ÎCCJ, Decizia nr. 261/2022

Ședința publică din data de 5 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 3090 din 26 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecății, formulată de revizuentul Ministerul Afacerilor Interne.

A respins cererea de revizuire formulata de Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1376 din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibilă.

În motivare, cu privire la cererea de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunțarea de către Curtea Constituțională a României a unei soluții asupra excepției de neconstitutionalitate invocate de revizuent, Înalta Curte a reținut caracterul facultativ al suspendării reglementate de textul de lege menționat și, dat fiind prezentul cadru procesual, a apreciat că soluția asupra cererii de revizuire nu este indisolubil legată de soluția ce poate fi pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate.

Cu privire la cererea de revizuire, a reținut că este îndreptată împotriva deciziei nr. 1376 din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac, revizuentul a apreciat că hotărârea instanței de recurs încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 38 din data de 7 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare și la decizia nr. 30/2017 a aceluiași Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte a constatat, din perspectiva art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că este necesar ca hotărârile potrivnice să soluționeze, cu autoritate de lucru judecat, dar în mod diferit, fie fondul procesului, în tot sau în parte, fie aceeași excepție procesuală, același incident procesual sau aceeași chestiune litigioasă.

Instanța a reținut că aceste condiții de admisibilitate nu pot fi însă verificate în prezenta cauza, întrucât, dată fiind reglementarea din cuprinsul art. 521 C. proc. civ., hotărârea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu dezleagă un litigiu între părți determinate, ea este pronunțată "numai cu privire la chestiunea de drept supusa dezlegării".

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, iar scopul pronunțării hotărârii este, în mod evident, diferit de rațiunea reglementarii motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anterior enunțată.

Ca urmare, instanța a constatat ca nu este admisibilă invocarea contrarietății de hotărâri și încălcarea autorității de lucru judecat a unei decizii pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât hotărârile indicate în cuprinsul cererii de revizuire soluționează situații juridice distincte și produc efecte juridice diferite.

Recursul

Împotriva deciziei sus amintite, revizuentul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul criticilor, a arătat că prima condiție de admisibilitate a cererii de revizuire, prevăzută de art. 513 alin. (3) C. proc. civ., este îndeplinită în speță, fiind vorba de hotărâri definitive, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța ar fi adăugat o condiție suplimentară, respectiv necesitatea existenței unei triple identități de părți, obiect și cauză în cele procese, deși hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte în dezlegarea chestiunilor de drept beneficiază de putere obligatorie cu privire la situația de fapt examinată.

În opinia recurentului, este îndeplinită și condiția referitoare la contradictorialitatea hotărârilor; revizuenta a solicitat Curții de Apel Ploiești să țină cont de considerentele cuprinse în Decizia nr. 38/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de forța obligatorie a acestora, fiind indicate și paragrafele relevante, însă în cuprinsul hotărârii nu se face nicio minima referire la decizia instanței supreme.

De altfel, a susținut că instanța a adăugat condiții suplimentare la prevederile legale analizate (temeiul de drept 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ceea ce a condus la constatarea inadmisibilității cererii de revizuire.

În plus, recurentul a susținut că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. stabilește în mod expres că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În mod constant, Curtea Constitutională a reținut cu privire la actele jurisdicționale faptul că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii.

Ca urmare, recurenta a apreciat că, față de prevederea cuprinsă la art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea data problemelor de drept este obligatorie, cele reținute de Curtea Constitutională, mai sus indicate, sunt pe deplin valabile și în privința hotărârilor pronunțate de Înalta Curte, mutatis mutandis.

A invocat jurisprudența Înaltei Curți, cu referire la decizia 2/8 februarie 2001.

Recurentul a criticat și măsura de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei, întrucât temeiurile invocate în susținerea revizuirii sunt cele criticate prin intermediul excepției de neconstituționalitate, așadar excepția avea legătură cu soluționarea cauzei de față.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat măsura respingerii cererii de suspendare a cauzei, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate invocată.

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Înalta Curte reține că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiții, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și procesul în care urmează să se stabilească existența sau inexistența unui drept să fie în curs de judecată.

