ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5491/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.05.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (A.F.I.R.) anularea Procesului Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 3816 întocmit în data de 26.01.2015 și a Deciziei nr. 10910/26.03.2015 de respingere a contestației reclamantei emisă de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, cu obligarea paratei la plata de despăgubiri in valoare de 889.097 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin emiterea actelor administrative nelegale contestate în raport cu contravaloarea cheltuielilor eligibile și rambursabile din cadrul proiectului ce face obiectul Contractului nr. x/10.04.2014, precum și suspendarea parțială a executării actelor administrative menționate mai sus până la soluționarea acțiunii, respectiv în ceea ce privește efectele rezilierii contractului de finanțare in raport cu procedura de verificare a Cererilor de Plata și obligarea pârâtei la verificarea Cererilor de plată ce vor fi depuse de către reclamantă cu privire la implementarea proiectului vizat de Contractul nr. x din 10 aprilie 2014, fără efectuarea plaților aferente acestora.

Prin sentința civilă nr. 120/06.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă plângerea formulată de reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R.

Împotriva sentinței civile nr. 120/06.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia nr. 2790/18.07.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva sentinței civile nr. 120/06.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, care a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015* pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal care, prin sentința nr. 144/2018 din 8 octombrie 2018 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale având ca obiect anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare cu nr. x/26.01.2015,a Deciziei nr. 10910/26.03.2015 emise de pârâta susmenționată, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A.

Prin decizia nr. 2686 din data de 22 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva sentinței nr. 144/2018 din 08 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

La data de 24 mai 2021, societatea A. S.R.L.a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 2686 din data de 22 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

După prezentarea amplă a istoricului speței, revizuenta a susținut următoarele:

- sentința nr. 144/2018, cuprinde practic aceeași motivare ca și in primul ciclu procesual până la pagina 11 din sentința nr. 144/2018 Curtea de Apel Brașov pur și simplu a copiata cuprinsul sentinței nr. 120/2015 si al Deciziei ICCJ nr. 2790/2018, iar apoi în ultimele pagini doar a rearanjat câteva paragrafe din sentința nr. 120/2015 între ele fără nicio analiza nouă, neglijând în totalitate indicațiile obligatorii ale ICCJ din decizia de casare.

Deși sentința nr. 144/2018 este IDENTICA cu sentința nr. 120/2015, decizia ICCJ nr. 2790/2015 trebuia respectată și de către cea de-a doua instanța de recurs în temeiul art. 430 C. proc. civ.. Totuși, in mod complet inexplicabil, in cel de-al doilea Recurs, ICCJ s-a pronunța in data de 22.04.2021 in sensul ca a respins recursul ca nefondat asa cum rezultă din extrasul de pe portalul instanțelor de judecata.

Or, fata de cele de mai sus, rezulta cu puterea evidentei faptul ca prin respingerea celui de-al doilea recurs al A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța care s-a pronunțat în al doilea recurs in 22.04.2021 a procedat la fel ca si Curtea de Apel Brașov si pur si simplu a neglijat prima Decizie a ICCJ nr. 2790/2018.

Deși nu i s-a comunicat motivarea Deciziei ICCJ nr. 2686/2021 din 22.04.2021, din simpla analiza a sentințelor nr. 120/2015 si 144/2018 pronunțate de Curtea de Apel in cauza, prin comparație cu conținutul Deciziei ICCJ nr. 2790/2018, se desprinde cu puterea evidentei faptul ca nu poate exista niciun raționament juridic si logic, care sa justifice o alta soluție cu privire problema lipsei de motivare a soluției Curții de Apel și in rejudecare decât cea care a fost pronunțata si in primul recurs prin Decizia nr. 2790/2018, decât daca se încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2790/2018, ipoteza reglementată ca motiv de revizurie în art. 501 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Altfel spus, aceleași afirmații si susțineri incomplete ale Curții de Apel Brașov cu privire la acțiunea A. nu pot fi calificate drept insuficiente de către ICCJ în anul 2015 (cu consecința admiterii recursului A. pentru motivul reglementat la art. 488 pct. 6) dar suficiente in anul 2021 (cu consecința respingerii recursului A. pentru motivul reglementat la art. 488 pct. 6), decât daca întoarcem "pe dos" orice principii ale logicii elementare sau daca încalcă autoritatea de lucuru judecat a Deciziei nr. 2790/2018.

- în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de revizuire invocat - întemeiat pe art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 - precizează ca, având in vedere situatia de fapt analizata în cauza C-434/123, in raport cu care CJUE a dispus ca cele trei societati analizate in comun in aceasta cauza, nu au creat conditii artificiale pentru a depasi plafonul de minimis, anticipează o încălcare a prevederilor Regulamentului 65/2011 asa cum a fost interpretat prin Decizia CJUE nr. C- 434/12 și implicit a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, de către cea de-a doua instanța de recurs.

Totodată, în eventualitatea în care această cale extraordinară de atac va fi admisă, revizuenta solicită sesizarea CJUE în scopul interpretării Regulamentului CE nr. 1998/2006 și ale Regulamentului CE nr. 65/2011.

Intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, aceasta neîncadrându-se în dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. și art. 21 din Legea 554/2004.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând cererea de revizuire în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare. Articolul menționat reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile specifice fiecăruia dintre acestea.

