ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5484/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2020, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Sănătății în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Sănătății și B., a solicitat instanței să dispună: anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 privind încetarea Contractului de management nr. x/15.01.2019; obligarea Ministrului Sănătății la revocarea Ordinului nr. R 163/21.02.2020 privind numirea domnului B. în funcția de manager interimar al Institutului de Psihiatrie Socola, județul Iași; reintegrarea în funcția de Manager al Institutului de Psihiatrie Socola, Iași; obligarea Ministerului Sănătății la plata diferențelor salariale dintre salariul efectiv încasat din momentul încetării contractului de management și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze în funcția de manager al Institutului, actualizate cu indicele inflației; obligarea Ministerului Sănătății la plata de daune morale în cuantum de 10.000 de RON, cu cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Sănătății.

Prin sentința civilă nr. 147 din data de 28.10.2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Institutul de Pshiatrie Socola Iași și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Sănătății în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Sănătății și B..

Împotriva sentinței civile nr. 147 din data de 28.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. prin care a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum și faptul că, soluția instanței de fond este nemotivată, pe de o parte și cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte, în ceea ce privește motivul invocat de subsemnatul prin cererea introductivă în sensul că ordinul este nelegal întrucât nu se pot reține normele privind revocarea/încetarea contractului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același Cod.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că motivarea ordinului atacat se realizează prin simpla enumerare a actelelor normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului și a actelor ce au stat a baza măsurii (referate, hotărâri ale consiliului de administrație).

Trebuie observat, mai întâi, faptul că, contrar susținerilor instanței, prin conținutul ordinului, emitentul acestuia nu identifică și aspectele privind abaterile constatate prin actele de control și îndeplinirea deficitară a măsurilor dispuse.

Din această perspectivă, instanța de fond realizează o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material care impun obligația motivării actului administrativ ca o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern cât și comunitar. Motivarea actului nu poate fi limitată doar la considerente legate de temeiul de drept al acestuia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt ori, în cauză, în conținutul ordinului atacat sunt doar enumerate clauzele din contractul de management în temeiul cărora se poate dispune revocarea din funcție a managerului, nefiind arătate în concret care dintre faptele care ar putea atrage revocarea sunt incidente.

Astfel, în ceea ce privește motivul de revocare de la art. 22 lit. k) din Contractul de management indicat în conținutul ordinului se referă la situația în care se constată de către organele de control și instituțiile abilitate abateri de la legislația în vigoare care sunt imputabile managerului și care, deși remediabile, nu au fost remediate în termenul stabilit de organele sau instituțiile respective. Simpla indicare a acestui motiv de revocare prevăzut în contractul de management nu îndeplinește cerința motivării efective a ordinului având în vedere caracterul general al acestei obligații: în lipsa unei indicări exprese, în concret, a abaterilor de la legislație, este imposibil să se motiveze inexistența unei asemenea abateri sau existența unei măsuri de conformare/remediere, ceea ce face ca o astfel de motivare a actului administrativ (prin simpla enunțare a temeiului legal) să fie inadecvată și insuficientă, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării.

Instanța de fond invocă ca argument în sensul că ordinul atacat este motivat adecvat și suficient incidența dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, arătând în motivare "...în condițiile în care se evidențiază motivul revocării/încetării, actele normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului și actele ce au stat a baza măsurii, nu se poate reține că ordinului îi lipsește motivarea", precum și faptul că "actul încheiat, contractul ce a stat la baza adoptării măsurii, prin dispozițiile sale prevede situația încetării, iar Legea nr. 554/2004 prevede că instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor ce au stat la baza emiterii actului", cu alte cuvinte, motivele ce stau la baza încetării sunt cele prevăzute de norme, iar acestea pot fi verificate chiar și în condițiile stabilite de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant apreciază că și această argumentare a instanței constituie o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material întrucât posibilitatea verificării de către instanță a procedurilor administrative prealabile emiterii actului nu înlătură exigențele legiuitorului privind necesitatea motivării actului administrativ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la susținerile instanței de fond privind existența temeiurilor de revocare prevăzute la art. 22 lit. (b) (i) și (k), argumentele expuse rezumându-se la o singură frază/enunț, astfel încât se poate stabili că hotărârea este nemotivată, pe de o parte și cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