În speță, așa cum a reținut și instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire, cerințele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În primul rând, pentru a se putea dispune suspendarea, este necesar ca soluționarea procesului ce urmează a fi suspendat să depindă de soarta unui alt proces, în sensul ca soluționarea recursului să fie influențată de existența sau inexistența unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces.

În al doilea rând, inexistența sau existența dreptului trebuie rezolvată de instanța competentă (prin aceasta înțelegându-se instanța judecătorească sau alt organ jurisdicțional) în mod definitiv, urmând a fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte.

În cauză, cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existența unei cauze aflate pe rolul unei alte instanțe judecătorești, de a cărei dezlegare să depindă soluția în litigiul de față, întrucât solicitarea de sesizare a Curții Constituționale a fost promovată în litigiul pendinte, prin urmare nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva incidenței cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanță judecătorească sau de un organ jurisdicțional.

Articolul 126 alin. (1) din Constituția României stipulează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la Secțiunea a II-a din Capitolul III privind competența Curții Constituționale, sunt prevăzute atribuțiile de jurisdicție ale Curții Constituționale, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport de textele legale anterior enunțate, se constată că instanța de contencios constituțional nu este o instanță de judecată în sensul dispozițiilor mai sus citate, întrucât nu face parte din aria instanțelor judecătorești enumerate anterior și nu desfășoară activități jurisdicționale în privința judecății vreunui drept, astfel cum este cerința instituită prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, a fost abrogat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 și, în prezent, nu există dispoziții procesuale exprese în sensul posibilității suspendării cauzei, în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. neputând servi drept temei juridic în acest sens, pentru argumentele deja expuse.

Față de toate considerentele prezentate, nefiind întrunite condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, constatând că este legală măsura de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 430, art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Cu privire la fondul litigiului, recurentul a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin aplicarea greșită a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică ce a fost întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța apreciază că argumentele recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susține că greșita aplicare a normelor de procedură civilă, iar pct. 8 a fost formal indicat, câtă vreme recurentul nu indică ce norme de drept material au fost greșit interpretate sau aplicate.

Prin decizia recurată, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, întrucât hotărârea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu tranșează un litigiu între părți determinate, ci reprezintă un mijloc juridic de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii.

Recurentul a criticat aceste considerente, susținând că hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte în dezlegarea chestiunilor de drept beneficiază de putere obligatorie cu privire la situația de fapt și drept examinată.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

"Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: ... există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Din interpretarea logică, teleologică și sistematică a normei procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menționat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunțate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părți, obiect și cauză) sau în care examinează succesiv aceeași chestiune de drept, chiar și în lipsa identității anterior enunțate.

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată, contrar susținerilor recurentului, că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate, respectiv nu este îndeplinită condiția ca cea de a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat, ceea ce presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cele două procese.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține, la rândul său, că hotărârea judecătorească pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu tranșează un litigiu între părți, ci este pronunțată doar cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.

Astfel, din interpretarea art. 519 -521 C. proc. civ., unde este detaliat mecanismul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reiese că hotărârea astfel pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție urmărește să interpreteze norma juridică cu potențial susceptibil de jurisprudență divergentă, fiind, în realitate, o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Ca urmare, se reține că hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 519-521 din C. proc. civ., are menirea să preîntâmpine apariția unor unei practici judiciare neunitare în aplicarea și interpretarea legii, iar nu tranșarea, pe fond, a unor raporturi juridice litigioase.

Cum judecata în dosarul în care a fost pronunțată decizia nr. 38/2021, de care se prevalează recurentul revizuent, nu s-a purtat în privința unui drept, ci cu privire la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, nu se poate realiza, în raport cu această decizie, o analiză a încălcării autorității de lucru judecat, condiție sine qua non pentru incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că, așa cum s-a detaliat anterior, nu tranșează un litigiu, urmând dezbaterile contradictorii ale părților.

Este adevărat că, potrivit art. 521 din C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dar aceasta nu presupune că, în caz de nerespectare a unei asemenea decizii, părțile ar avea deschisă procedura revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 38/2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român; ca urmare, acele considerente conținute într-o decizie de respingere a sesizării în procedura hotărârii prealabile nu beneficiază de efecte juridice obligatorii.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din același act normativ, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 3090 din 26 mai 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2022.