Revizuirea unei hotărâri judecătorești poate fi cerută numai dacă este vorba despre: - o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel; - o hotărâre definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel; - o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, prin care se evocă fondul. Evocarea fondului presupune, în primă instanță, examinarea raportului juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, schimbarea situației de fapt în urma analizării materialului probator.

Referitor la cererea de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Din textul de lege anterior indicat rezultă că, pentru a opera acest caz de revizuire, trebuie îndeplinită condiția existenței unor hotărâri definitive potrivnice, pronunțate în litigii distincte, precum și existența triplei identități de elemente care definesc cele două pricini, respectiv părți, obiect și cauză juridică.

Totodată, întrucât revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă constatarea cu întârziere a autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține existența unei condiții implicite și anume ca autoritatea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cel de-al doilea proces, ori, dacă a fost invocată, să nu fi fost soluționată de instanța de judecată. O interpretare contrară ar conduce la repunerea în discuție a unor aspecte tranșate definitiv de instanța competentă și la crearea unei căi de atac suplimentare, respectiv un "recurs la recurs".

În cauză nu este îndeplinită prima condiție, statuată de lege, respectiv să existe hotărâri definitive potrivnice pronunțate în litigii distincte.

Astfel, revizuenta susține că decizia nr. 2686/22.04.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, încalcă autoritatea de lucru judecat statuată definitiv prin decizia nr. 2790/18.07.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2015, în sensul că hotărârea nr. 144/2018 Curții de Apel Brașov și decizia nr. 2686/2021 nu au respectat dispozițiile stabilite definitiv prin decizia de casare și trimitere spre rejudecare nr. 2790/2018.

Verificând portalul instanțelor de judecată și actele din dosar, Înalta Curte constată dosarul nr. x/2018 este dosarul nr. x/2018 trimis spre rejudecare.

În acest context, decizia nr. 2790/18.07.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție față de care se susține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat nu a fost pronunțată într-un litigiu distinct, ci este o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată în recurs în același dosar.

Această constatare face inutilă orice analiză referitoare la celelalte condiții de admisibilitate a revizuirii, atât timp cât legea impune îndeplinirea lor cumulativă pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.

Înalta Curte reține că rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de dispoziția art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare prin hotărâri definitive în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, potrivit art. 513 din C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

În cauză revizuenta a invocat prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-434/123, in raport cu care instanța europeană a dispus ca cele trei societati analizate in comun in aceasta cauza, nu au creat conditii artificiale pentru a depasi plafonul de minimis, anticipează o încălcare a prevederilor Regulamentului 65/2011 asa cum a fost interpretat prin Decizia CJUE nr. C- 434/12 și implicit a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, de către cea de-a doua instanța de recurs,

Cu titlu preliminar, se impune a fi subliniat faptul că, potrivit principiului priorității dreptului Uniunii Europene, instanța națională care constată că în litigiul dedus judecății sunt incidente dispozițiile de drept european "are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, dacă este necesar refuzând din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional". (Hot.din 9 martie 1978, Simmenthal II, cauza 106/77).

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are menirea de a asigura respectarea de către instanțele naționale de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului european față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului european și, deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului european.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă atunci când partea interesată, supunând controlului instanței competente anumite motive de fapt și de drept care conturează cauza juridică a cererii de chemare în judecată, nu a invocat expres o încălcare a vreunui text din dreptul european însă în calea extraordinară a revizuirii, solicită verificarea dreptului subiectiv a cărui încălcare a pretins-o și prin raportare la norma respectivă.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, litigiul soluționat prin decizia definitivă, atacată cu revizuire, a vizat neregulile identificate în titlul de creanță, constând în încălcarea prevederilor Uniunii Europene, care interzic efectuarea de plăți către beneficiarii în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a obține aceste plăți, în scopul procurării unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor.

În privința neregulii identificate, respectiv "crearea condițiilor artificiale", instanța de recurs a validat raționamentul primei instanțe.

Revizuenta pretinde că principiul priorității dreptului unional a fost nesocotit de instanța de recurs deoarece, prin pronunțarea hotărârii, a validat raționamentul instanței de fond care nu a respectat dispozițiile deciziei de casare din 2018.

Înalta Curte constată că în cauză, în realitate revizuenta critică hotărârea pronunțată de instanța de fond, respectiv sentința nr. 144/2018 din 8 octombrie 2018 prin care, Curtea de Apel Brașov, în rejudecare a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale având ca obiect anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare cu nr. x/26.01.2015, a Deciziei nr. 10910/26.03.2015 emise de pârâta susmenționată, precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

Motivele de revizuire ar trebui să se fundamenteze, în principiu, pe un element nou, necunoscut de instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și principiului securității raporturilor juridice iar revizuirea ar deveni o formă de "recurs la recurs".

Din motivele invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Prin urmare, situația evocată de revizuentă, nu se încadrează în textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Și în ceea ce privește trimiterile revizuentului la interpretarea greșită a jurisprudenței CJUE incidente în materie, precum și la analiza relațiilor existente între societățile menționate în cuprinsul deciziei supuse revizuirii, reține Înalta Curte că aspectele reliefate în cererea de revizuire preiau motivele de fapt din cuprinsul cererii de recurs, nefiind, așadar, subsumate cazului de revizuire reglementat de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.C. A. împotriva deciziei nr. 2686 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 noiembrie 2021.