ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5792/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, A. și B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanța nr. 2/11.02.2016 emisă de Comisia pentru Controlul a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 80 pronunțată în data de 18 martie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de petenta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții B., A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că intimații cercetați au dobândit în mod nejustificat suma de 28.338,26 Euro, confiscând de la cercetații intimați această sumă. I.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții B. și A., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare instanței de fond, încadrând în drept criticile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază...") și 8 ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") C. proc. civ., motive de recurs pe care le consideră interdependente, ținând cont de modalitatea în care a fost motivată hotărârea atacată. Arată recurenții că motivarea sentinței recurate nu face nicio referire la apărările pârâților cu privire la faptul că, în situația în care s-ar aplica dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 prin verificări pentru fiecare an în parte de mandat, atunci cel puțin pe anul 2010 nu ar fi trebuit reținută nicio sumă drept diferență nejustificată. Motivarea a preluat ad literram motivările din cadrul Ordonanței nr. 1/22.10.2020 pronunțată de către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova și a reținut în mod lapidar faptul că este necesar a se verifica anual veniturile și cheltuielile persoanei cercetate și familiei acesteia, lipsind complexul de fapte și împrejurări care au determinat instanța spre o astfel de concluzie, fiind astfel știrbită posibilitatea pregătirii unei căi de atac, deoarece nu este cunoscută motivarea instanței. În mod greșit instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că la dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleași obiective ca cele solicitate prin noua expertiză contabilă, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, atât timp cât în fața Comisiei nu s-au pus în discuție diferențele pentru anul 2010. Astfel, recercetarea cauzei în fața Comisiei pentru Controlul Averilor s-a dispus pentru completarea probatoriului în ceea ce privește doar două aspecte (dacă martorul C. a dispus de sumele ce au constituit împrumutul de 38.000 euro și modalitatea în care s-a realizat acest împrumut; raportarea comisei la veniturile și cheltuielile aferente subperioadelor aferente perioadei verificate, și anume 2011-2012, în sensul sentinței nr. 38/2020 a Curții de Apel Cluj), astfel apărările recurenților în fața Comisiei s-au axat doar pe aceste aspecte. Împrumutul acordat numitului Covlea de către C. în baza înscrisului sub semnătură privată din data de 11.02.2009, acesta a fost luat în calcul de către Comisia de Cercetare, însă, în ceea ce privește aspectele reținute prin Ordonanța nr. 1/22.10.2020 referitoare la eventualele diferențe negative existente pentru anul 2009 în sumă de 24.405,73 euro și pentru anul 2010 în sumă de 4853,12 euro, acestea nu au fost avute în vedere de părți la momentul formulării cererilor de probatoriu. Sentință este nemotivată inclusiv cu privire la apărările referitoare la faptul că diferențele aferente anilor 2009-2010 nu au fost puse în discuția părților cu încălcarea art. 14 C. proc. civ., respectiv cu încălcarea principiului de drept al contradictorialității, dar și cu încălcarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ. În aceste condiții, au invocat faptul că Ordonanța nr. 1/22.10.2020 este nelegală, nefiind puse în discuția părților toate aspectele vizate în cadrul recercetării în fata Comisiei, însă instanța de fond nu a amintit de aceste motive de nelegalitate ale ordonanței, nesupunându-le analizei. Prin Ordonanța nr. 1/22.10.2020, cât și, în mod identic, prin sentința a cărei recurare o solicită s-a reținut în mod eronat faptul că "... pe parcursul perioadei 2009-2010, în aplicarea art. 18 din Legea nr. 176/2010 se constată o diferență semnificativă în cuantum de 28.338,26 euro (respectiv 123.865,10 RON), cheltuiți în plus față de venituri", această sumă rezultând din diferența negativă de 24.405,73 euro (103.070,47 RON) pentru anul 2009 și 4853,12 euro (13.494,84 RON) pentru anul 2010 și din reinterpretarea art. 18 din Legea nr. 176/2010. Având în vedere modalitatea în care a înțeles legiuitorul să formuleze dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, recurenții consideră că interpretarea corectă a acestora este în sensul că modificările intervenite trebuie raportate la "durata exercitării demnităților", adică pe întreaga