alin. (1), art. 2, art. 29 din Legea nr. 47/1992, art. 21 din Constituție și art. 6 pct. 1 CEDO.

Recurentul-reclamant a criticat și soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie formulată de terțul D., apreciind că că acesta avea tot interesul să promoveze o astfel de acțiune, mai ales că a fost la fel discriminată și la fel CNCD a refuzat să soluționeze într-un termen optim, previzibil și rezonabil sesizarea adresată autorității pârâte.

Cu privire la soluția de respingere a excepțiilor de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că prima instanță s-a pronunțat fără a obliga pârâții să depună dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii acelor acte criticate ca fiind nelegale, cu încălcarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 554/2004 și nu a analizat toate criticile și nici conținutul actelor contestate, pronunțând o soluție de respingere care nu are legătură cu speța dedusă judecății. Astfel, au fost încălcate exigențele art. 6 alin. (1) CEDO, ale art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 4 din Legea nr. 303/2004, art. 10 din Legea nr. 304/2004, precum și ale art. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția pe fond, recurentul-reclamant a reiterat pe larg situația de fapt ce a condus la sesizarea CNCD, aspecte prezentate și în fața instanței de fond, susținând, în esență, că astfel se impunea admiterea cererii de chemare în judecată și anularea hotărârii CNCD.

Acesta a invocat încălcarea principiului disponibilității, precum și a dispozițiilor art. 397 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a ținut cont de faptul că a formulat către CNCD și plângere prealabilă întemeiată pe art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sesizarea nefiind deci soluționată în termenul prevăzut de O.G. nr. 137/2000, republicată, cum nici plângerea prealabilă nu a fost soluționată în termenul legal de 30 de zile, iar faptul că au soluționat în parte și în afara termenului nu-i scoate din culpă pe pârâți.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu a motivat deloc hotărârea pronunțată, reținând doar susținerile părților și neidentificând motivele pentru care a pronunțat o astfel de soluție. Totodată, a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra probatoriului privind mușamalizarea situației sale medicale și a apreciat că instanța s-a transformat într-un veritabil apărător al pârâților, încercând să motiveze în apărarea pârâților și nu echitabil, echidistant, independent și imparțial.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

La termenul din data de 20 octombrie 2022 E. a formulat cerere de intervenție accesorie în susținerea poziției recurentului-reclamant, susținând, în esență, că acesta a fost discriminat pe criteriul social.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția tardivității formulării cererii de recurs împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, astfel cum prevăd dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: "(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că hotărârea prin care a fost respinsă cererea recurentului - reclamant de sesizare a Curții Constituționale a fost pronunțată la data de 15 septembrie 2020, iar recursul a fost declarat la data de 07 ianuarie 2021, cererea de recurs fiind transmisă de recurentul-reclamant A. prin e-mail la 07 ianuarie 2021 la Curtea de Apel București și înregistrată la această instanță data de 08 ianuarie 2021(dosarul de recurs), deși, conform dispozițiilor citate, termenul în care legea permitea exercitarea căii de atac împotriva soluției date cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate se împlinea la data de 17 septembrie 2020.

Susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu a exercitat calea de atac în termenul de 48 de ore, întrucât nu i-a fost comunicată hotărârea în acest termen, nu poate fi considerată un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul declarat de acesta împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 este tardiv formulat, cu depășirea termenului legal instituit de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și se va respinge ca atare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că nu vor fi analizate criticile formulate de recurentul-reclamant referitor la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie formulată de terțul D., în condițiile în care doar acesta din urmă ar fi putut să atace încheierea prin care i-a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, în cauză, calitatea procesuală în calea de atac presupune existența unei identități între titularul dreptului dedus judecății - cel care a formulat cererea de intervenție respinsă ca inadmisibilă - și cel care exercită calea de atac.

Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Astfel, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea și limitele exercitării controlului judecătoresc al hotărârilor emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării fiind reglementată la art. 20 alin. (9) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, se are în vedere și că soluționarea excepțiilor de nelegalitate era de competența instanței de fond, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

De altfel, criticile recurentului-reclamant vizează în concret încălcarea și aplicarea greșită a legii de instanța de fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Susținerile recurentului-reclamant vizând încălcarea de către judecătorul fondului a principiului dreptului la un proces echitabil, în componenta sa privind dreptul de acces la o instanță cu deplină jurisdicție, nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că instituirea principiului prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. are la bază dispoziții constituționale, precum și prevederi existente în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în tratate și în alte reglementări internaționale.

Conform art. 124 alin. (1) din Constituția României, "Justiția se înfăptuiește în numele legii", iar alin. (2) și (3) ale aceluiași articol stabilesc în sensul că "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți", și "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".

De asemenea, art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În speță, dacă instanța de fond a apreciat că poate soluționa excepțiile de nelegalitate invocate de reclamant și fără depunerea documentației ce a stat la baza emiterii actelor pretins nelegale, acesta nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, în condițiile în care prima instanță, învestită cu o excepție întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, avea obligația ca să stabilească, cu prioritate, dacă aceasta întrunește condițiile de admisibilitate. Or, așa cum reiese din hotărârea recurată, nu s-a procedat la analiza pe fond a legalității actelor administrative cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate, verificarea condițiilor de admisibilitate ale excepției putând fi realizată și în lipsa acestei documentații.

