ÎCCJ, decizie (scj.ro #202432)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală. Fals intelectual. Psiholog. Funcționar public

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic

:   -  drept procesual penal

- recurs în casație

-  drept penal

- funcționar public

fals intelectual

C. pen.,

art. 175 alin. (2), art. 178 alin. (2), art. 321

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

1.Persoana ce exercită profesia de psiholog în cadrul unui cabinet individual de psihologie are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 578/RC din 15 noiembrie 2022

Prin sentința penală nr. 229 din 30 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/90/2015, Tribunalul Vâlcea a hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată.

A fost aplicată inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale iar în baza art. 65 alin. (1) a fost aplicată, ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnată inculpata B la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată.

A fost aplicată inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri iar în baza art. 65 alin. (1) a fost aplicată, ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal, pedeapsa accesorie urmând a fi executată numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din Codul penal

În temeiul art. 91 din Codul penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 din Codul penal

În baza art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnată inculpata C la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată.

A fost aplicată inculpatei, ca pedeapsă complementară, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri iar în baza art. 65 alin. (1) a fost aplicată, ca pedeapsă accesorie, interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal, pedeapsa accesorie urmând a fi executată numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din Codul penal

În temeiul art. 91 din Codul penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 Cod penal

În baza art. 81 din Codul penal, s-a aplicat inculpatei un avertisment.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și inculpații A, C și B.

Prin decizia nr. 358 din 28 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/90/2015, Curtea de Apel Pitești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a decis, printre altele, următoarele:

A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și de apelantele–inculpate A, B și C împotriva sentinței penale nr. 229 din 30 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

A desființat în parte sentința și, rejudecând, printre altele:

A reținut în favoarea inculpatei A circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal pentru:

-  infracțiunea prevăzut de art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal și în baza art. 76 din Codul penal și a redus pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de fals intelectual în formă continuată de la 2 ani închisoare, la 10 luni închisoare.

- infracțiunea prevăzut de 323 din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal și în baza art. 76 din Codul penal și a redus pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de uz de fals în formă continuată de la 3 luni închisoare, la 2 luni închisoare.

A precizat conținutul pedepsei complementare aplicate inculpatei A constând în interzicea exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul penal, în sensul că interdicția se referă doar la specializarea psihiatrie.

În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal și art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din Codul penal a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a exercita profesia de medic în specialitatea psihiatrie, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 91 din Codul penal a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicate inculpatei A pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 din Codul penal.

A reținut în favoarea inculpatei B circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal și a redus pedeapsa aplicată acesteia pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată de la 2 ani închisoare la 9 luni închisoare.

A reținut în favoarea inculpatei C circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal și a redus pedeapsa aplicată acesteia pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată de la 2 ani închisoare la 9 luni închisoare.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs în casație inculpatele B, C și A, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală.

I. Inculpata B, printre altele, a invocat următoarele:

A considerat că instanța de apel a ignorat criticile privind tipicitatea infracțiunii de fals intelectual raportat la actele materiale ce se impută, neregăsindu-se în considerentele deciziei recurate o analiză a instanței de fond cu privire la infracțiunea de fals intelectual.

Referitor la calitatea de psiholog a inculpatei, a susținut că nu poate fi asimilata noțiunii de funcționar public nici în varianta prevăzută de dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal și nici în varianta prevăzută de dispozițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât profesia de psiholog este o profesie liberală ce se desfășoară in temeiul Legii nr. 213/2004. Această lege reglementează și înființarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, care este o organizație de drept privat, autonomă și independentă, cu patrimoniu și buget propriu și care nu poate fi asimilată unei autorități publice a statului.

Prin urmare, a apreciat că nu se poate reține că profesia de psiholog desfășurată în sectorul privat, având ca forma de organizare cabinet individual, ar funcționa ca urmare a investirii, controlului sau supravegherii din partea unei autorități publice.

Or, lipsind aceste condiții necesare pentru a-i conferii psihologului de la cabinetul individual, privat, calitatea de funcționar public, a apreciat că în mod evident acesta nu poate fi subiect activ, calificat, al infracțiunii de fals intelectual.

II. Inculpatele C și A, au arătat că, în ceea ce privește ambele infracțiuni pentru care au fost condamnate, lipsesc elementele de tipicitate circumscrise fie elementului material, fie legăturii de cauzalitate.

Cu privire la pretinsa săvârșire a infracțiunii de fals intelectual în formă continuată a solicitat să se observe că nu corespund conținutului legal al infracțiunii în discuție, față de următoarele aspecte:

În aceste condiții, instanța de fond a dat prevalență opiniei medicale exprimate prin intermediul raportului tehnic de specialitate din faza de urmărire penală, magistratul fondului dispunând condamnarea din rațiuni circumscrise actului medical de specialitate.