Mai întâi, trebuie precizat că judecătorul fondului, la termenul de judecată din data de 09.09.2020, a solicitat reprezentantului reclamantei ca până la termenul de judecată următor, să depună la dosar o situație a îndeplinirii măsurilor dispuse prin actele de control. În acest sens, recurentul-reclamant susține că a formulat un răspuns detaliat prin care a arătat cum au fost îndeplinite toate măsurile dispuse prin actele de control, atașând toate actele comunicate Ministerului Sănătății pe parcursul anului 2019 cu privire la aceste aspect atât prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 09.09.2020 cât și ulterior, prin precizările depuse la dosar pentru termenul din data de 14.10.2020 (19 pagini), reluat apoi în partea a III-a a concluziilor scrise.

În ciuda acestor argumente ample și detaliate, instanța a motivat că aceste susțineri nu pot fi primite printr-o singură frază:

"Actele nu atestă însă că rapoartele au fost contestate și anulate printr-o hotărâre și nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate. Or, în aceste circumstanțe raportat la cele statuate prin contractul încheiat nu se poate vorbi de o nelegalitate".

În continuare, recurentul-reclamant consideră că de fapt întreaga motivare a judecătorului fondului se rezumă la o simplă afirmație:

"Actele nu atestă... nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate", fără a se face trimitere măcar cu titlu exemplificativ la vreo măsură dispusă sau la vreun act emis de manager ca măsură de conformare, fără a se întemeia pe vreuna dintre probele administrate ori fără a înlătura motivat argumentele susținute de înscrisurile depuse, ceea ce echivalează în mod indubitabil cu o lipsă a motivării raportat la multitudinea și complexitatea înscrisurilor depuse prin care a dovedit nelegalitatea Ordinului nr. 151/18.02.2020 întrucât nu se face dovada nici uneia dintre situațiile de încetare a contractului de management prevăzute la art. 22 lit. b), i), k) din conținutul acestuia, precum și faptul că nu poate fi reținută nici abaterea de la legislație, cauză de revocare din funcție prevăzută la art. 22 lit. (k) întrucât s-au luat toate măsurile necesare pentru a se aduce la îndeplinire măsurile de conformare și a se remedia ceea ce a dispus organul de control în raportul de control.

În cazul recurentului-reclamant, contractul de management a încetat pentru că se presupune că ar fi obținut nota nesatisfăcător la evaluare, or, în această situație ar fi trebuit ca (potrivit art. 4

1

alin. (1) din Ordinul nr. 112/2017) "Evaluarea anuală a activității managerului de spital public și/sau reevaluarea în condițiile art. 4 să se facă de comisii de evaluare formate din președinte, 4 membri și un secretariat format din 1-2 persoane, numite prin ordin al ministrului sănătății sau, după caz, prin act administrativ emis de conducătorul ministerelor sau instituțiilor cu rețea sanitară proprie", ceea ce nu a existat.

Față de reglementarea unei proceduri imperative prevăzută de lege pentru verificarea indicatorilor de performanță de către un organ cu atribuții specifice în acest sens, este pe deplin dovedită nelegalitatea ordinului întemeiată pe cazul de încetare prevăzut de art. 22 lit. (b) în cazul nerealizării indicatorilor de performanță ai managerului spitalului public, prevăzuți în contractul de management, timp de minimum un an din motive imputabile acestuia.

Indicatorii de performanță ai activității managerului (conform Anexei 2- Lista indicatorilor de performanță a activității managerului la Contractul de management nr. x/15.01.2019) se calculează conform metodologiei de calcul din lege având la bază date de personal validate de Direcția de Sănătate Publică Iași și Ministerul Sănătății, date statistice validate de Școala Națională de Sănătate Publică și date financiare contabile pe baza bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate de Ministerul Sănătății (pentru prevederile bugetare ale cheltuielilor de personal, cheltuielile cu medicamentele etc.) și a execuțiilor contabile emise de Trezoreria Municipiului Iași.

Față de aceste prevederi specifice cu privire la modalitatea de verificare, este neîndoielnic faptul că membrii Consiliului de Administrație (în majoritate având profesia de medici) nu puteau să se substituie diferitelor instituții care realizează această procedură de verificare (de altfel, nici nu s-au analizat în mod efectiv acești indicatori) și, pe cale de consecință, în lipsa unei verificări, nu se putea întemeia propunerea de revocare pe neîndeplinirea indicatorilor de performanță, ceea ce dovedește pe deplin nelegalitatea ordinului.