În plus, recurentul-reclamant nu aduce critici în concret cu privire la o eventuală vătămare suferită ca urmare a nedepunerii acestei documentații, raportat la soluția instanței de fond de respingere a excepțiilor de nelegalitate ca inadmisibile.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, respingerea cererilor formulate de o parte în proces nu echivalează cu o nemotivare, iar în cauză, în concret, cererile formulate de acesta au fost respinse de judecătorul fondului motivat.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat și soluțiile pronunțate cu privire la excepțiile invocate în cauză, în raport de obiectul dedus judecății și de dispozițiile legale incidente în speță, neputând fi decelată o confuzie în raționamentul instanței de fond, aceasta procedând în concordanță cu obligația pe care instanța de contencios administrativ o are, respectiv de a efectua numai un control de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate întocmite de către autoritățile publice.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În acest context, instanța de control judiciar reține și că referitor la faptul că s-ar fi depășit de către CNCD termenul de soluționare a petiției, raportat la dispozițiile legale incidente și la situația de fapt din speță, este suficient să se aibă în vedere că termenele prevăzute de lege pentru soluționarea de către CNCD a petițiilor în materie de discriminare sunt menite doar a dinamiza procedura administrativ-jurisidcțională în fața autorității, astfel încât, ca natură juridică, nu pot fi considerate termene imperative, de decădere, de natură a conduce la vicierea actelor emise cu nerespectarea lor, ci simple termene de recomandare și prin urmare, chiar dacă s-ar confirma neregula invocată sub acest aspect aceasta nu poate atrage anularea hotărârii adoptate în soluționarea petiției.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare și la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamantul s-a pretins discriminat de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin următoarele împrejurări, care au fost determinate de faptul că anterior chemase în instanță mai multe structuri ale Ministerului Apărării Naționale, împotriva cărora a înaintat și sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

- i s-a răspuns cu întârziere la solicitările cu privire la faptul că nu i s-au decontat în totalitate voucherele;

- deși a fost declarat apt limitat pe timp de pace și război de către o comisie de expertiză, comandantul l-a inclus într-un grup la o aplicație;

- Ministerul Apărării Naționale și comandantul au refuzat ca la trecerea sa în rezervă să îl avanseze la gradul de locotenent colonel, deși îndeplinea condițiile de vechime;

- i se adresau cu formula, domnului maior" și nu "domnului ing. Maior";

- nu i s-a plătit sporul de doctorat;

- nu a fost numit pe anumite funcții pentru că nu îndeplinea condițiile de numire;

- nu a putut urma anumite tipuri de cursuri pentru că nu îndeplinea condițiile impuse cumulative, din 2012 a fost diagnosticat cu spondilită anchilozantă și din 2014 a fost sub tratament biologic;

- a fost obligat să dea probele sportive de două ori pe an și, cu toate că avea capacitatea diminuată cu 30%, comisiile medicale anuale dădeau aviz cu apt;

- a fost nevoit să meargă în sistemul civil medical unde nu a beneficiat de asistență medicală ca toți militarii, fiind obligat să intre în cabinet cu alți colegi.

Prin Hotărârea nr. 382/2019, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins sesizarea reclamantului vizând pretinsa discriminare a acestuia de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin victimizare. Pentru a pronunța această hotărâre, în esență, pârâtul a constatat că nu se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale victimizării, raportul de trecere în rezervă nefiind cauzat de plângerea adresată instanței judecată sau consiliului, ci reprezentând inițiativa petentului.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la soluția privind excepțiile de nelegalitate, sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior enunțate, rezultă că una dintre condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate este cea a legăturii între actul administrativ a cărui excepție de nelegalitate este invocată și soluția pe fond a litigiului în care aceasta este invocată.

În cauză, instanța a fost învestită cu o cerere privind anularea Hotărârii CNCD nr. 382/2019, prin care s-a soluționat petiția reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării".

Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de recurs reține că, în cauză, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care între actele administrative a căror excepție de nelegalitate a fost invocată și soluția privind anularea Hotărârii CNCD nr. 382/2019 nu există legătură de dependență, prevederile actelor administrative a căror nelegalitate a fost invocată neavând legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 în cauza de față.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză referitoare la soluția pe fond, sunt neîntemeiate.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus enunțate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal și al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de recurentul-reclamant nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "hărțuirea" este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării contestate.

În mod corect a reținut instanța de fond că nu poate fi reținută legătura de cauzalitate între Hotărârea nr. 333/05.09.2018, prin care pârâtul CNCD a admis sesizarea reclamantului formulată împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naționale și a constatat că pe de-o parte normele juridice care fac diferențiere între cei care provin din filieră directă respectiv filiera indirectă privind ocuparea unor funcții de conducere în lipsa unei cerințe profesionale reale și determinante reprezintă discriminare, iar pe de alta că neacordarea sporului de doctorat reprezintă discriminare sau vreo altă sesizare adresată CNCD de reclamant și tratamentele adverse despre care reclamantul pretinde că i-au fost aplicate.

Astfel, din ansamblul probator administrat în cauză nu reiese niciun element circumstanțial care să certifice legătura de cauzalitate dintre măsurile adoptate de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale - descrise în acțiunea introductivă și apoi în cererea de recurs - și sesizările anterioare ale recurentului privitoare la discriminare, cu atât mai mult cu cât recurentul a părăsit sistemul militar voluntar și nu printr-un act al intimatului-pârât Ministerul Apărării Naționale.

În consecință, cu privire la acest din urmă motiv, nu se identifică nici existența "tratamentului advers", în condițiile în care încetarea raporturilor de serviciu a avut la bază exclusiv manifestarea de voință a recurentului-reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Având în vedere soluția asupra cererii de recurs, în baza art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta E. în favoarea recurentului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta E..

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.