perioadă a mandatului 2008-2012 și nu pe subperioade, adică pe fiecare an în parte, în mod separat, această susținere fiind întărită și de introducerea în textul legal a expresiei "în aceeași perioadă", nefiind trecută sintagma "perioade" care să determine o analiză a modificărilor pe fiecare an în parte, pe perioade în mod distinct. În aceste condiții, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză este cel corect, în sensul că "... nu există diferențe semnificative în averea persoanei cercetate în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010" raportat la existența diferenței negative de 3990,07 euro pe timpul exercitării mandatului de primar al comunei Prunișor. Chiar dacă Comisia și, prin preluare de motivare, instanța au reconsiderat art. 18 din Legea nr. 176/2010, în sensul că diferențele trebuie verificate anual, sentința pronunțată este nelegală atât timp cât pentru anul s-a reținut o diferență negativă de 4853,12 euro (13.494,84 RON), această diferență negativă fiind sub valoarea de 10.000 euro prevăzută de textul legal, motiv pentru care ar fi trebuit, cel puțin, să se rețină doar diferența negativă aferentă anului 2009 de 24.405,73 euro (103.070,47 RON), reinterpretarea textului legal neputând fi făcută în mod discreționar. I.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de pârâți, a formulat întâmpinare intimata -reclamantă Agenția Națională de Integritate, solicitând respingerea recursului, pentru următoarele motive: - Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea sentinței sub aspectul diferenței nejustificate, arată că aceste critici vizează în fapt nemulțumiri ale recurentului privind modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de fond. Faptul că recurentul nu este mulțumit de modalitatea de interpretare a probelor aflate la dosarul cauzei nu îi acordă acestuia un temei legal pentru a susține că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Nu pot fi primite nici criticile recurentului bazate pe faptul că instanța de fond ar fi reținut în mod lapidar anumite aspecte atât timp cât instanța prezintă argumentele în baza cărora a pronunțat hotărârea. - Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata arată că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că obiectul cauzei îl constituie verificarea provenienței sumei de 123.865,10 RON (28.338,26 Euro), pentru care s-a admis sesizarea A.N.I. de către Comisia de Cercetare a Averilor, această verificare realizându-se cu luarea în considerare a explicațiilor provenienței și a probatoriului administrat în fața Comisiei, care nu a fost contestat de către recurenți. Consideră că în mod corect instanța de fond a respins solicitarea recurenților de efectuare a unei noi expertize pe motiv că dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleași obiective ca cele solicitate prin noua expertiză. Cu privire la această expertiză, recurenții nu au formulat critici, nu au formulat obiecțiuni, iar motivele de casare pentru care dosarul a fost întors la Comisia de Cercetare a Averilor nu au ținut de forma sau fondul expertizei contabile. Or, atât timp cât la dosarul cauzei se afla depusă o expertiză contabilă având aceleași obiective ca cele solicitate prin noua expertiza contabilă și față de care părțile nu au avut nicio obiecțiune, corect instanța de fond a respins cererea de administrare a probei cu o nouă expertiză contabilă. Deși prin Cererea de recurs recurentul critică sentința de fond sub aspectul că aceasta ar fi analizat în mod lapidar susținerile și cererile pârâților, instanța de fond a analizat și motivat temeinic cele reținute despre aceste expertize contabile. Astfel, cu privire la criticile recurentului A. că diferențele negative constate pentru anul 2009 si 2010 de către Comisie nu au fost puse în discuția părților, instanța de fond a reținut că aceste sume au fost constate printr-un raport de expertiză efectuat în cauză de care recurentul a luat cunoștință și a avut posibilitatea conferită de dispozițiile art. 337 C. proc. civ. de a formula obiecțiuni. Cu privire la evaluarea averii, contrar criticilor recurentului în sensul că, în mod eronat Comisia a luat în considerare fiecare an în parte, corect instanța de fond a reținut că pentru a se verifica dacă sunt îndeplinite condițiile inserate în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 176/2010 este necesar a se verifica anual veniturile si cheltuielile persoanei cercetate și familia acesteia. Cu privire la criticile recurentului privind greșita identificare a perioadei de evaluare de către Comisia de Cercetare a Averilor și, ulterior, de către instanța de fond, intimata precizează că acest motiv a fost unul dintre motivele care a stat la baza admiterii recursului formulat de către ANI, în cauza ce a făcut