Cu privire la temeinicia motivului de revocare/încetare prevăzut la art. 22 lit. (i) conform cărora:

"în cazul în care se constată abateri de la legislația în vigoare care pot constitui un risc iminent pentru sănătatea pacienților sau a salariaților", recurentul-reclamant apreciază că nu există nici o probă cu privire la faptul că prin conduita managerială ar fi săvârșit abateri de la legislația în vigoare care să aibă consecințele specificate. Dimpotrivă, din probele administrate referitor la sănătatea salariaților rezultă următoarele:

Prin decizia nr. 12/14.01.2019 (Anexa nr. 3 dosar fond) managerul este președintele Comisiei de Sănătate și Securitate în Muncă; în raportul de activitate aferent anului 2019 (Anexa nr. 4 ds.) înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Iași se consemnează, la pag. 6, ultimul aliniat că "în anul 2019 Institutul de Psihiatrie "Socola" Iași nu a înregistrat nici un eveniment pe linia securității și sănătății în muncă. Se observă că raportul a fost înregistrat la secretariatul Institutului cu nr. 8842/18.03.2020, data ulterioară emiterii Ordinului de revocare nr. 151/18.02.2020. De asemenea precizează că nici Ministerul Sănătății, Corpul de Control sau Consiliul de Administrație nu au cerut sau analizat documente cu privire la sănătatea și securitatea în muncă.

Referitor la sănătatea pacienților, recurentul-reclamant face următoarele precizări:

În conformitate cu raportul Corpului de Control nr. SP 5430/23.04.2019 la pag. 29 - 32 "Condiții igienico - sanitare (Anexa nr. 5) sunt prevăzute toate măsurile pe care managerul și membrii Comitetului Director le-au implementat în conformitate cu recomandările organelor de control (Corp de Control al Ministerului Sănătății, Direcția de Sănătate Publică Iași, Casa de Sănătate Iași etc.).

De altfel în acest interval de timp nu au fost raportate și consemnate sau analizate deficiențe în acordarea asistenței medicale acordate în cadrul Institutului de Psihiatrie "Socola" Iași și nu există nici un document emis de vreun organ al statului cu drept de control asupra unităților sanitare care să semnaleze "un risc iminent pentru sănătatea pacienților".

Cu privire la analiza incidenței motivului de revocare prevăzut la art. 22 lit. (k) din Contractul de management, - "în cazul în care se constată de către organele de control și instituțiile abilitate în condițiile legii abateri de la legislația în vigoare care sunt imputabile managerului și care deși remediabile nu au fost remediate în termenul stabilit de organele sau instituțiile respective", recurentul-reclamant arată că, prin precizările depuse la dosarul de fond la data de 13.10.2020 a argumentat pe larg că au fost aduse la îndeplinire toate măsurile dispuse prin actele de control și reluate în concluziile scrise depuse la instanța de fond.

Nici această literă din cadrul art. 22 din Contract nu este incidență în cazul de față pentru că, în opinia recurentului-reclamant, acesta a respectat toate indicațiile primite de la Minister sau alte autorități superioare, astfel că nu îi poate fi imputată nicio vină pentru ca ordinul contestat să se întemeieze pe art. 22 lit. k) din Contractul de management.

Cu privire la susținerile intervenientului Institutul de Psihiatrie Socola referitoare la încărcătura Bugetului de Venituri și Cheltuieli al unității cu un procent inacceptabil al cheltuielilor de personal și angajarea unui număr mare dintre salariații institutului, respectiv afirmația "în urma încheierii celor 91 de contracte individuale de muncă în ianuarie 2020 fondul de salarii a fost mai mare, precizează că într-adevăr, în anul 2020 a avut loc o creștere de 71 salariați/angajați generată ca urmare a modificării normativului de personal prevăzut de către Ordinul nr. 253/2018, care prevede un număr minim de personal necesar pentru a acredita serviciile de îngrijiri paliative.