Nu în ultimul rând, și în măsura în care va fi validată argumentația referitoare la lipsa incidenței tipicității obiective a infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, a apreciat că se impune, ca urmare admiterii pe fond a recursului în casație, achitarea și cu privire la infracțiunea de uz de fals în formă continuată, lipsind cerința premisa subsumata elementului material, și anume ca înscrisurile „folosite să fie false”.

Prin încheierea din data de 15 martie 2022, constatând că prezentele cereri de recurs în casație formulate de inculpate îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din Codul procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererile de recurs în casație, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acestora pentru termenul din 26 aprilie 2022.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpatele B, C și A, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din Codul de procedură penală, în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din Codul de procedură penală, pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în dosar.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din Codul penal, precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) din Codul penal distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma „faptă prevăzută de legea penală”, se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) din Codul de procedură penală, diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia „faptă care nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

Deopotrivă, având în vedere natura recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, se pot analiza și aspectele privind neîntrunirea condițiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existența infracțiunii, legiuitorul prevede o cerință suplimentară, și anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calității speciale a acestuia fapta concret săvârșită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare.

În speță, așa cum s-a arătat anterior, recurentele inculpate B, C și A au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată constă, printre altele, în aceea că:

I. Faptele inculpatei B, constând în aceea că, în calitate de psiholog în cadrul Cabinetului Individual de Psihologie B, în perioada 2012 –2014, a întocmit în fals rapoarte de psihodiagnostic și evaluare clinică pentru D, E, F, G, H, I, J și K, în lipsa evaluării efective a acestora, întrunesc în drept, elementele constitutive ale infracțiunii continuate de fals intelectual, prevăzut de art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

II. Faptele inculpatei C constând în aceea că, în calitate de psiholog în cadrul Cabinetului Individual de Psihologie C, în perioada 2011 – martie 2015, a întocmit în fals, rapoarte de psihodiagnostic și evaluare clinică pentru D, G, J și K, în lipsa evaluării efective a acestora, întrunesc în drept, elementele constitutive ale infracțiunii continuate de fals intelectual, prevăzut de art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

III. Faptele inculpatei A constând în aceea că, în calitate de medic psihiatru la Secția de psihiatrie a Spitalului municipal Costache Nicolescu din Drăgășani, în perioada 2011 – aprilie 2015, a întocmit în fals, referate medicale, scrisori medicale, bilete de trimitere/internare, foi de observație clinică generală, fișe de spitalizare de zi și anexele acestora, referitoare la internarea fictivă a mai multor pacienți, întrunesc în drept, elementele constitutive ale infracțiunii continuate de fals intelectual, prevăzut de art. 321 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Negând această situație de fapt, recurenta inculpată B a susținut, în cadrul prezentului demers judiciar, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual din perspectiva calității de subiect activ al infracțiunii, și anume că profesia sa de psiholog nu poate fi asimilată noțiunii de funcționar public, în sensul prevăzut de art. 321 alin. (1) din Codul penal pentru a avea calitatea de

subiect

activ

calificat al infracțiunii de fals intelectual.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 321 alin. (1) din Codul penal, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Se observă, astfel, că o condiție esențială pentru existența acestei infracțiuni este aceea ca subiectul activ să fie calificat, putând fi numai un funcționar public care săvârșește fapta în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Reglementând noțiunea de funcționar public, legiuitorul a stabilit, în art. 175 alin. (1) din Codul penal, că acesta este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești (lit. a); exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură (lit. b); exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia (lit. c), pentru ca, în art. 175 alin. (2) din Codul penal să precizeze că este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că inculpata B exercita un serviciu de interes public, respectiv un serviciu în interesul persoanelor care urmau sau nu să fie încadrate în grad și tip de handicap.

Înalta Curte notează că, „inculpata B, în calitate de psiholog în cadrul Cabinetului Individual de Psihologie B, în perioada 2012-2014, a întocmit în fals rapoarte de psihodiagnostic și evaluare clinică pentru numiții D, E, F, G, H, I, J și K, în lipsa evaluării efective a acestora. Ulterior, inculpata a ajutat persoanele sus-menționate să inducă în eroare membrii Comisiei Județene pentru Evaluarea Persoanelor Adulte cu Handicap Vâlcea pentru a obține certificate de încadrare în grade de handicap, cunoscând că documentele întocmite în fals urmau să fie folosite în fața acestei comisii, consecința fiind obținerea în mod fraudulos a indemnizațiilor de handicap și a celorlalte beneficii care decurg din lege.”