obiectul anulării Ordonanței de clasare dispuse de Comisia de Cercetare a Averilor. Astfel, s-a reținut de către instanțe faptul că greșit Comisia de Cercetare a Averilor, în primă fază, justifică diferențe identificate în anul 2009, 2010, 2011 cu venituri obținute ulterior în anul 2012. În ceea ce privește criticile formulate prin cererea de recurs, este evident că persoanele cercetate au efectuat cheltuieli în anii 2009, 2010, din banii pe care îi dețineau în acel moment neputând cheltui sume de bani pe care nu le dețineau, sume de bani care au intrat în patrimoniul lor chiar și după 3 ani de la data efectuării cheltuielilor. Pe parcursul perioadei 2009-2010 există o diferență semnificativă în cuantum de 28.338,26 euro. Contrar criticilor recurenților în sensul că a fost luat în considerare fiecare an în parte, temeinic instanța de fond a reținut faptul că pentru o bună evaluare a veniturilor și cheltuielilor este necesar a se verifica anual veniturile și cheltuielile persoanei cercetate și familiei acesteia, evaluarea raportându-se la fiecare an în parte. Reiese atât din raportul de evaluare cât și din Ordonanța de sesizare a instanței, în vederea confiscării, aspectul demonstrat atât de către Agenția Națională de Integritate cât și de către Comisia de Cercetarea Averilor, că recurenții nu aveau posibilitatea ca din veniturile pe care le-au avut de-a lungul perioadei cuprinse între 2009 - 2010 să efectueze cheltuielile reținute și necontestate de către aceștia. Faptul că ulterior acestei perioade recurenții au avut venituri mai mari decât cheltuielile și astfel există un surplus de avere, asta nu poate influența balanța negativă din perioada 2009 - 2010, recurenții neputând cheltui sume de bani pe care încă nu le câștigaseră și care aveau să intre în patrimoniul acestora mult mai târziu. În ceea ce privește întreaga perioadă a evaluării, și anume 2008 - 2012, în mod corect instanța de fond reține diferențele nejustificate în perioada 2009 - 2010, diferențe identificate chiar de către Comisie în activitatea de evaluare, neputându-le raporta la surplusul identificat în anul 2012. I.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 6 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. II.1. Criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), prin care se critică greșita interpretare a art. 18 din Legea nr. 176/2010 sunt fondate. Potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010: "Prin diferențe semnificative, în sensul prezentei legi, se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă." Din interpretarea literală a textului, Înalta Curte reține că interpretarea corectă a textului este în sensul că modificările intervenite trebuie raportate la "durata exercitării demnităților", în speță la întreaga perioadă a mandatului 2008-2012, iar nu la fiecare an în parte, în mod separat. Textul legal se referă la "aceeași perioadă", ceea ce indică faptul că analiza se face asupra perioadei, privită în ansamblul său, iar nu asupra modificărilor averii intervenite pe fiecare an în parte, ca interval distinct. Mai mult, instanța de fond nu argumentează de ce în opinia sa, contrar susținerilor pârâților, "este necesar a se verifica anual veniturile și cheltuielile persoanei cercetate și familiei acesteia, evaluarea raportându-se la fiecare an în parte", afirmația nefiind susținută de nicio explicație suplimentară, ceea ce face întemeiate și criticile recurentei privind nemotivarea sentinței sub acest aspect, încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În aceste condiții, se impunea ca instanța de fond să facă o analiză a probatoriului administrat în cauză cu luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză în sensul că "... nu există diferențe semnificative în averea persoanei cercetate în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010" raportat la existența diferenței negative de 3990,07 euro pe timpul exercitării mandatului de primar al comunei Prunișor, iar în măsura în care considera că probatoriul administrat este insuficient pentru a conduce la această concluzie să dispună suplimentarea acestuia. II.