În contractul de management nr. x data 15.01.2019, act juridic încheiat între managerul persoana fizică A. și Ministerul Sănătății reprezentat prin Ministrul Sănătății se prevede la capitolul cheltuieli de personal că procentul propus și asumat de către manager, pe de o parte și acceptat de minister prin semnătura Ministrului Sănătății, pe de altă parte, este de maxim 90%. Dacă acest procent ar fi fost irealist, sau ar fi fost inacceptabil (cum reține instanța) Ministerul Sănătății nu ar fi semnat contractul de management.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând, admiterea cererii dedusă judecății așa cum a fost formulată.

Intimații-pârâți Ministerul Sănătății și Institutul de Psihiatrie Socola Iași au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 privind încetarea Contractului de management nr. x/15.01.2019; obligarea Ministrului Sănătății la revocarea Ordinului nr. R 163/21.02.2020 privind numirea domnului B. în funcția de manager interimar al Institutului de Psihiatrie Socola, județul Iași; reintegrarea în funcția de Manager al Institutului de Psihiatrie Socola, Iași; obligarea Ministerului Sănătății la plata diferențelor salariale dintre salariul efectiv încasat din momentul încetării contractului de management și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze în funcția de manager al Institutului, actualizate cu indicele inflației; obligarea Ministerului Sănătății la plata de daune morale în cuantum de 10.000 de RON, cu cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Sănătății.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, actele dosarului evidențiază că au existat mai multe controale ce au fost finalizate cu rapoarte de control prin care s-au constatat abateri și stabilite masuri de remediere, termene. Actele nu atestă însă că rapoartele au fost contestate și anulate printr-o hotărâre și nici faptul că măsurile dispuse prin acestea au fost îndeplinite în integralitate. Ori în aceste circumstanțe raportat la cele statuate prin contractul încheiat nu se poate vorbi de o nelegalitate.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motive de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se arată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că motivarea ordinului atacat se realizează prin simpla enumerare a actelor normative ce dau dreptul la revocarea/încetarea contractului și a actelor ce au stat a baza măsurii (referate, hotărâri ale consiliului de administrație), precum și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat faptul că argumentele instanței de fond privind existența temeiurilor de revocare prevăzute la art. 22 lit. (b) (i) și (k), se rezumă la o singură frază/enunț, astfel încât se poate stabili că hotărârea este nemotivată, pe de o parte și cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

În ceea ce privește soluția capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. R 151/18.02.2020 de încetare a Contractului de management nr. x/15.01.2019 Înalta Curte constată următoarele:

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe "fond", respingând acțiunea.

Cu privire la motivarea actului administrativ atacat, Înalta Curte constată că intimatul-pârât a susținut că emiterea Ordinului nr. 151/15.02.2020 a avut ca suport Hotărârea Consiliului de Administrație din data de 07.02.2020 prin care s-a propus Ministrului Sănătății revocarea din funcția de manager al Institutului de Psihiatrie Socola Iași - dr. A., având în vedere analiza Rapoartelor de control nr. x/21.05.2015, nr. y/23.04.2019 și nr. VSC 546/14.11.2019 aprobate de Ministrul Sănătății. În urma analizei s-a constatat faptul că măsurile specifice ca fiind îndeplinite, prezentate în documentele transmise de către managerul unității sanitare, sunt de fapt propuneri și precizări, astfel nefiind implementate măsurile dispuse prin rapoartele de control nr. x/21.05.2015, nr. y/23.04.2019 și nr. VSC 546/14.11.2019 aprobate de Ministrul Sănătății.

Însă, Înalta Curte, contrar celor reținute de către instanța de fond, apreciază că în considerentele sentinței se menționează în mod generic faptul că autoritatea pârâtă, după ce evidențiază referate, hotărâri ale consiliului de administrație, identifică și aspectul privind abaterile constatate prin acte de control și îndeplinirea deficitară a măsurilor dispuse. De asemenea, reține că sunt precizate normele, actele normative în contextul cărora se poate lua măsura și care dau dreptul la revocarea/încetarea contractului și pe cale de consecință a apreciat că nu se poate reține că ordinului îi lipsește motivarea.

Într-adevăr, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, însă nu trebuie neglijat faptul că, motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Așadar, motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarului actului administrativ, care va putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Având în vedere că în motivarea hotărârii, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care impun casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluționarea în fond a cauzei.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 147 din 28 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.