ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5442/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 octombrie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Slobozia, a solicitat:

(i) obligarea pârâtei, în baza art. 20 alin. (4) din Contractul de finanțare nr. x/15.06.2012, proiect cod SMIS 10888, cu titlul "Reabilitarea funcțională a Pieței Revoluției - Slobozia", la plata sumei de 9.120.109,42 RON, reprezentând sume aferente cererilor de rambursare nr. x;

(ii) obligarea pârâtei, în baza art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. x/15.06.2012, proiect cod SMIS 10888, la plata dobânzilor de întârziere, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data scadentă 28.08.2019, (data expirării termenului limită de 15 de zile pentru restituirea debitului), până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 958 din 6 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 9.120.109,42 RON, ca rămas fără obiect;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Slobozia;

(iii) a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzilor în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente sumei de 9.120.109,42 RON, începând cu data de 28.08.2019 până la data de 29.10.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 958 din 6 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta UAT Municipiul Slobozia, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor.

În motivarea recursului, pârâta susține că, întrucât contractul de finanțare nu este reziliat, nu datorează nici creanța principală și nici accesoriile, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate rezilierea și care să stabilească suma ce trebuie restituită și obligațiile contractuale pretins neîndeplinite.

Consideră recurenta-pârâtă că nu sunt îndeplinite condițiile contractuale din art. 14 alin. (13) din contractul de finanțare, care prevede plata penalităților de 0,1% din suma datorată, însă doar din ziua expirării termenelor stipulate de art. 14 alin. (10) - (11) și art. 6 alin. (9) și (13) și doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste clauze contractuale. Astfel, art. 14 alin. (11) din contract se referă la plățile excedentare depistate după efectuarea ultimei tranșe de plată, calificate drept plată nedatorată, iar art. 6 se referă la acordarea prefinanțării, astfel că niciuna din aceste ipoteze nu este îndeplinită în speță.

Mai arată recurenta-pârâtă că în cuprinsul contractului de finanțare nu se regăsesc clauze prin care să poată fi obligată la restituirea sumelor plătite/rambursate în interiorul termenului de valabilitate a contractului, câtă vreme plățile au fost legal efectuate, în temeiul unor situații de lucrări confirmate de dirigintele de șantier, în conformitate cu proiectul de lucrări și verificate de finanțator; prin urmare, nu poate fi obligată nici la plata accesoriilor.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2019 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 212/2020, intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a fost supus reorganizării și schimbării denumirii, în prezent purtând titulatura de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Slobozia este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut inexistența obligației de plată a creanței principale și a accesoriilor în lipsa rezilierii contractului de finanțare.

Este de observat că, în ceea ce privește creanța principală, instanța de fond a reținut că pârâta a restituit suma de 9.120.109,42 RON către reclamant, constatând lipsa de obiect a acestui capăt de cerere. Or, în recurs nu a fost criticată această soluție, astfel că toate alegațiile referitoare la obligația de plată a creanței principale sunt străine de conținutul sentinței recurate. De altfel, cererea de recurs reia, în proporție covârșitoare, apărările din cuprinsul întâmpinării depuse în fața instanței de fond, inclusiv pe cele referitoare la netemeinicia cererii de restituire a creanței principale, deși aceste apărări sunt formulate anterior restituirii benevole operate de pârâta UAT Municipiul Slobozia.

Revenind la chestiunea rezilierii contractului de finanțare, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 10 din 26.07.2019, intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a decis rezilierea Contractului de finanțare nr. x/15.06.2012, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (4) din contract, potrivit cărora:

"În cazul nerespectării de către Benefiar a prevederilor prezentului Contract, AM POR poate decide rezilierea unilaterală a Contractului printr-o notificare scrisă. În această situație, Beneficiarul are obligația restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul Contractului, în condițiile prevăzute la art. 14 din prezentul Contract".

În prezența acestei prevederi contractuale, care dă dreptul intimatului-reclamant să rezilieze contractul de finanțare în cazul neîndeplinirii de către beneficiar a obligațiilor ce-i revin, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că este suficientă manifestarea de voință unilaterală a autorității finanțatoare, exprimată în decizia amintită, nefiind necesar a se dispune rezilierea pe cale judiciară, prin hotărâre judecătorească, în condițiile în care, potrivit art. 1552 alin. (1) din C. civ., "Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere."

Este de observat și că decizia de reziliere nu a fost contestată de recurenta-pârâtă în fața instanței de contencios administrativ și nu a fost anulată în urma unui asemenea demers judiciar, astfel că efectele ei se produc conform art. 20 alin. (4) din contractul de finanțare, în sensul obligării beneficiarului de a restitui sumele primite în cadrul contractului reziliat.

Prin urmare, critica prin care se susține că nu a intervenit rezilierea contractului de finanțare este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Nefondată este și cea de-a doua critică formulată de recurenta-pârâtă, prin care se susține lipsa unui temei contractual de calculare și plată a accesoriilor solicitate de intimatul-reclamant, respectiv că penalitățile de întârziere nu pot fi percepute decât în cazurile stipulate la art. 14 alin. (10) - (11) și art. 6 alin. (9) și (13), care nu sunt incidente în speță.

Contrar acestui argument, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. x/15.06.2012, referitoare la calculul penalităților de întârziere, sunt aplicabile și în cazul rezilierii dispuse în temeiul art. 20 alin. (4) din același contract, având în vedere teza a II-a a acestei clauze contractuale, potrivit căreia beneficiarul are obligația restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul contractului, "în condițiile prevăzute la art. 14 din prezentul contract". Or, art. 14 prevede atât obligația restituirii sumelor plătite (creanța principală), cât și plata de majorări de întârziere la aceste sume (accesoriile), iar art. 20 alin. (4) nu operează vreo diferențiere în acest sens.

Cât privește alegațiile din finalul recursului, referitoare la legalitatea plăților efectuate în acord cu proiectul de lucrări, Înalta Curte reține că aceste aspecte nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, câtă vreme acțiunea avea ca obiect restituirea creanței principale și plata penalităților, ca urmare a rezilierii contractuale, iar apărările pârâtei s-au referit la neintervenirea rezilierii judecătorești a contractului de finanțare și la lipsa unui temei contractual de obligare a sa la plata creanței principale și a accesoriilor. Nu au fost examinate aspecte concrete vizând neîndeplinirea prevederilor contractului de finanțare care au determinat autoritatea finanțatoare să dispună rezilierea, iar în prezentul cadru procesual obiectiv nici nu puteau fi discutate astfel de împrejurări, care puteau face obiectul unei acțiuni în anularea deciziei de reziliere a contractului de finanțare emise de AM POR. Prin urmare, aceste critici sunt străine de obiectul pricinii și de conținutul sentinței recurate.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Slobozia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta UAT Municipiul Slobozia împotriva sentinței civile nr. 958 din 6 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.