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenții pârâți A. și B. este, de asemenea, întemeiat, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Instanța europeană a arătat că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că aplicarea acestor dispoziții legale la cauza dedusă judecății s-a făcut de către instanța de fond fără a proceda la o analiză efectivă a susținerilor recurenților pârâți. Astfel, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a apărărilor recurenților pârâți, limitându-se să preia trunchiat concluziile raportului de expertiză, fără a-l corobora cu alte probe, lipsind raționamentul logico-juridic care a fundamentat convingerea judecătorului și pe baza cărora a înlăturat argumentele părților, în condițiile în care verificarea comparativă a sumelor calculate de expert și a celor reținute de Comisie denotă diferențe însemnate. Or, o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios nu se poate întemeia exclusiv pe raportul de expertiză contabilă care, potrivit art. 330 C. proc. civ., conține numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor contabile ale cauzei, care se impune a fi examinată coroborat cu ansamblul probator administrat în cauză, expertul neputând da calificarea juridică a faptelor deduse judecății, în condițiile în care proba cu expertiză se administrează doar pentru "lămurirea unor împrejurări de fapt". Considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond au preluat cele reținute prin Ordonanța nr. 1/22.10.2020 pronunțată de către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Craiova, fără o analiză efectivă a criticilor aduse acesteia de către recurenți. În mod greșit instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă pe considerentul că la dosarul cauzei se află întocmit un raport de expertiză care a avut aceleași obiective ca cele solicitate prin noua expertiză contabilă, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996. Retrimiterea cauzei în fața Comisiei pentru Controlul Averilor s-a dispus pentru completarea probatoriului în ceea ce privește doar două aspecte (dacă martorul C. a dispus de sumele ce au constituit împrumutul de 38.000 euro și modalitatea în care s-a realizat acest împrumut; raportarea comisei la veniturile și cheltuielile aferente anilor 2011-2012, în sensul sentinței nr. 38/2020 a Curții de Apel Cluj), astfel încât apărările recurenților în fața Comisiei s-au axat doar pe aceste aspecte. În ceea ce privește aspectele reținute prin Ordonanța nr. 1/22.10.2020 referitoare la eventualele diferențe negative existente pentru anul 2009 în sumă de 24.405,73 euro și pentru anul 2010 în sumă de 4853,12 euro, acestea nu au fost avute în vedere de părți la momentul formulării cererilor de probatoriu. De asemenea nu au fost analizate prin sentința atacată criticile recurenților pârâți în sensul că Ordonanța nr. 1/22.10.2020 este nelegală, nefiind puse în discuția părților toate aspectele vizate în cadrul recercetării în fata Comisiei, respectiv diferențele aferente anilor 2009-2010. Ținând seama de complexitatea raporturilor juridice deduse judecății, precum și de întinderea susținerilor și apărărilor formulate de părțile litigante, motivarea instanței de fond este una succintă, reflectând o abordare unilaterală și nepermis de limitativă a chestiunii de drept ce urma a fi dezlegată în speță ca urmare a unei stabiliri trunchiate a situației de fapt. Înalta Curte mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente, iar potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente. Înalta Curte apreciază că hotărârea este criticabilă și prin prisma dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi. Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de recurenți, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. Sintetizând modalitatea în care instanța de fond a înțeles să judece și să soluționeze cauza, Înalta Curte constată că aceasta nu a valorificat în mod corect probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și nu a analizat în mod efectiv în fapt și în drept susținerile recurenților. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, urmează să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe. În temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune ca instanța de fond să facă o analiză a probatoriului administrat în cauză din perspectiva interpretării obligatorii date de instanța de recurs art. 18 din Legea nr. 176/2010, dispunând inclusiv suplimentarea probatoriului prin administrarea unei noi probe cu expertiză dacă, în raport de dezlegările în drept ale instanței de casare, aceasta se va impune. Vor fi analizate în acest context inclusiv susținerile din recurs ale intimatei Agenția Națională de Integritate în sensul că recurenții nu aveau posibilitatea ca din veniturile pe care le-au avut de-a lungul perioadei cuprinse între 2009 - 2010 să efectueze cheltuielile reținute și necontestate de către aceștia, iar faptul că ulterior acestei perioade recurenții au avut venituri mai mari decât cheltuielile nu poate influența balanța negativă din perioada 2009 - 2010, recurenții neputând cheltui sume de bani pe care încă nu le câștigaseră și care aveau să intre în patrimoniul acestora mai târziu. III. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1), art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat de formulat de pârâții A. și B., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.