Contrar susținerii recurentei, în sensul că profesia de psiholog este una liberală și astfel nu ar putea fi asimilată noțiunii de funcționar public, Înalta Curte, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională în jurisprudența sa constantă, apreciază că unele dintre persoanele care exercită profesii de natură liberală pot fi considerați funcționari publici, în condițiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, atunci când exercită un serviciu de interes public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice. În aceste condiții, pentru a aprecia dacă o persoană care desfășoară activități liberale poate fi inclusă în categoria funcționarilor publici, este necesar a se analiza natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.

Deopotrivă, critica comună formulată de recurentele inculpate C și A a vizat neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în formă continuată din perspectiva următoarelor aspecte:

- diagnosticele de specialitate în acest codomeniu medical sunt dificil de stabilit, în numeroase cazuri acestea fiind modificate cu ocazia altor evaluări;

- în condițiile existentei dreptului de apreciere a psihologului, teza privitoare la netemeinicia diagnosticului este ajuridică;

- opinia medicală de specialitate exprimată prin intermediul expertizei de specialitate efectuate în cursul urmăririi penale confirmă existența problemelor de natură psihică/psihologică, obiecțiunile de specialitate vizând doar diagnosticul și intensitatea afecțiunilor.

În plus, recurenta inculpată C a susținut că rapoartele de diagnostic și evaluare clinică nu reprezintă înscrisuri oficiale în sensul dispozițiilor art. 321 din Codul penal.

Se reține că, art. 178 alin. (2) din Codul penal definește înscrisul oficial ca fiind „orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane”.

La art. 176 din Codul penal se precizează că „Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”, iar la art. 175 alin. (2) din Codul penal se menționează că „De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Astfel, înscrisurile care emană de la autorități publice, instituții publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public sau aparține acestora au caracter de înscrisuri oficiale.

Deopotrivă, instanța de apel a reținut că, „magistratul fondului a făcut o analiză detaliată a situației juridice a celor două inculpate și a dispozițiilor legale incidente în materie, inclusiv din perspectiva Deciziilor nr.20/2014, nr.26/2014-HP, nr.18/2017 ale ÎCCJ, dar și a Deciziei nr.2/15.01.2014 a Curții Constituționale, în cuprinsul încheierii de ședință din data de 17.09.2019.

În raport de dispozițiile Legii nr.213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, competențele, atribuțiile și prerogativele enumerate (reglementarea și controlul accesului în profesia de psiholog, competența de a emite acte normative de reglementare secundară, edictarea de standarde profesionale, stabilirea de norme deontologice, exercitarea prerogativei disciplinare), pe lângă atributul colegiului de a fi unica autoritate națională cu atribuții de reglementare pentru profesia de psiholog, sunt suficiente pentru a configura existența controlului și supravegherii pe care Colegiul Psihologilor le exercită asupra profesiei de psiholog în România și asupra serviciului public constând în prestarea serviciilor psihologice către populație, așa cum statuează și Decizia ÎCCJ nr.18/2017.

Sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.175 alin.(2) Cod penal, cu referire la calitatea de funcționar public a persoanei care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, în cazul psihologului care își desfășoară activitatea în cadrul unui cabinet individual de psihologie, în condițiile în care Colegiul Psihologilor acționează ca reprezentat al autorității publice în exercitarea controlului și supravegherii asupra îndeplinirii unui serviciu public.

Prin urmare, rapoartele de psiho-diagnostic și evaluare clinică întocmite de către psihologii cu drept de liberă practică ce își desfășoară activitatea în cadrul unor cabinete individuale, cum este cazul inculpatelor B și C, constituie înscrisuri oficiale ce constituie situația premisă a infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, reținută în sarcina celor două inculpate.”

Concluzionând, rapoartele de psihodiagnostic și evaluare clinică întocmite de inculpata C, în calitate de psiholog, constituie înscrisuri oficiale și pot constitui obiect material al infracțiunii de fals intelectual.

Referitor la celelalte critici, în sensul că psihologul are drept de apreciere asupra diagnosticelor emise și că instanța de fond a dat prevalență opiniei medicale exprimate prin intermediul raportului tehnic de specialitate din faza de urmărire penală, Înalta Curte constată că inculpatele C și A tind la o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanța de apel, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, așa cum s-a mai arătat, se limitează, potrivit art. 447 din Codul de procedură penală, la verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu și a aspectelor de netemeinicie.

Totodată, criticile apărării invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație și care au fost analizate cu titlul definitiv.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpatele A, C și B împotriva deciziei penale nr. 358 din data de 28 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/90/2015.